Drept internaţional privat

PARTEA GENERALĂ
Capitolul I
CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Secţiunea 1
1
NOŢIUNEA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT ŞI DELIMITAREA DE ALTE
RAMURI DE DREPT
1.Elementul de extraneitate
A. Definiţie
Recunoscut unanim drept criteriu care distinge raporturile de drept internaţional privat
de alte raporturi juridice de drept privat, elementul de extraneitate are o fizionomie complexă
şi o semnificaţie aparte în contextul dreptului internaţional privat.
În absenţa unei definiţii legale1, elementul de extraneitate a primit definiţii doctrinare
relativ apropiate. S-a spus, în acest sens, că elementul de extraneitate este „împrejurarea de
fapt în legătură cu un raport juridic datorită căreia acest raport are legătură cu mai multe
sisteme de drept (ori legi aparţinând unor ţări diferite)”2; „o împrejurare de fapt cu privire la
unul din elementele raportului juridic şi care face astfel ca acesta să prezinte legături cu unul
sau chiar mai multe sisteme de drept”3; „o împrejurare de fapt, de natură diversă, care are
legătură cu un raport juridic de drept privat, împrejurare ce îi conferă raportului juridic
respectiv caracter de internaţionalitate”4.
Definiţiile oferite în literatura de specialitate5 converg spre ideea că elementul de
extraneitate este o împrejurare de fapt care pune în relaţie raportul juridic cu unul sau mai
multe sisteme de drept, susceptibile de aplicare.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că elementul de extraneitate este un fapt juridic de
ataşare care priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a genera
conflictul de legi (conflictul pozitiv de legi) – atrăgând incidenţa a două sau mai multe
sisteme de drept – sau de a da vocaţie de aplicare normelor materiale ori celor unificate,
după caz.
1 Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat nu defineşte in terminis,
elementul de extraneitate, aşa cum procedează, de pildă, în cazul raporturilor de drept internaţional privat.
2 I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005, p. 21.
3 D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat, Tratat elementar, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 124.
4 T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 24.
5 Pentru alte definiţii, în termeni asemănători, a se vedea I. Macovei, Drept internaţional privat, vol.I, Editura
Ars Longa, Iaşi, 1999, p. 11; B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002,
p. 22; N. Diaconu, Drept internaţional privat, Curs universitar, ediţia a III-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p. 34.

B. Fapte juridice de ataşare, fapte juridice materiale
a) Precizări terminologice
2
Este cunoscut că existenţa raportului juridic6 concret este condiţionată, între altele, de
împrejurarea (actul sau faptul juridic concret) de care legea leagă naşterea unui astfel de
raport. Faptele juridice7, în sens larg, sunt atât acţiunile omeneşti, săvârşite cu sau fără intenţia
de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele naturale. Aşadar, lato sensu,
noţiunea de fapt juridic este sinonimă cu cea de izvor al raportului juridic concret8.
Din marea diversitate a faptelor juridice9, privite în sens larg, interesează, în acest
context, acele împrejurări care au ca efect legarea raportului juridic concret de legislaţia unui
anumit stat. Orice evenimente sau acţiuni au loc în circumstanţe care determină aplicarea unui
anumit sistem de drept: delictul civil se produce pe un anumit teritoriu; rezultatul prejudiciabil
apare fie între frontierele statului unde s-a produs delictul, fie pe teritoriul altui stat, fie în
ambele părţi; viitorii soţi au cetăţenii diferite; actul juridic se perfectează pe teritoriul unui
stat, iar locul executării obligaţiilor părţilor este în altă ţară etc.
Faptele juridice care, prin efectele lor, determină structura raportului juridic –
subiecte, conţinut, obiect – au fost denumite în literatura de drept internaţional privat fapte
juridice materiale. Faptele juridice care leagă faptele juridice materiale de legislaţia unui
anume stat sunt fapte juridice de ataşare10. Cele două denumiri sunt convenţionale şi au rolul
de a facilita identificarea elementului de extraneitate, precum şi delimitarea acestuia de alte
împrejurări de fapt. S-a subliniat, în acest sens, că faptele juridice de ataşare „evocă o noţiune
generică, care cuprinde, în sfera sa, totalitatea faptelor de natură să stabilească legătura, pe de
o parte, între raportul juridic civil (abstracţie făcând de posibilitatea disjungerii acestuia în
mai multe obiecte de coliziuni) şi, pe de altă parte, între legislaţia civilă aplicabilă”11.
