1. UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”
CLUJ - NAPOCA
FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT
IOSIF SANDOR
BAZELE GENERALE ALE TEORIEI EDUCAŢIEI
FIZICE ŞI SPORTULUI
SUPORT DE CURS
Uz intern
CLUJ-NAPOCA
2008

2. CUVÂNT INTRODUCTIV
Acest suport de curs se adresează studenţilor din domeniul
învăţământului superior de educaţie fizică şi sport, specialiştilor domeniului
ce doresc să se autoperfecţioneze. Am încercat să îl concepem ca pe o
sinteză a studiilor din domeniu publicate anterior de către mai mulţi
teoreticieni de înaltă valoare ştiinţifică, distinşi profesori şi intelectuali
printre care aş aminti aici doar pe Ion Şiclovan, Gheorghe Cârstea, Adrian
Dragnea, a căror cursuri, student fiind, am avut onoarea şi plăcerea să le
urmez.
Având punct de plecare programa de învăţământ, am ţinut cont de
tendinţele dezvoltării domeniului, de structura anilor de studii conform
„Planului Bologna‖, ca şi de volumul de ore prevăzut în programă. Astfel,
unele probleme sunt tratate mai pe larg, altele sunt doar menţionate. Multe
din problemele domeniului educaţiei fizice şi sportului sunt aprofundate în
cadrul altor discipline desfăşurate atât sub nivel de Licenţă cât şi la studiile
Masterale.
Aceste sinteze încearcă să înzestreze pe viitorul specialist în
educaţie fizică si sport cu cunoştinţele necesare desfăşurării activităţii, să-l
ajute să înţeleagă esenţa studiul teoretic ca o condiţie sine-qua non a reuşitei
profesionale. Foarte mulţi absolvenţi de liceu, sportivi cu diferite categorii
de clasificare, în momentul în care se înscriu la o facultate ce are ca profil
Educaţia fizică şi sportul, cred că acolo se vor desfăşura doar lecţii practice.
Ceea ce dânşii vor descoperi odată admişi este că, în cadrul acestor instituţii
se realizează o fundamentare ştiinţifică a activităţii practice. Aprofundând
acest curs, ei vor înţelege că practica nu poate exista fără TEORIE, precum
nici teoria nu se poate lipsi de PRACTICĂ.
De informaţiile găsite în acest curs se pot folosi şi diferite
categorii de licenţiaţi care doresc să aprofundeze studii Masterale în cadrul
unei Facultăţi cu profil de Educaţie Fizică şi Sport, precum şi cei ce,
activând în domeniul nostru, au de susţinut diferite examene pentru
ocuparea unui post în învăţământ sau pentru obţinerea definitivatului în
învăţământ şi a gradelor didactice. Informaţiile din acest curs nu sunt
3

3. suficiente pentru examenele mai sus menţionate, având în vedere că, în
general, examenele solicită, pe lângă „Teoria educaţiei fizice şi a sportului‖
şi cunoştinţe ce au ca obiect de studiu „Metodica‖ specialităţii. Bibliografia
este mult mai vastă ceea ce demonstrează încă o dată nivelul dezvoltării
ştiinţei educaţiei fizice si sportului, a cercetării din domeniul nostru de
activitate.
Doresc să închei aceste rânduri cu dorinţa ca cititorul, cel ce
studiază acest curs, viitorul specialist să îşi formeze o concepţie nouă în ceea
ce priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport în conformitate cu noile
orientări pe plan naţional şi mondial ce au în vedere activitatea ştiinţifică, şi
să fie un ghid în permanenta căutare a ceea ce este nou, actual şi modern în
activitatea sa.
AUTORUL
4

4. CUPRINS
Cuvânt introductiv / 3
1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 8
1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în domeniul educaţiei
fizice şi sportului / 9
1.2. Obiectul de studiu al TEFS / 10
1. 3. Sarcinile TEFS / 11
1.4. Probleme abordate de TEFS / 11
2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului / 13
2.1. Educaţia fizică / 13
2.2. Sportul / 23
2.3. Antrenantul sportiv / 33
2.4. Cultura fizică / 34
2.5. Mişcarea sau motricitatea omului / 36
2.6. Act motric / 37
2.7. Acţiune motrică / 37
2.8. Activitate motrică / 37
2.9. Dezvoltarea fizică / 38
2.10. Capacitatea motrică / 38
3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale / 41
3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului / 41
3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului / 42
3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport / 44
3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului / 45
4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului / 49
4.1. Mijloacele specifice / 49
4.1.1.Exerciţiul fizic / 49
4.1.2. Măsurile de refacere a capacităţii de efort / 56
4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate / 57
5

5. 4.2. Mijloace asociate / 58
4.2.1. Factorii naturali de călire / 58
4.2.2. Condiţiile de igienă / 58
4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei /58
5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport / 59
5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport / 60
5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport / 62
6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi
sport / 64
6.1. Cunoştinţele de specialitate / 64
6.2. Indicii morfo-funcţionali / 65
6.3. Calităţile motrice / 65
6.3.1. Viteza / 68
6.3.2. Îndemânarea / 72
6.3.3. Forţa / 77
6.3.4. Rezistenţa / 82
6.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea / 90
6.4. Deprinderile motrice / 92
6.5. Priceperile motrice / 96
6.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei / 97
6.7. Componentele (parametrii) efortului / 97
6.8. Programa de Educaţie Fizică / 99
7. Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv / 101
7.1.Principiul participării conştiente şi active / 103
7.2.Principiul intuiţiei / 104
7.3.Principiul accesibilităţii / 105
7.4. Principiul sistematizării şi continuităţii / 107
7.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice /
108
6

