1. CritiCismul Junimist
realizat de
Holtea diana elena
dutan andreea lorena
Balanoiu eugen

2. Cuprins
• I.) Tudor Vianu : Junimea in “ Istoria
literaturii romane moderne”.
• II.) Iacob Negruzzi – Animtiri din
Junime.
• III.) George Panu – Amintiri de la
junimea din Iasi.
• IV.) Nicolae Manolescu – Contradictia
lui Maiorescu.
V.) Titu Maiorescu din volumul “Critice” :
"O cercetare critica asupra poieziei romane de la 1867";
"Comediile d-lui Caragiale"(1885);
"Eminescu si poieziile lui";
"Betia de cuvinte"(1873);

3. I. Junimea în „Istoria literaturii
române moderne”
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul
însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetătorii aceloraşi
influenţări şi subestimate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi
creaţiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi răsunetul lor s-a stins,
istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent
opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care
îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este uşurată de
faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi
că tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta,
„Junimea” nu este numai un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie.

4. Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemenea
Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi perioadă în
Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost
atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar şi
socio-politice.
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalităţile
întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea
atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi
a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia „Intră cine vrea,
rămâne cine poate” este şi aceea pe care asociaţia însă o adopta pentru sine.
Tudor Vianu punea în evidenţă patru serii de trăsături distincte ale
junimismului:
A. Spiritul filosofic;
B. Spiritul oratoric;
C. Ironia;
D. Spiritul critic;
E. Gustul pentru clasic şi academic.

5. IACOB NEGRUZZI DESPRE
MIHAI EMINESCU IN
AMINTIRI DIN JUNIMEA

6. Poesiile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele ce primeam
obişnuit, de la toţi autorii, făceau să mă intereseze tot mai mult de acest
tânăr poet. Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărâi să mă
opresc la Viena câtva timp pentru a face cunoştinţă cu Eminescu şi a
petrece cu dânsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înştiinţat de sosirea
mea, voind să-i fac o surprindere. Ajuns la Viena mă dusei la cafeneaua
Troidl din Wollzeile, unde ştiam că este locul de adunare al studenţilor
români şi mă aşăzai la o masă deoparte lângă o fereastră, de unde fără a
fi băgat în seamă, puteam observa pe toţi tinerii ce vorbeau între dânşii
româneşte. Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi,
alţii mai puţin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi
zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânşii. Deodatã se deschide uşa
şi văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii şi visători totodată, cu părul
negru, lung, ce i se cobora aproape pănă la umeri, cu un zâmbet blând şi
melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi
şi cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea cã acesta este
Eminescu, şi fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am
mers spre dânsul, şi întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule
Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna şi privindu-mã cu surprindere: „Nu vă
cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.

7. Cum l-am văzut am avut convingerea cã acesta este
Eminescu, şi fără un moment de îndoială m-am sculat
de pe scaun, am mers spre dânsul, şi întinzându-i
mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”.
Tânărul îmi dădu mâna şi privindu-mã cu surprindere:
„Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.
– Vedeţi ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut
îndată.
– Poate nu sunteţi din Viena?
– Nu.
-După vorbă sunteţi din Moldova... poate din Iaşi?...
– Chiar de acolo.
– Poate sunteţi domnul... Iacob Negruzzi? zise el cu
sfială.
– Chiar el.
– Vedeţi că şi eu v-am cunoscut.

8. La auzul numelui meu, lăţit între tinerimea studioasă
din cauza Convorbirilor literare, studenţii români din
cafenea se grămădiră împrejurul nostru şi Eminescu
mi-i făcu cunoscuti. Cei mai mulţi erau din Transilvania
şi Ungaria, câţiva din Bucovina.
– Îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacanţe,
zise Eminescu, aş fi dorit foarte mult să faceţi
cunoştinţa lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu
viitor, el cugetă drept, are idei originale, şi va scrie
foarte bine când va mânui mai uşor limba română de
care s-a cam dezvăţat în şcolile ungureşti.
Împrieteniţi din cel întâiu moment am stat mai bine de
o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu
Eminescu, descutând împreună despre trecutul şi
viitorul românilor, despre războiul franco-german ce
tocmai izbucnise şi pasiona toată lumea si mai ales
despre literatura noastră naţională.

9. Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi şi lam îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două
popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă şi un
pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după
întoarcerea mea în Iaşi şi pe care o reproduc mai jos.
La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se
aşăze în Iaşi când va sfârşi studiile sale.
– „Aş veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea „Junimea”
are pentru mine o mare atracţie, însã mai târziu. Deodată ne-am
înţeles cu Slavici să punem în mişcare pentru anul viitor o mare
întrunire a studenţilor români din toate părţile, la mormântul lui
Ştefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit
această datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau să
organizeze acea serbare, şi-mi făgădui asupra ei, o mică notiţă
pentru „Convorbiri literare” pe care mi-o şi trimise. Este articulul
subsemnat cu litera E şi publicat în numărul din 15 septemvrie al
revistei.”

10. “Amintiri de la Junimea
din Iaşi” de Geor ge
Panu

11. Proiectul editorial „Biblioteca Memoria. Jurnale,
autobiografii, amintiri” al Editurii Polirom debutează cu
volumul “Amintiri de la Junimea din Iaşi”, semnat de
George Panu, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de
Z. Ornea.
„Biblioteca Memoria” reuneşte jurnale, memorii şi
autobiografii de ieri şi de azi, cărţi rare redate publicului
după multă vreme, cărţi consacrate, care şi-au cîştigat deja
o faimoasa binemeritată, ori texte inedite.

12. “Scrise din poziţia de adversar politic al conservatorilor
junimişti, Amintirile lui George Panu au contribuit, potrivit lui
E. Lovinescu, la fixarea societăţii literare în conştiinţa
publică şi l-au transformat pe autor în cel mai important
memorialist al grupării. Tabloul spiritual al „Junimii” este
reconstituit prin descrierea momentelor sale cheie –
banchete aniversare, prelegeri, primul ministeriat al lui
Maiorescu, politica printre junimişti –, dar şi prin portrete
celebre – Eminescu, Creangă, Pogor, Alecsandri sau Carp.
Apărute iniţial în publicaţia Săptămâna, mărturiile lui
George Panu dovedesc intuiţie de gazetar experimentat şi
captivează cititorul prin farmecul relatării şi detalii mai puţin
cunoscute din istoria grupării.” – editorii

13. „Amintirile lui G. Panu se referă – strict vorbind – la numai
trei ani din viaţa «Junimii» (1872-1875). Li s-ar putea deci
reproşa că nu sunt suficient de concludente sau că sunt
lacunare. Observaţia ar putea fi înregistrată, dacă am sta
înaintea unei cronici sau a unor procese-verbale
comentate. Scrierea lui Panu ţine însă de o altă
încrengătură, în care climatul particular e acela al
memoriilor, cu tot ceea ce semnifică şi presupune genul.
Autorul operează cu material şi personaje reale, expunerea
e directă, iar fabulaţia păstrează (pentru perioada
circumscrisă) cronologia strictă a evenimentelor. Aşa cum
au fost (sau tocmai de aceea), voit dezlânate, repudiind
organizarea metodică, deloc calofile, Amintirile lui Panu au
rămas. Nu numai ca un document doldora de informaţii şi
un tablou psihologic, de atmosferă, al ilustrei grupări, ci ca
o pagină cu totul notabilă a literaturii noastre
memorialistice.” (Z. Ornea)

14. George Panu (1848-1910), jurist, memorialist, publicist, critic
literar şi om politic. Absolvă literele la Universitatea din Iaşi, iar în
1872 devine membru al „Junimii”. Ajutat de Titu Maiorescu, obţine
o bursă şi studiază istoria, literele şi ştiinţele juridice la Paris şi
Bruxelles. Îşi ia doctoratul în drept la Bruxelles şi revine în ţară în
1879, profesând ca procuror, apoi ca avocat. Devine membru al
Partidului Naţional Liberal; este deputat din partea acestui partid şi
şef de cabinet al Ministerului de Interne. În 1887 publică celebrul
pamflet antidinastic Omul periculos, care îi atrage o condamnare
la doi ani de închisoare. Se sustrage de la pedeapsă fugind în
străinătate, unde va rămâne un an. Se alătură Partidului
Conservator, pe care îl va părăsi în 1901, pentru a se reapropia
de liberali. Activitatea sa politică a fost dublată de o intensă
activitate publicistică. A editat şi a colaborat la mai multe
periodice, între care Cronica, Ziua, Convorbiri literare şi Epoca. Sa remarcat de asemenea prin volumul Portrete şi tipuri
parlamentare (1893). În 1908 a apărut primul volum din Amintiri
de la „Junimea”. George Panu a murit în 1910, anul în care
pregătea pentru tipar al doilea volum al Amintirilor.