Elementul de extraneitate se include în categoria faptelor juridice de ataşare, întrucât
supune raportul juridic concret de o lege străină12, producând, prin efectul atribuit de normele
dreptului internaţional privat, conflictul de legi.
Nu rareori, raporturile civile sunt generate de o pluralitate de fapte juridice materiale,
dintre care unele sunt legate de legislaţia internă a unui stat, iar altele de una ori mai multe
legislaţii străine.
b) Clasificarea faptelor juridice de ataşare13
6 Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de normele juridice (a se vedea Gh. C. Mihai, R.I. Motica,
Fundamentele dreptului. Teoria şi filozofia dreptului, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 18-19.
7 Cu privire la noţiunea de fapt juridic, a se vedea N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1999, p. 320.
8 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII-a revăzută şi
adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 110. A se vedea, cu privire la
accepţiunea largă a termenului fapt juridic, Tr. Ionaşcu, E.A. Barasch, A. Ionaşcu, S. Brădeanu, M. Eliescu, V.
Economu, Y. Eminescu, M.I. Eremia, E. Roman, I. Rucăreanu, D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol.I, Partea
generală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, p. 237. Pentru accepţiunea largă şi pentru accepţiunea
restrânsă a termenului, a se vedea O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VIII-a, Editura C.H. Beck,
9 Cu privire la definiţia şi clasificarea faptelor juridice – izvoare ale raporturilor juridice, a se vedea L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol.I, Regimul juridic general sau Fiinţa obligaţiilor civile, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 93-100.
10 P.A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale elementelor de extraneitate din cuprinsul raporturilor juridice civile, în
S.U.B.B., 1970, p. 115-116.
11 Ibidem, p. 118.
12 Avem în vedere sensul larg la termenului lege, care desemnează orice act care cuprinde norme juridice de
conduită – lege, în sens restrâns, decret-lege, ordonanţă a Guvernului etc. (a se vedea M. Mureşan, Drept civil.
Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 28).

3
- După cum fac legătura cu sistemul de drept intern ori cu o legislaţie străină, faptele
juridice de ataşare sunt interne şi, respectiv, externe. În măsura în care faptul juridic de
ataşare leagă raportul juridic de legislaţia internă (legislaţia forului), suntem în prezenţa unui
fapt de ataşare intern. Dacă, dimpotrivă, legătura se stabileşte cu unul sau mai multe sisteme
de drept străine, faptul de ataşare este extern, fiind calificat drept element de extraneitate.
Dacă faptele de ataşare din prima clasă se regăsesc în toate raporturile juridice, „prezenţa
elementelor de extraneitate este doar eventuală. De aceea, când din cuprinsul raporturilor
civile lipsesc elementele de extraneitate, ne aflăm în prezenţa unor raporturi civile obişnuite,
cărora li se va aplica legea internă, în timp ce în situaţia când alături de faptele de ataşare
interne, întâlnim unul sau mai multe elemente de extraneitate, ne aflăm în prezenţa unor
raporturi civile care vor genera în mod necesar conflicte de legi. Altfel spus, faptele juridice
de ataşare interne sunt legice, necesare, în toate raporturile civile, pe când elementele de
extraneitate sunt numai incidentale, eventuale, iar existenţa lor, şi numai aceasta, este cea care
determină conflictele de legi”14. Rezultă că noţiunea faptelor juridice de ataşare este genul
proxim, iar noţiunea elementului de extraneitate reprezintă diferenţa specifică. În alte cuvinte,
diferenţa de sferă între faptele juridice de ataşare şi faptele juridice interne de ataşare o
constituie elementele de extraneitate;
- După efectele pe care le au în raport cu conflictele de legi, faptele juridice de
ataşare sunt generatoare de conflicte de legi şi, respectiv, de natură să rezolve conflictele de
legi. Conflictul de legi este produs de acţiunea conjugată a mai multor fapte de ataşare. Prima
categorie de fapte juridice de ataşare îşi restrânge efectele la declanşarea conflictului de legi.