6. 7.6. Principiul însuşirii temeinice / 109
8.Metodele în Educaţie Fizică şi Sport / 111
8.1. Metode de instruire propriu-zisă / 112
8.1.1. Metodele verbale / 112
8.1.1.1.Expunerea verbală / 112
8.1.1.1.1. Povestirea / 113
8.1.1.1.2. Explicaţia / 113
8.1.1.1.3. Prelegerea / 113
8.1.2.2. Conversaţia / 114
8.1.2.3. Studiul individual / 114
8.1.2.4. Brain storming-ul / 114
8.1.2. Metodele intuitive / 114
8.1.2.1. Demonstraţia / 114
8.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi / 115
8.1.3. Metodele practice / 115
8.1.3.1. Exersarea / 115
9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport / 116
9.1. Autonomia în educaţie fizică si sport / 117
9.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport / 122
9.3. Modelarea / 123
9.4. Instruirea programată / 126
9.5. Algoritmizarea / 128
9.6. Problematizarea / 131
10. Ereditatea şi mediul / 133
10.1. Aptitudinile motrica / 137
10.2. Talentul / 140
Bibliografie
7

7. 1. Statutul de ştiinţă al Teoriei educaţiei fizice şi sportului
Aspecte privind necesitatea cunoaşterii ştiinţifice a domeniului educaţiei
fizice şi sportului
Teoriile ştiinţifice s-au dezvoltat în secolul al XXI-lea într-un ritm
neprevăzut.
Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi prin excelenţă practice şi
tocmai de aceea Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să se alinieze la
regulile noii epistemologii, contribuind decisiv la integrarea sa în conceptul
general al ştiinţelor.
Aspecte comune ce ies la iveală din analiza „teoriilor‖ educaţiei
fizice şi sportului, ale autorilor străini şi români, rezultă câteva note comune
exprimate sub forme relativ diferite:
- aserţiuni asupra obiectivelor şi scopurilor educaţiei fizice şi
sportului care să mobileze un anumit tip de personalitate;
- norme cu caracter metodologic, etic, educativ şi organizatoric,
care să stea la baza activităţilor de educaţie fizică şi sport;
- structura sistemelor de educaţie fizică şi sport din diferite ţări,
racordată la sistemele politico-ideologice;
- noţiuni şi concepte mai mult sau mai complet definite, în funcţie
de profilul pregătirii profesionale a autorilor;
- înţelegerea educaţiei fizice şi sportului ca procese instructiv
- educative.
8

8. 1.1.Tendinţe privind orientarea gândirii teoretice în
domeniul educaţiei fizice şi sportului
1. Inversarea raportului dintre abordarea reducţionistă şi cea
holistă. Abordarea educaţiei fizice şi sportului trebuie făcută în sistem, ca
activităţi convergente. Orice altă abordare duce la empirism.
2. Abandonarea vechii dihotomii cunoaştere cantitativă (ştiinţifică)
- cunoaştere calitativă (non-ştiinţifică). Pentru realizarea progresului se
utilizează metodologiile de cunoaştere şi interpretare globală, fără a se
renunţa la adevăruri desprinse prin alte metode care le fundamentează.
3. Acceptarea hazardului ca principiu explicativ.
4. Dezvoltarea unei viziuni constructiviste asupra ştiinţei în general
şi a teoriei educaţiei fizice şi sportului în special.
5. Extinderea cunoaşterii ştiinţifice la fenomenele subiective,
culturale
şi istorice care apropie ştiinţa de cunoaşterea artistică.
6. Interdependenţa dintre ştiinţă în general şi ştiinţă în
particular.
7. Schimbări notabile în limbajul ştiinţelor:
- accentuarea caracterului pragmatic al enunţurilor ştiinţifice;
- prezentarea diferenţelor în sens terapeutic dintre limbajul
comun şi cel artificial – ştiinţific;
- utilizarea noilor concepte şi limbaje inter-ştiinţifice.
9

9. Condiţii minimale pentru ca o ştiinţă să fie recunoscută:
- să aibă domeniu sau obiect propriu de investigare;
- să posede o axiomatică proprie;
- să posede un nivel de integrare teoretică şi conceptuală;
- să aibă metode proprii (în sens larg);
- să posede o epistemologie internă ;
- să aibă contingente istorice bine conturate.
Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă
Legătura TEFS cu ştiinţele de graniţă este o legătură dialectică. Ea
se situează la graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele sociale având relaţii de
parţială dependenţă faţă de biologie, medicină, antropologie, sociologie,
psihologie, ştiinţele educaţiei şi instrucţiei.
1.2. Obiectul de studiu al TEFS
Obiectul de studiu al Teoriei educaţiei fizice şi sportului îl
constituie:
- activităţile de educaţie fizică, relaţiile dintre acestea,
sistemul de reglare şi transformare a informaţiilor specifice, principiile
care le generează şi finalităţile, pe de o parte şi cele sportive, pe de altă
parte;
- determinarea şi explicarea aparatului noţional;
- descrierea şi clasificarea activităţilor motrice;
10

10. - să stabilească notele comune şi diferenţiale, metodele şi
mijloacele ce le sunt proprii;
- aspecte care ţin de structură şi organizare.
1. 3. Sarcinile TEFS
Sarcinile TEFS se desprind din cele 3 funcţii principale:
Cognitivă:
- de analiză permanentă a tuturor aspectelor domeniului;
- de explicare a noutăţilor apărute;
- de prezentare a idealului, funcţiilor şi obiectivelor în raport cu
comanda socială;
- de prezentare a celor mai eficiente forme de organizare.
Normativă:
- de înarmare a celor care conduc acest proces cu norme, reguli,
legi şi cerinţe necesare activităţii de educaţie fizică şi sport.
Tehnică:
- de însuşire de către specialişti a unor tehnologii noi de predare,
iar a beneficiarilor (elevi, studenţi, sportivi) de tehnici noi de învăţare.
1.4. Probleme abordate de TEFS
T.E.F.S. abordează următoarele:
- noţiunile fundamentale din domeniu;
11

11. - educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale;
- originea şi esenţa educaţiei fizice şi sportului;
- idealul, funcţiile şi obiectivele educaţiei fizice şi sportului;
- sistemul de educaţie fizică şi sport din ţara noastră;
- sistemul mijloacelor educaţiei fizice şi sportului;
- exerciţiul fizic-mijloc de bază;
- componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică şi
sport;
- metodele şi principiile de instruire.
12