15. Nicolae Manolescu
Contradictia lui
Maiorescu
Nicolae Manolescu s-a nascut la RamnicuValcea in 27 noiembrie 1939. A absolvit
liceul la Sibiu in 1956 si Facultatea de
Filologie a Universitatii din Bucuresti in
1962. Si-a sustinut doctoratul cu teza
„Opera lui Titu Maiorescu“ la Universitatea
din Bucuresti in 1974. Cariera didactica
universitara la Catedra de literatura
romana a Facultatii de Filologie din
Bucuresti: este numit profesor titular in
1990. Membru corespondent al Academiei
Romane din 1997.

16. In 1970, anul primei editii a Contradictiei lui Maiorescu,
curentul de relativ dezghet in literele romane facuse deja cu
putinta aducerea in discutie a numelui lui Titu Maiorescu,
blamat sau, in cel mai fericit caz, ignorat in epoca
proletcultista. Nicolae Manolescu urmeaza indemnul lui E.
Lovinescu „inapoi la Maiorescu!“ pentru a defini
personalitatea transistorica a intemeietorului culturii romane
moderne intr-un moment in care revizuirea valorilor nu
insemna doar un gest estetic, ci revenirea la normalitate.
Contradictia lui Maiorescu e contradictia unei culturi la
temelia careia sta actul critic: afirmatia inerenta inceputului,
pe de-o parte, iar pe de alta, negatia polemica a criticii.
Actualitatea eseului lui Nicolae Manolescu tine de urgenta
nevoii de spirit critic in orice nou inceput al culturii romane.

17. V. Titu Maiorescu – din vol.
“Critice”:
Poezia ,ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul; in
deosebire de stiinta care se ocupa de adevar. In constiinta noastra
imaginile reproduse ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice.. Pentru
ca sa existe o poezie in genere , fie epica, fie lirica, fie dramatica,
Conditiunea materiala a poeziei
este: ca sa se destepte prin cuvintele ei imgini sensibile in fantezia
auditoriului, si tocmai prin acesta poezia se deosebeste de proza ca un
gen aparte,cu propria sa ratiune de a fii.Mijloacele poetilor de a ne
sensibiliza gandirea cuvintelor sunt:
-alegerea cuvantului abstract
-adverbele si adjectivele,epitete ornante
-personificarile obiectelor nemiscatoare sau prea abstracte precum si a
calitatilor si actiunilor
-comparatiunea, metafora

18. Originalitatea poetului; poetul nu este si nu poate fi totdeauna nou in
ideea realizata:dar nou si original trebuie sa fie in vesmantul sensibil cu
care o inveleste sip e care il reproduce in imaginatiunea
noastra.Subiectul poeziilor, impresiunile lirice, pasiunile
omenesti,frumusetiile naturei sunt aceleasi de cand lumea; noua insa si
totdeauna variata este incorporarea lor in arta: aici cuvantul poetului
stabileste un raport pana atunci necunoscut intre lumea intelectuala si
cea materiala si descopere astfel o noua armonie a naturei.
Conditiunea ideala a poeziei
Prin urmare, ura, iubirea, tristetea, bucuria,desperarea, mania etc
sunt obiecte poetice; invatatura,preceptele morale, politica etc sunt
obiecte ale stiintei, si niciodata ale artelor, singurul rol ce-l pot juca ele in
reprezentarea frumosului este de a servi de prilej pentru exprimare
simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte.
Ideea sau obiectul nu poate fi decat un simtamant sau o pasiune.
Poezia cere, ca o conditiune materiala a existentei
ei,imagini sensibile; iar conditiunea ei ideala sunt simtaminte
si pasiuni.