Cea de-a doua categorie cuprinde fapte de ataşare al căror efect se extinde şi asupra
soluţionării conflictului de legi. Din pluralitatea de fapte de ataşare în prezenţă, norma
conflictuală desemnează „unul singur şi anume acela care este considerat că stabileşte
legătura cea mai puternică între raportul juridic şi reglementarea civilă ce urmează a i se
aplica”15.
c) Asemănări şi deosebiri între faptele juridice de ataşare şi faptele juridice
materiale
Prezenţa ambelor este concomitentă în cadrul raportului juridic: faptul material nu are,
prin el însuşi, aptitudinea de a produce efecte juridice. El dobândeşte semnificaţie pentru
ordinea de drept prin mijlocirea unei norme juridice care aparţine unui sistem determinat. Iar
incidenţa unei legislaţii anume este atrasă tocmai prin efectul faptelor juridice de ataşare16.
În schimb, modalitatea de obiectivare diferă. De exemplu, „consimţământul părţilor în
contract sau fapta ilicită producătoare de prejudicii, ca izvoare de raporturi juridice civile,
precum şi vârsta, filiaţia, rudenia ş.a., care contribuie la determinarea stării şi capacităţii civile
a persoanei, sunt fapte juridice materiale subordonate legislaţiei determinate prin fapte
juridice de ataşare, cum sunt: locul producerii faptului juridic material generator de raporturi
juridice civile, respectiv cetăţenia, sau, în anumite condiţii speciale, domiciliul sau chiar
reşedinţa persoanei fizice”17.
13 Pentru o privire de detaliu asupra clasificării faptelor juridice de ataşare, P.A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale
elementelor de extraneitate..., p. 118-119.
14 P.A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale elementelor de extraneitate..., p. 120.
15 Ibidem, p. 119.
16 Cu privire la această unitate indisolubilă, a se vedea P. A. Szabo, Trăsăturile esenţiale ale elementelor de
extraneitate..., p.116.
17 Ibidem, p.116.

C. Trăsăturile caracteristice ale elementelor de extraneitate
4
a) Elementul de extraneitate nu este un element structural al raportului juridic de drept
internaţional privat, în sensul că nu este un al patrulea element, alături de subiecte,
conţinut şi obiect18. El este o împrejurare de fapt care apare în legătură cu unul sau mai
multe dintre elementele de structură ale raportului juridic şi care are aptitudinea de a
aduce în discuţie posibilitatea aplicării legii străine.
În opinia contrară, elementul de extraneitate este absorbit/ integrat de unul din
elementele raportului juridic, ceea ce atrage structura diferită a raportului juridic de drept
internaţional privat de cea a raportului juridic (generic), în sensul teoriei generale a
dreptului19. Dacă, spre exemplu, «într-un contract de vânzare-cumpărare, una din părţile
contractante este cetăţean străin, aceasta nu înseamnă că nu există nici o modificare/
particularizare a structurii raportului juridic (la nivelul atributelor de identificare a
persoanei) căci, în acest caz, împrejurarea de a fi „străin” conferă raportului juridic în
cauză caracter de internaţionalitate. Dacă acest element de extraneitate (una dintre părţi
este cetăţean străin sau persoană juridică de naţionalitate străină) nu ar fi absorbit în
structura raportului juridic, nu am mai fi în prezenţa unui raport juridic de drept
internaţional privat»20.
Considerăm că prezenţa elementului de extraneitate nu aduce modificări ale structurii
raportului juridic de drept internaţional privat. Generic, termenul structură desemnează
modul de organizare internă, de alcătuire a unui corp, a unui sistem, modul de asociere a
componentelor unui întreg organizat21. Subiectele, obiectul şi conţinutul sunt elementele
care structurează raportul juridic, conferindu-i specificitate faţă de relaţiile sociale ce nu se
bucură de reglementare prin intermediul normelor juridice. Participanţii la raporturile
juridice (subiectele) sunt legaţi prin drepturi şi obligaţii (conţinutul); conduita părţilor se
concretizează în acţiunea, respectiv abstenţiunea la care este îndrituit subiectul activ/ de
care este ţinut subiectul pasiv (obiectul). Cele trei elemente sunt necesare şi suficiente
pentru a putea vorbi de un raport juridic.