12. 2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului
2.1. Educaţia fizică
Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea
conceptului de educaţie fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale
anumitor societăţi. Concepţia despre educaţia fizică se desprinde din
concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o epocă la alta,
de la o ţară la alta.
Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi
sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o
participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze
condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi
să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea
educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o
discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de
învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică,
sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura condiţiile de
practicare a acestora".
După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat
construit şi dirijat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii
motrice a oamenilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, sex,
13

13. cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor şi
menţinerea condiţiei fizice".
Particularităţi:
- educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces
bilateral, unde este necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi
educaţii;
- urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea,
consolidarea, perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor;
- este proces instructiv-educativ.
Educaţia fizică este:
- fiziologică prin natura exerciţiilor;
- pedagogică prin metodă;
- biologică prin efecte;
- socială prin organizare;
- accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru
fiecare eşalon.
Subsisteme:
- educaţia fizică a tinerei generaţii:
- învăţământul preşcolar;
- învăţământul primar;
- învăţământul gimnazial;
- învăţământul liceal;
14

14. - învăţământul tehnico-profesional;
- învăţământul special;
- educaţia fizica profesională;
- educaţia fizică a vârstnicilor;
- educaţia fizică militară;
- autoeducaţia (activitatea independentă).
Note definitorii ale educaţiei fizice:
- dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de
predare, diferenţiate conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor
de
subiecţi;
- răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi
capacităţii, motrice în vederea satisfacerii solicitărilor proprii
diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a unei bune condiţii fizice;
- îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea
formării unei personalităţi complete evoluate şi armonioase.
- este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul
unui proces instructiv - educativ sau în mod independent, în vederea
dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii
vieţii.
- cuprinde un complex de stimuli ce influenţează
procesele de dezvoltare somato - funcţională, motrică şi psihică.
15

15. - se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli,
reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite
categorii de subiecţi.
- se constituie ca un ansamblu de forme de organizare
ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor
sale.
- este un sistem complex de instrumente care se
exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei
fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.
- implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu
caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică,
capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii multilaterale a acestei activităţi.
- se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în
special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe).
Obiectivele educaţiei fizice
Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în
termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul
după parcurgerea unei anumite secvenţe sau etape de învăţare.
Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care
vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei.
Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode
consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii
16

16. educaţionale. Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de
complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea
anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale.
După gradul de generalitate:
a) Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice,
dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia.
b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a
obiectivelor generate la nivelul subsistemelor educaţiei fizice.
c) Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor de
învăţământ, anilor de studii, etc.
d) Obiectivele operaţionale vizează comportamentele imediate,
observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică
acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei
activităţi, lecţii, şedinţe.
Obiectivele generale
(aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E.
Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt:
- menţinerea unei stări optime de sănătate;
- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea
calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi
priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi specifice unor ramuri de
17

17. sport;
- formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă
a exerciţiilor fizice;
- dezvoltarea armonioasă a personalităţii. .
Obiective de dezvoltare structural -
funcţională a organismului.
Acestea se referă la:
- armonia între indicii somatici şi funcţionali;
- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii
de indici;
- menţinerea unui tonus muscular optim ;
- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;
- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;
- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.
Obiective în plan motric
- dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardio-
vasculară, rezistenţă musculară, forţă, mobilitate supleţe,
compoziţie corporală);
- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru,
coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);
- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice
de bază, utilitar-aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive;
18

18. - îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea
marilor funcţii.
Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)
- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:
• ca reper în reglarea mişcărilor;
• ca nucleu al imaginii de sine .
- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;
- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;
- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;
- formarea coordonatelor de timp ale mişcării: r itm,
tempou, durată, elemente ce conferă eficienţă mişcării;
- dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale;
- formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a
opera cu ele;
- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;
- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.
Obiective cognitive
- dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul
ambiant, natural şi social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea
informaţiilor sub diverse forme);
19

19. - dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive
ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate,
pornind de la aceleaşi date, originalitate - "producţie divergentă".
Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv
- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice
în creşterea calităţii vieţii;
- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea
agresivităţii, derulare etc);
- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale
(fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);
- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii
mişcărilor şi a esteticii corporale);
- dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul
comportamentului
global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc).
Scopul şi finalităţile educaţiei fizice
Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează
acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de
ideal.
Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi
specifice şi vizează finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului
20

20. educaţiei fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey,
1992):
- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;
- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare,
ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic
(praxiologic);
- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi
necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice;
- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.
Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:
- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de
acţiune într-o perioadă istorică definită;
- un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea
domeniului pe termen lung.
Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a
personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de
dobândire a autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi
social.
Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea
obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl
înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric,
cognitiv, afectiv şi social.
21

21. Aceste finalităţi sunt reprezentate de:
1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice.
2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme
ale organismului.
3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă,
forţă,
mobilitate, coordonare.
4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază,
utilitar - aplicative şi specifice ramurilor de sport.
5. Capacitate de efort crescută.
6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală,
volitivă).
7. Integrare superioară în mediul natural şi social.
Formele de organizare a educaţiei fizice
Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ
care şi-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă
organizarea pe clase şi lecţii.
Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:
a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput,
desfăşurat în forme instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul
specialiştilor care dirijează acest demers. Acest proces se bazează pe
programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii;
22

22. b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează
pe sistemul de cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale
însuşite în cadrul procesului menţionat anterior. Aceste forme de
organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educaţiei fizice;
2.2. Sportul
M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul,
timpul, gravitaţia, cu natura, cu alţii şi cu sine‖.
Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca
urmare a Jocurilor Olimpice.
Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr -un
ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută
perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în
performanţe ca: record, depăşire proprie sau a partenerului.
Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică
menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să
amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale
sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.
Sportul este o structură de activităţi motrice codificate
şi regii instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de
competiţii sportive, după reguli oficiale, între doi sau mai mulţi
23

23. protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.
Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau
de întrecere, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent,
cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv.
Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea
atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social-personale apreciate în plan
cultural.
Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică:
- este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii
sociale incluzând un sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de
sport);
- deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea
maximă a talentelor şi aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport;
- trăsătura lui principală este competiţia;
- fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de
educaţia fizică, care include un sistem larg de exerciţii fizice;
- educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol;
- aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează;
- educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare
sportului;
- de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează
conţinutul educaţiei fizice (tehnica sportivă);
24

24. - cele două domenii nu se identifică;
- sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al
societăţii.
Obiectivele Sportului
I. Sport de performanţă
Maximizarea performanţelor prin:
- dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale
acestora;
- perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice
respectiv a elementelor şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;
- dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;
- crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitate
pentru efort, ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc);
- prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului
specific;
- favorizarea integrării în societate.
II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii
- dobândirea unui mod sănătos de viaţă;
- dezvoltare fizică;
- integrare socială prin:
• formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei
şi regulilor;
25

25. • capacitate de acţiune individuală şi în grup;
• respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile
minoritare (persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta
performanţelor, persoane de vârsta a III-a;
• formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale
în viaţa unei societăţi democrate;
- recreere.
III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi
îmbunătăţirea imaginii de sine
- reducerea handicapului social;
- îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de
performanţe profesionale şi sociale;
- favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului
liber;
- încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi
între aceştia şi persoanele valide.
Eşaloane (subsisteme):
I. Sport pentru toţi
- Sport de întreţinere
- Sport în timpul liber (loisir)
- Sport în familie
26

26. - Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale
- Sport pentru vârstnici
II. Sport de performanţă
- Sport amator (practicat de sportivii amatori)
- Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti).
- Sport de elită
- Sportul la copii şi juniori
- Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi
- Sport extrem
III Sport adaptat
- Sport-terapie
- Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).
Funcţiile Sportului
- contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei
dezvoltări fizice corecte şi armonioase;
- contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare,
pentru unele ramuri de sport;
- contribuie la integrarea socială a individului;
Clasificare (A. Dragnea):
a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat
de M. Epuran):
27

27. - jocurile copiilor sau jocuri şcolare
- sporturi colective;
- sporturi individuale;
- sporturi de luptă.
b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M.
Epuran):
- sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare
concetrare nervoasă
- sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare
nervoasă
- sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum
energetic şi o redusă concentrare nervoasă;
- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă
redusă.
c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în
concurs (Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran):
- sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc;
- sporturi în care se depăşeşte adversarul.
d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică
(Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran, 2001):
- stăpânirea mediului;
- stăpânirea corpului;
28

28. - îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi.
e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran,
2001):
- sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea
proceselor psihice
- sporturi care solicită expresia artistică;
- sporturi cu mobilizare totală a energiei;
- sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor.
f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992):
- sporturi individuale;
- sporturi în cuplu.
g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport
adaptat.
h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar
viteza, rezistenţa, capacităţile coordinative, forţa etc;
i. după structură:
- sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate.
- sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe
de exerciţii (Matveev)
j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi
bazate pe componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă
tehnologică
29

29. k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi
individuale (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);
- sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);
- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea
adversarului);
l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; -
sporturi fără contact direct.
m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): -
sporturi bazate pe procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici;
- sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale
actelor şi acţiunilor motrice;
- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de
rezolvare a problemelor tactice.
n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe;
sporturi aerobe; sporturi mixte
o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu
solicitare preponderent:
■ neuropsihică, neuromusculară;
■ cardiorespiratorie,
■ neuromusculară, metabolică;
■ neuromusculară,
■ endocrinometabolică,
30

30. ■ cardiorespiratorie.
p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol,
apă, aer); - sporturi desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon.
r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de
Hillerin): - sporturi cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate;
- sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi
condiţii de mediu nereproductibile;
- sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică;
- sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii
arbitrare de precizare a condiţiilor de concurs;
- sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare;
- sporturi individuale „de luptă‖ în care criteriul performanţei
conduce la maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii;
- sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice
măsurabile prin puncte, ale echipei proprii.
s. după factorul care induce i n c e r t i t u d i n e a î n s i t u a ţ i i l e
competiţionale (P.Parlebas): -mediu, partener, adversar; - fără
incertitudine.
t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme.
ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare
directă a performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu
comparare indirectă, în care sportivii iau startul succesiv.
31

31. u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand,
Metzler 1986):
- sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea
de „a face mai mult‖ sau „a face mai puţin‖ decât ceilalţi;
- sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc
forme corporale prin care caută să producă plăcere şi încântare;
- sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna
performanţe deoarece ei acţionează pentru a stăpâni un raport uman,
acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora) asupra celuilalt.
v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; -
sporturi neolimpice
Tendinţe manifestate în sportul contemporan
- transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism
să atragă la locurile de desfăşurare un mare număr de spectatori şi să
trezească interesul a cât mai multe mijloace mass-media;
- organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în
mare măsură dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;
- se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi
pretendenţi la medalii;
- apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări;
- apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular
către sportul de elită, rezervat numai unora;
32

32. - competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care
îşi fac din sport o profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă
(component al echipei) care se obligă la un anumit rol psihosocial, dar care
îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale.
- pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al
sportului.
2.3. Antrenamentul sportiv
Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic,
planificat, desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a
organismului sportivului la eforturi fizice şi psihice intense, necesare pentru
obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive.
- se adresează unui număr mic de indivizi;
- beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace
sunt specifice, perfecţionate uneori până la virtuozitate;
- calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii
efortului fizic se desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică;
- are două laturi: instruirea şi educaţia.
Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul
contemporan
33

33. - menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să
asigure progresul şi, mai ales, caracterul relativ extensiv necesar
acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive;
- perfecţionarea strategiilor de selecţie;
- creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament,
- creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna
pregătirii cu mijloace de bază şi specifice.
- utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor,
simulatoarelor etc.
- conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă
de specialişti.
2.4. Cultura fizică
Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi
spirituale create de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii (
inclusiv creaţiile din domeniul educaţiei fizice şi sportului);
Cultura fizică:
Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de
activitate specifică, motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului
calitativ al potenţialului biologic, spiritual şi motric al omului.
(Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
34

34. Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile
(noţiunile), legităţile, instituţiile şi bunurile materiale create pentru
valorificarea exerciţiilor fizice în scopul perfecţionării biologice şi spirituale
a omului.
Momente obligatorii ale actului cultural:
- Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului);
- Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi
colective);
- Creator (de creaţie);
- Generalizator (de răspândire, de aplicare).
Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice:
1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor
fizice (disciplinele ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică);
2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului;
3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai
ales că aceasta este în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu
formarea trăsăturilor de caracter, cu asimilarea unor cunoştinţe din alte
domenii;
4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze
sportive, aparatură, etc.);
5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate
faţă de frumos, măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.).
35

35. 2.5. Mişcarea sau motricitatea omului
Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de
poziţie sau transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o
ieşire din starea de imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în
spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte
"totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul
natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor
de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978) Motricitatea
exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi
mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează,
detaşându-se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau
îşi menţin o anumită poziţie prin contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea,
A. Bota, 1999).
Mişcările pot fi:
- ciclice-aciclice;
- voluntare-involuntare;
- active-pasive;
- uniforme-accelerate;
-automate.
Parametrii mişcării: -spaţiali, temporali şi energetici.
36

36. 2.6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări,
efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni
motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află
(voluntare, reflexe, instinctuale şi automatizate)
- sunt baza acţiunilor motrice
2.7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se
atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică.
(Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978).
Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi
codificate, constituind deprinderile şi priceperile motrice.
2.8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de
acţiuni motrice produse de organism, o mulţime de operaţii, acte sau
gesturi motrice orientate şi încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme
de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop
adaptativ.
- acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare,
desfăşurate intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan.
37

37. 2.9. Dezvoltarea fizică
- rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea
creşterii corecte şi armonioase a organismului uman, concretizată în indici
morfo-funcţionali, proporţionali şi apropiaţi de valorile unui organism
sănătos.
Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al
factorilor ereditari, de mediu natural şi social;
- factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice.
Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă:
- armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali;
- proporţionalitatea între indicii somatici;
- proporţionalitatea între indicii funcţionali.
Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică
armonioasă trebuie ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se
acţioneze asupra organismului uman în sens profilactic, preventiv sau
terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv) unele influenţe
unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte
negative asupra sănătăţii organismului.
2.10. Capacitatea motrică
Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc
între ei prin modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă
38

38. anumite sarcini motrice impuse de situaţiile complexe şi variabile ale
mediului extern.
Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă
plurifactorială a interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi
motrice, cunoştinţe, experienţă, motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi
stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot modifica pozitiv sau
negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice.
Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai
complexă este cea emisă de A. Dragnea şi Aura Bota (2000), conform
cărora ―capacitatea motrică reprezintă un complex de manifestări
preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice
(cognitive, afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate
însumate, corelate şi reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea
eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de condiţiile specifice în care se
practică activităţile motrice.‖
Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura
dintre factori anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii
motrice generale, cum ar fi: viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea
elasticitatea, supleţea şi mobilitatea.
Este formată din:
- deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare;
39

39. - deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport;
- calităţi motrice de bază şi specifice.
Este influenţată de:
-procesele psihice;
-procesele biochimice;
-indicii morfo-funcţionali.
Tipuri:
Generală
-calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ
utilitare;
Specifică
-calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor
ramuri de sport.
Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv
este îmbunătăţirea capacităţii motrice.
40

40. 3. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale
3.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului
Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura,
organizarea şi desfăşurarea lor;
Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi
organizatorice, disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de
specialitate, instalaţiile şi materialele folosite.
Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de:
- condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi
nivelului de cultură;
- fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a
amplificat odată cu apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoretico-
metodice;
- evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a
bazelor sportive.
În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei
fizice şi sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.
În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost
diferită. Dar indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost
perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor.
41

41. Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi
sportului să pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să
contribuie la educarea şi formarea tineretului din punct de vedere moral,
estetic, intelectual şi profesional, să-l facă capabil să facă faţă cu de
randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum,
concurenţială.
Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi
a sportul ui are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: cultural-
educativă, socială recreativă, de destindere, morală etică, estetică şi de
emulaţie a indivizilor societăţii.
3.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului
Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de
societate pentru aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind
contribuţia la determinarea modului de viaţă prefigurat, sistemul de
priorităţi propus, sau ce anume este realmente important pentru individ într-o
lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna
stimulativă.
- decurge din idealul social general şi din idealul educaţional
integrat celui general.
- poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate.
42

42. - desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să
ştie să facă subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu
succes în societate.
- idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea
vieţii cu condiţia ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie
îndreptată asupra următoarelor elemente:
• Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat.
• Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport
şi nivelul acestuia.
• Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile
de timp liber.
• Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea
sănătăţii şi problemele ecologice.
• Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea
subiecţilor.
Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori:
- valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi
fiecare
individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de
"om frumos şi bun" din Grecia antică);
43

43. - influenţele politice în planul educaţional care au determinat
o abordare progresistă sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei
fizice şi sportului;
- caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post
industriale care au condus la schimbări ale idealului;
- influenţele naţionaliste şi religioase.
3.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport:
- fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi
menţinerea unei stări optime de sănătate a populaţiei;
- contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă;
- prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în
practicarea exerciţiilor fizice;
- se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional;
- petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber;
- asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii
locale;
- accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de
performanţă.
Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială:
-diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între
diferite genuri de muncă fizică;
44

44. -crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune;
-necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnico-
ştiinţifice.
Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice
- dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici
morfologici;
- aptitudinile (calităţile) motrice de bază;
- deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative
şi specifice unor probe şi ramuri de sport;
- cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a
exerciţiilor fizice;
- calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;
- capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor
generate de activităţile motrice.
3.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului
Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate
ce caracterizează măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii
scopului.
Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă
între practicarea exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul)
acestora în ansamblul vieţii sociale.
45

45. Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale,
fundamentale care asigură existenţa sistemului (M.Epuran, V.Epuran, 1974).
După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi
sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în
cauză, care au caracter constant, răspunzând unor nevoi ale
dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se
subordonează acestuia.
I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii:
1. Funcţii specifice:
- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;
- funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.
2. Funcţii asociate:
- funcţia igienică;
- funcţia educativă;
- funcţia recreativă;
- funcţia de emulaţie.
Funcţia de optimizare a potenţialului biologic
Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi
sportul presupun învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare
(prin stimularea structurilor perceptiv - motorii, cognitive, a imaginii de
sine şi a socializării).
46

46. Funcţia psiho-socială
Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de
dezvoltare armonioasă a personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru
viaţă.
Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante
sunt induse şi pe planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt
stimulate:
Pe plan psihic:
- activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria, imaginaţia,
creativitatea),
- activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor
motrice;
- activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;
- comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini, valori;
Pe plan social:
- sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte
valoarea;
- i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi activităţilor
proprii;
- în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi
autoapreciere,
- se formează capacitatea de a acţiona în grup;
47

47. - prinde contur noţiunea de fair-play.
Funcţia culturală
Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor
culturii fizice cu motricitatea individului.
- estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu perfecţiunea
tehnică, eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau
scopului;
Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei,
convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere
artistice etc, care are drept finalităţi crearea de opere de artă, spectacole
grandioase etc.
Funcţia economică
Efectele economice ale sportului pot fi :
- imediate
- tardive
„Industria sportului‖ este un domeniu cu aplicabilitate largă. La
buna pregătire a sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi
armate de specialişti din domenii diferite.
48

48. 4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului
Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună
cu metodele şi procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu
care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi
obiectivelor acestora.
Categorii de mijloacele:
4.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce
priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi capacitatea motrică a
omului. Acestea sunt:
- exerciţiul fizic;
- aparatura de specialitate;
- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin
pauze active sau pasive).
4.1.1.Exerciţiul fizic
- în programarea şi realizarea procesului de instruire este
mijlocul specific de bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi
au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă.
I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent
corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării
dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii
superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi
49

49. cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără
repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în
acest scop‖.
Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare
instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor
proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.
Conţinutul şi forma exerciţiului fizic
Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă
la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:
• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie,
balansare, răsucire etc);
• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate,
complexitate, densitate etc;
• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice
(exerciţiu fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient,
influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său).
Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri
(volum, intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor
şi conţinutul programelor.
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed
mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este
legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării.
50

50. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice
complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare,
semnificaţia sa.
Elemente care definesc forma:
- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau
aparat;
- direcţia;
- amplitudinea;
- relaţia între segmente;
- tempoul;
- ritmul;
- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.
Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.
Structura internă se compune din:
-procesele de coordonare neuro-musculară;
-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;
-procesele energetice.
Structura externă se compune din:
-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.
Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:
- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării:
rectilinii şi curbilinii);
51

51. - temporale: (ritm, tempo, durată);
- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară
sau forţată) cu care se efectuează exerciţiul fizic;
- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;
Forţele interne:
- active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);
- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);
- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).
Forţele externe:
- greutatea propriului corp;
- reacţia sprijinului;
- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);
- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele
pasive, dintre relaxare şi încordare.
- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line
(schimbarea direcţiilor) şi elastice (amortizare).
Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl
reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente
şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice.
Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea
deprinderilor motrice,
52

52. Relaţia dialectică între formă şi conţinut:
Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.
Clasificarea exerciţiilor fizice
Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut,
formă şi organizare conduc la efecte funcţionale stabile.
Din punct de vedere al structurii şi formei:
- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în
totalitate o anumită structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă
sarcină motrică
- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de
ansamblu asupra unor capacităţi, calităţi etc.
- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip
algoritmic sau creativ
- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită
competiţia într-o ramură sau probă sportivă.
După gradul de codificare:
- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt
clar definiţi (distanţă, timp estimat, pauze etc.).
- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii
externe definite (ex. dribling printre jaloane);
53

53. - exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi
condiţiile externe sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate
pentru un parcurs cu obstacole);
- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări
generale (ex. alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform);
- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun
măsurarea performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor.
• După natura efectelor pe care le induc:
- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi
nivelurile de pregătire;
- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul
specific, reproducând parţial execuţiile proprii probei respective;
- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor
tehnice proprii probei respective
- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în
capacitate, de performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs,
- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.
• După calităţile motrice:
- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare,
supleţe, cu multiplele lor combinaţii.
• După tipul de încărcătură adiţională:
54

54. - exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu
nisip etc.
• După tipul de pregătire:
- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.
• După sistemele biologice solicitate:
- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii,
exerciţii endocrino-metabolice.
• După natura contracţiei musculare:
- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.
După intensitatea efortului fizic:
- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.
• După natura obiectivelor:
- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi
sintetice);
- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor
motrice (exerciţii fragmentare, globale sau ajutătoare);
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob
alactacidă
- - 1-20 s, anaerob lactacidă
- - 21-120 s, aerob-anaerobă
55

55. - - 121-300 s, aerobă peste 30 s).
• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive
(pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de
bază), asociative (de favorizare a transferului), aplicative, creative (sub
formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de
expresie corporală etc.
• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea
pot fi: individuale, în grup, mixte sau demixtate.
• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate,
semitipizate şi libere.
4.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort
În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu
durată şi caracter impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul
acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii revenirii
organismului după efort.
In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:
a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);
b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în
jocurile sportive);
56