19. 1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica
maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum
afirmă George Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru
(sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are
un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este
acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru
sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind
exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui
mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a
personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor.
Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori
universali: Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine.
Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare
între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de
către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de
sensibilitate poetica”.

20. 2) “Comediille d-lui Caragiale” (1885)
Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în
care sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu,
după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la
1867”.Acum criticul îsi propune să explice din punct de vedere
estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în
acelaşi timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune
moralizatoare.
În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi
realitate, criticul remarcă: „Lucrarea d-lui Caragiale este
originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa
noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot
aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”.
Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta realitatea din
partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor
din chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte
literaturi străine”.
Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui
Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o
comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din
societatea contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o găseşte si
Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi
tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil.”

21. O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la moralitatea
comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o înaltă
misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orce
emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte,
face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi
să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale,
omul distruge pentru un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită
interesele individuale.
Pe lângă ideile estetice exprimate, textul discutat pune în evidenţă încă două
aspecte: cultura vastă a autorului, care face referire la numeroase opere literare,
sculpturale, picturi din cultura universală în demonstrarea ideilor sale, şi stilul polemic
argumentativ al textului.
Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor
dramaturgului şi ,apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor
idei filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine. Având scopul de a desfiinţa afirmaţiile
adversarilor scriitorului, T. Maiorescu apelează la unele procedee oratorice, dintre care
nu lipsesc structura, ordonaţa şi logica ideilor, folosirea unor formule prin care se
realizează legătura dintre părţi („Foarte bine: Este însă vremea să ne explicăm odată
asupra acestor lucuri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea?”; „Şi fiindcă ziceam
că merită[. . .]”; „Adică cum am zice [. . .]; „Numai că este puţin lucru?”).
“ Comediile d-lui Caragiale, după părerea noastră sunt plante adevarate, fie
tufiş, fie fire de iarba, şi dacă au viaţa lor organică, vor avea şi puterea de a trăi.”
Titu Maiorescu.

22. 3) “Eminescu şi poeziile lui”
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu
publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa
(1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele
poet.
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie
„se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.
În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua
criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte
cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu
material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în
chiar „individualitatea lui intelectuală”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub
formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori
melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face
asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că
„el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui
prototip nerealizabil”.

23. Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul
poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta
putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi
aflat forma frumoasă sub care să se
prezinte”.
Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa
Eminescu nu rămâne o voce individuală
care se exprimă numai pe sine pentru că „el
îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a
deschide mişcării sufleteşti cea mai clară
expresie”, „poezia lui devine o parte
integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de
acum înainte în viaţa poporului său”.
În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată
într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin
obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare, autorul ne oferă o imagine
convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că
literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât
se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XXlea sub auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de
plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.

24. 4) “Beţia de cuvinte” (1873)
În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană”
care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee,
foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează
discrepanţa dintre formă şi fond. Acest studiu este subintitulat “Studiu de
patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma
opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu
Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu
naţional”, care „nu par a avea conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a
fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu
rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de logică şi,
bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele
,patologiei literare". Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin,
care vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal.
Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind “simptomele
patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea nefirească a cuvintelor",
care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne
spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei
şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere,
precum însumi am văzut.
Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte prind
pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună, vase pline
cu bere de care se îmbată.

25. Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase
care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o
face chiar de la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva
atâtor direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare,
economie de mijloace, rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor
lingvistice artificiale din acea vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să
capete valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul
în care a fost formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în
prezent ,teoria fără fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura
română”, demonstrarea teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă
un spaţiu extrem de restrâns, fiind un model de conciziune, de esenţializare
stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o
valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o încununare negativă, la ceea ce s-a
ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt concrete, şi accentuările
prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu poate să fie
contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de
cuvinte", a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte
preluate fie din latină, fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui
Caragiale. Se integrează universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la
capitolul celui ce are o importanţă covârşitoare în evoluţia stilisticii presei
româneşti.