Faptul că persoana fizică – subiect al raportului juridic – are cetăţenie franceză, că
persoana juridică are naţionalitate elveţiană, că locul încheierii actului juridic este Anglia,
că locul delictului civil este Italia ş.a., nu constituie decât simple împrejurări care pun
problema incidenţei unor sisteme legislative străine, cu consecinţe diferite sub aspectul
legii materiale aplicabile speţei, fără a se constitui în elemente distincte ale raportului
juridic, care să se adauge celor iniţial acceptate.
Aşadar, la fel ca în cazul celorlalte raporturi juridice, care aparţin altor ramuri de
drept, raportul de drept internaţional privat nu poate exista decât în prezenţa cumulativă a
subiectelor, conţinutului şi obiectului; elementul de extraneitate este faptul juridic de
ataşare care se referă la unul sau mai multe dintre cele trei componente de structură
(cetăţenia franceză, naţionalitatea elveţiană – relativ la subiecte; teritoriul Angliei, ca loc
al perfectării contractului, teritoriul portughez, ca loc al apariţiei prejudiciului, – cu
privire la conţinut; bunul mobil care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare se
găseşte în Spania, imobilul care urmează a fi închiriat este în Belgia – cu privire la obiect),
conferind o fizionomie particulară raporturilor de drept internaţional privat.
18 În acelaşi sens, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21; D.-Al. Sitaru, op. cit., p. 15; D.A. Popescu, M.
Harosa, op. cit., p. 124; B.M.C. Predescu, op. cit., p. 22-23; F. Ciutacu, Drept internaţional privat, Editura
Themis Cart, Slatina, 2006; N. Diaconu, op. cit., p. 34.
19 T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p. 24.
20 Loc. cit.
21 Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1030.

5
b) Elementul de extraneitate este calificat ca fiind element străin prin prisma unui
anumit sistem de drept22. Analiza şi calificarea unor fapte juridice de ataşare ca
elemente străine sunt operaţiuni particularizate în cadrul fiecărui sistem de drept,
pentru fiecare materie în parte. Ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi, generic, de
elementul de extraneitate în materia statutului personal, de elementul străin în materia
statutului organic al persoanei juridice etc. Desprinderea elementului de extraneitate
relevant presupune cercetarea, într-un sistem de drept determinat, a fiecărei materii în
parte. Nu există un drept internaţional privat, general şi universal, care să ofere o
reglementare unitară raporturilor juridice cu elemente de extraneitate23; există doar
sisteme de drept naţionale care pun în valoare împrejurări de fapt determinate, cărora
le conferă calitatea de elemente de extraneitate.
Mai mult, complexitatea raporturilor juridice de drept internaţional privat atrage,
uneori, preferinţa legiuitorului naţional pentru stabilirea unui punct de legătură principal şi
a unor puncte de legătură cu vocaţie subsidiară pentru aceeaşi materie (Legea română de
drept internaţional privat procedează astfel, de pildă, în cazul statutului personal24, actului
juridic unilateral, contractului ş.a.).
c) Elementul de extraneitate nu este, în toate cazurile, element internaţional, în sensul
dreptului comerţului internaţional25. Raporturile juridice de drept privat cu element
străin pot constitui obiect de studiu şi pentru alte ramuri ale dreptului privat. Dreptul
comerţului internaţional reglementează raporturi comerciale cu element de
extraneitate, element care este întotdeauna internaţional, raportat la particularităţile
operaţiei comerciale26 (de pildă, elementul de extraneitate apare ca element
internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii uniforme asupra
vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia de la
Haga din 1 iulie 196427. În acest sens, «pentru determinarea caracterului internaţional
al unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale
acestuia. Dar nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul
intern îl poate transforma în raport de dreptul comerţului internaţional, deci în raport
„internaţional”, ci numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt
socotite că au o importanţă deosebită, cum ar fi faptul că părţile contractante au
domiciliul sau sediul în ţări diferite sau faptul că marfa, obiectul contractului, este
destinată să treacă dintr-o ţară în alta»28.
Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul internaţional
(în accepţiunea dreptului comerţului internaţional) revine fie legii interne, fie convenţiilor
internaţionale29. Identificarea elementelor de extraneitate şi a efectelor acestora este un
proces cu finalităţi variate, de la un sistem legislativ la altul. Doctrina oferă exemplul
materiei stării, capacităţii şi relaţiilor de familie ale persoanei fizice, pentru care este
relevant, ca element de extraneitate, mai precis ca principal punct de legătură, fie cetăţenia
22 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 22; N. Diaconu, op. cit., p. 35.
23 A se vedea T. Prescure, C.N. Savu, op. cit., p. 24.
24 Pe larg, B.M.C. Predescu, op. cit., p. 23 şi notele 19, 20 de la p. 24.
25 Cu privire la această problemă, I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21-22; D. Al. Sitaru, op. cit., p. 23;
B.M.C. Predescu, op. cit., p. 23; F. Ciutacu, op. cit., p. 7.
26 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21; B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 23.
27 Convenţia de la Haga asupra legii aplicabile vânzărilor internaţionale de bunuri mobile corporale (în vigoare
din 1964) poate fi consultată la adresa http://hcch.e-vision.nl/index_fr.php?act=conventions.pdf&cid=31
28 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 21. În sensul că dreptul comerţului internaţional ia în calcul doar acele
elemente de extraneitate care au o natură sau o semnificaţie deosebită, a se vedea I. Macovei, Drept
internaţional privat..., p. 11.
29 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., p. 22.

6
(pentru marea majoritate a statelor europene)30, fie domiciliul (cu precădere în sistemul
common law)31. Ori, dacă încheierea unui contract nu presupune transmiterea bunurilor
dintr-o ţară în alta, se va avea în vedere, drept criteriu al internaţionalităţii, faptul obiectiv
al domiciliului/ sediului părţilor, aflat în state diferite; dacă, dimpotrivă, contractul implică
transferul bunurilor sau valori dintr-o ţară în alta, această împrejurare obiectivă este
criteriul de determinare a caracterului internaţional al contractului32.
d) Elementul de extraneitate constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca
regulă, elementul de extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi
găsesc aplicabilitatea normele conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale
interne sau a normelor materiale unificate.
e) Prezenţa elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internaţional privat
de toate celelalte raporturi de drept privat. În doctrină33 se apreciază că elementul de
extraneitate este criteriul principal, care conferă fizionomie proprie raporturilor din
dreptul internaţional privat. Se poate afirma, deci, că elementul de extraneitate
constituie diferenţa specifică a raporturilor de drept internaţional privat34.
În termeni diferiţi, dar sugerându-se aceeaşi idee, s-a menţionat că „analiza raportului
juridic cu element de extraneitate constituie punctul de plecare al oricărui studiu de drept
internaţional privat, întrucât existenţa acestui tip aparte de raporturi juridice duce la apariţia
tuturor problemelor specifice dreptului internaţional privat”35.
D. Prezentare exemplificativă a elementelor de extraneitate36
Având ca reper elementele structurale ale raportului juridic37, enumerăm elementele de
extraneitate:
a) raportat la subiectele raportului juridic:
– pentru persoanele fizice38: cetăţenia, domiciliul, reşedinţa şi, în anumite sisteme de
30 În rând cu alte legislaţii continentale, dreptul internaţional privat român consideră cetăţenia ca principal factor
de localizare pentru statutul personal: „Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite
de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel” (art.11 alin.1); alineatul 2 al
aceluiaşi articol califică legea naţională ca fiind legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză.