56. c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în
bazine cu apă caldă), oxigenarea (în camere special amenajate, în care se
inhalează aer îmbogăţit cu O 2 ), relaxarea în saună, utilizarea
susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi
regimul riguros de viaţă.
4.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot
diferenţia, în funcţie de scop:
• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de
gimnastică, mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina,
ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.);
• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura
specială şi îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în
gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă
moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);
• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte
anumite şocuri impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism,
schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul
jucătorilor de hochei etc.
• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele
asigură dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel
57

57. cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii
tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective.
4.2. Mijloacele Asociate:
4.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a
corpului la soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat
şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan,
1979).
4.2.2.Condiţiile de igienă implică preocupări ale
responsabililor (managerilor) privind crearea unui climat favorabil de
practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de
educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat
corespunzătoare etc.
4.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei şi sunt
folosite ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc
subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.
58

58. 5. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport
Generalităţi privind noţiunea de sistem
Sistemul social - constituit din subsisteme:
- economice;
- ştiinţifice;
- culturale;
- militare;
- de învăţământ etc.
La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem
adăuga şi pe acela al educaţiei fizice şi sportului.
Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste
subsisteme creează disfunţionalităţi în întreg sistemul social.
Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor,
structurilor administrative etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un
teritoriu bine determinat, care interacţionează, şi se află într-o relaţie de
interdependenţă cu scopul de a realiza obiective comune impuse de
comanda socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise, dinamice
şi complexe. Ele recepţionează, prelucrează şi transferă informaţie având
capacitatea de reglare şi autoreglare şi de adaptare la cerinţele impuse de
societate în cadrul căruia funcţionează, de ideologia acesteia.
59

59. Elementele componente ale unui sistem:
1. concepţia sistemului social care este determinată de
caracteristicile sociale, economice, politice şi culturale ale diferitelor state,
de tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor respective; de aici derivă
fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau la baza
organizării, desfăşurării şi finalităţii activităţilor;
2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie
existent (raportat la cerinţele internaţionale, globale sau zonale), privite ca
etalon a nivelului de dezvoltare a ţării respective.
3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le
asigure eficienţa şi integrarea într-un sistem social.
Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente:
- materiale (numărul componentelor şi calitatea lor);
- structurale (relaţiile dintre componente);
- funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne);
- conceptuale (de natură ideologică).
5.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie
fizică şi sport
În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate
categoriile de cetăţeni din ţara noastră, sistemul românesc de educaţie fizică
şi sport are stabilite scopurile, finalităţile, obiectivele finale şi intermediare
60

60. ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al său. Acestea au la bază
elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi sportului în
România, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent vârstă,
profesie, sex, rasă, cult religios, nevoi speciale etc., privind practicarea
educaţiei fizice şi sportului
Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România,
educaţia fizică şi sportul sunt activităţi garantate de către stat.
Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate
instituţiile, organismele, organizaţiile (guvernamentale sau
neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine stabilite.
Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare
întregului sistem de relaţii a elementelor de structură.
Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ,
actele normative în vigoare, precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi
organizaţiilor cuprinse, precum şi a specialiştilor ce acţionează în cadrul
său.
Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui
subsistem (minister, federaţii, cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de
comandă, control şi execuţie, precum şi atribuţiile fiecărui subsistem în
contextul general social.
Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie
fizică şi sport provin, în mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la
61

61. organizaţii neguvernamentale sau alte surse atrase (sponsorizări, donaţii,
etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi, mai ales, de managementul
specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a sistemului de
educaţie fizică şi sport.
Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub
îndrumarea profesorilor de educaţie fizică şi sport, antrenorilor,
instructorilor ce îşi desfăşoară activitatea în şcoli, facultăţi şi cluburi
sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor din sistem impun o
categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii,
cercetătorii etc.
Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de
educaţie fizică şi sport aflate în subordinea A.N.S., a altor departamente
(învăţământ, apărare, transporturi etc), a administraţiilor locale sau în
proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate corespunzător, să
asigure condiţii bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea
participanţilor (sportivi, public). Acesta poate fi concesionat sau închiriat cu
condiţia menţinerii destinaţiei sportive a acestuia
5.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi
sport
1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor
fizice la nivelul tuturor subsistemelor sale;
62

62. 2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să
ofere posibilitatea fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică
şi sport după posibilităţi şi aptitudini, după preferinţe şi opţiuni în funcţie de
particularităţile individuale;
3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul
şcolar, zonele geografice ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini
superioare, sportul de performanţă ce cuprinde tineri şi adulţi şi sportul
pentru toţi care cuprinde populaţia cu motivaţie pentru valorile individuale şi
sociale ale sportului.
4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii
superioare a sistemului de educaţie fizică şi sport este imperios necesară
asigurarea unităţii conducerii, îndrumării, răspunderii şi competentei
profesionale a mişcării sportive.
5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea
acesteia acolo unde este cazul, construirea de noi baze sportive şi
valorificarea superioară a resurselor organizatorice.
63

63. 6. Componentele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică
Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie
fizică, sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă
imaginea muncii specialistului.
Aceste componente sunt:
-cunoştinţele teoretice de specialitate;
-indicii morfo-funcţionali ai organismului;
-calităţile motrice;
-deprinderile şi priceperile motrice;
-elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.
6.1. Cunoştinţele de specialitate:
-sunt de natură teoretică;
-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în
timpul procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă;
-au rol în conştientizarea elevilor;
-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;
-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi
priceperilor motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice.
64

64. 6.2. Indicii morfo-funcţionali:
-în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor
indici superiori şi armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd
particularităţile de vârstă şi sex ale indivizilor;
-nivelul lor sunt detereminaţi genetic;
-nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul
oamenilor în viaţa de zi cu zi;
-constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor
motrice şi formarea priceperilor şi deprinderilor motrice;
-aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor
fizice ca activitate independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în
cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară.
6.3. Calităţile motrice
„Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului,
materializate în posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care
pretind într-o măsură mai mare sau mai mică, forţă, rezistenţă, viteză,
îndemânare‖ (Gh. Mitra, Al. Mogoş).
Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de
om dea-lungul vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu
gradul de dezvoltare al calităţilor motrice
65

65. Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa,
mobilitatea – supleţea - elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi
priceperile motrice, din sfera capacităţilor motrice.
Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor
forme de combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică.
Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei,
supleţei, nu condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi
valorificarea maximă a acestora.
Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi
priceperile şi deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să
fie făcută diferenţiat în concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării
deprinderilor motrice în diferitele activităţi practice.
Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a
organismului.
Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte,
fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa
motrică anterioară, mediul geografic natural şi de factori sociali.
Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a
organismului, adaptarea organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel
superior de solicitare.
Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte:
- viteză - repeziciunea mişcărilor
66

66. - îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii
- rezistenţă - durata acţiunii
- forţă – încărcătura
- supleţe-gradul de mobilitate.
Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice:
1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor
specifice cu modificarea determinantei lor. Elementele care modifică
dominanta sunt:
- ritmul sau tempoul de executare al mişcării;
- amplitudinea mişcării;
- greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului;
- numărul de repetări, durata execuţiei;
- durata pauzelor dintre repetări;
- procedeele metodice utilizate.
2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de
dezvoltare a calităţilor motrice:
- să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte
metodele, procedeele sau mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu
particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, etc.
Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci
numai metode şi mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai
intensă, de relativă stagnare sau de regres.
67

67. 6.3.1. Viteza
În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o
mişcare sau un act motric este executat în unitatea de timp. Viteza este
determinată de lungimea distanţei parcurse în timp sau prin timpul de
efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai în unităţi de timp.
Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică
frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu
viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi
motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi cu tempoul şi ritmul mişcărilor.
Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de
timp şi depinde de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare
şi de momentele de inerţie; cu ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea
efortului şi gradul de solicitare a organismului.
Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu,
precum şi raportul dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală
periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp şi
accentele rezultate din desfăşurarea lui.
Viteza este determinată de factori biologici, morfologici,
funcţionali, biochimici, metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai
importanţi fiind:
- mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi
inhibiţia);
68

68. - viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin
reţeaua nervoasă;
- viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;
- forţa muşchiului ce intră în contracţie;
- lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea
articulară şi elasticitatea musculară;
- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
- tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii);
- bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP).
Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc
îndeplinite anumite condiţii:
- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită;
- pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata
execuţiei va fi optimă ;
- pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru
a asigura revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în
condiţiile în care organismul este odihnit. Astfel, putem spune că:
- viteza nu se dezvoltă în mod linear, în paralel cu perioadele de
creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere,
întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare;
- dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic;
69

69. - fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei
de deplasare, în timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei
de reacţie; în toate formele de manifestare, până în perioada pubertară nu se
observă accelerări sau stagnări; acestea ies în evidenţă după perioada
pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza pură nu
se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se
dezvoltă este aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv
forţa, rezistenţa sau îndemânarea.
Forme de manifestare:
1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice
- elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea
excitaţiei pe căile aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea
mai mare), transmiterea comenzii efectoare, excitarea muşchiului care
răspunde printr-o contracţie;
Reacţiile pot fi:
- simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte
cunoscute şi care apare spontan;
- complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele
sporturi unde răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor,
coechipierilor sau „adversarilor‖;
2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor
70

70. - reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act,
sau a unei acţiuni motrice până la terminarea acestora;
- se referă la mişcări „singulare‖;
- pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod
corespunzător iar încărcătura efortului trebuie să fie adecvată;
- de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.
3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor
- este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se
efectuează într-o unitate sau interval de timp dinainte stabilite;
- vizează frecvenţa unei mişcări.
4. Viteza de deplasare
- este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema
parcurgerii, prin alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra
timp – sau a vitezei de repetiţie – în momentul în care trebuie parcursă o
distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba despre frecvenţa
mişcărilor omului;
- această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul
mişcărilor ciclice.
5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie
- reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge
cât mai rapid o viteză maximă;
- depinde de:
71

71. - forţa segmentelor angrenate în efort;
- lungimea pasului;
- mobilitateaa articulară;
- elasticitatea musculară.
6. Viteza în regimul altor calităţi motrice:
- viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie);
- viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie;
- viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie.
Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei:
1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii
normale;
2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în
condiţii uşurate;
3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în
condiţii îngreuiate;
4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative,
submaximale şi maximale, stabilite de factori externi.
Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor.
6.3.2. Îndemânarea
Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor
nervoase superioare în efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică;
72

72. - prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a
segmentelor sau a corpului în întregime, echilibru, precizie a mişcărilor,
orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor, ambidextrie etc., cu
scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi
consum minim de energie.
Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină
capacitatea individului de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii
variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare a activităţilor.
Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de
manifestare a îndemânării:
- generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice
presupune existenţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme
de îndemânare;
- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume
activitate;
- în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient
cu alte calităţi motrice, rezultând mărirea ariei de activitate în domenii
diferite.
Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile
bio-psihologice ale individului; dintre acestea amintim:
- nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei
cerebrale;
73

73. - calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare;
- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza
sinteza aferentă pentru analiza situaţiei;
- capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa
anterioară a individului;
- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă
fiecare individ în parte;
- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.
Componentele îndemânării
• Capacităţi de coordonare
• Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară
• Capacitatea ritmică
• Capacitatea de echilibru
• Capacitatea de învăţare motorie
• Capacitatea de orientare spaţială
• Capacitatea de conducere a mişcărilor
• Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică
• Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.
Importanţă:
1. influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor
motrice noi şi stabilitatea acestora în timp;
74

74. 2. favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii
variate;
3. determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi
tempo;
4. favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;
5. favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului
de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază
şi aplicative.
Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare
- accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai
mare de deprinderi motrice;
- un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte
coordonarea, chiar în stadiile iniţiale ale instruirii;
- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă
un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele)
faţă de:
1. precizia mişcărilor;
2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele
acesteia;
3. spontaneitatea schimbării situaţiei;
- vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;
75