31 Ibidem.
32 A se vedea T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică,
33 Pentru dreptul român, a se vedea M. Jacotă, Curs de drept internaţional privat, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1961, p. 5; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 20; I. Lipovanu,
Unele probleme privind obiectul şi sistemul dreptului internaţional privat, în JN, nr. 1/1962, p. 83; I. Nestor,
Câteva precizări în legătură cu dreptul internaţional privat al coexistenţei paşnice, în SCJ., nr. 4/1964, p. 571-
572; pentru dreptul străin, a se vedea M.Wolff, Private international law, Oxford University Press, 1945, Ph.
Francescakis, La théorie du renvoi et les conflits de systèmes en droit international privé, Sirey, Paris, 1958, p.
11-12; L. Réczei, Nemzetközi magánjog, Tankönyvkiado, Budapesta, 1969, p. 9; P.A. Szabo, Trăsăturile
esenţiale ale elementelor de extraneitate..., p.114. Autorii străini sunt citaţi după P.A. Szabo, op. cit., p.114, nota
5.
34 În acest sens, D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un drept internaţional
privat european, în RRDP, nr.1/2007, p.222.
35 B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p.27.
36 Pentru această problemă, a se vedea I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 22; D.A.
Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat... p. 124-126; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional
privat..., p. 25-26; I. Macovei, op. cit., p. 10-12.
37 Cu privire la definirea raportului juridic abstract şi a raportului juridic concret, I. Reghini, Ş. Diaconescu,
Introducere în dreptul civil, vol.1, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004, p. 89.
38 Pentru noţiunea şi definirea persoanei fizice, a se vedea O. Ungureanu, Persoana fizică, în O. Ungureanu, C.
Jugastru, Drept civil. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.3.

7
drept, religia (de exemplu, un cetăţean român şi un cetăţean străin încheie în ţara noastră un
contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil);
– pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul, fondul de comerţ (o societate
comercială, persoană juridică română, încheie un contract cu o firmă franceză cu sediul în
Paris).
b) raportat la obiectul raportului juridic (mai exact, bunul39 la care se referă conduita
părţilor, numit şi obiect derivat al raportului juridic40):
– locul situării bunului mobil sau imobil (bunul care face obiectul contractului de
vânzare-cumpărare se află în ţară străină).
c) raportat la conţinutul raportului juridic:
– locul încheierii actului juridic în sensul de negotium juris: o firmă română semnează
în străinătate un contract cu o firmă străină în vederea prestării de către aceasta a unor servicii
pe teritoriul ţării noastre;
– locul întocmirii înscrisului constatator (locus regit actum) – în sensul de
instrumentum probationes – care poate fi un alt stat decât cel în care s-a realizat acordul de
voinţă;
– locul unde urmează să-şi producă efectele un contract (locus executionis sau locus
solutionis);
– locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi) – de
exemplu, un cetăţean român este victima unui accident de circulaţie produs pe teritoriul
Elveţiei;
– locul apariţiei prejudiciului – lex loci laesionis – atunci când acesta este altul decât
locul producerii delictului;
– locul soluţionării litigiului (doi soţi, cetăţeni englezi, solicită desfacerea căsătoriei în
faţa unei instanţe de judecată din România);
– autoritatea care a pronunţat hotărârea judecătorească sau hotărârea arbitrală este o
autoritate străină.
2. Raporturile juridice de drept internaţional privat – obiect de reglementare al
dreptului internaţional privat
A. Sediul materiei. Definirea şi sfera raporturilor juridice de drept internaţional
privat
Amplificarea frecvenţei şi gama tot mai variată de raporturi ce îşi face loc în peisajul
internaţional contemporan ridică interogaţii şi cu privire la delimitarea sferei relaţiilor sociale
reglementate de dreptul internaţional privat. Determinarea obiectului dreptului internaţional
privat41 presupune definirea raporturilor juridice de drept internaţional privat şi decantarea
39 Pentru unele observaţii privind definirea bunurilor, a se vedea I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu,
Introducere în dreptul civil, vol.2, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 39-41.
40 Obiectul raportului juridic constă, fără excepţie, în conduita părţilor – acţiunea sau inacţiunea la care
îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv (a se vedea, pentru definirea obiectului raportului
juridic civil, E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol.I, Partea generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p.74; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere..., p. 109). În raporturile patrimoniale însă,
acţiunea sau inacţiunea au în vedere bunurile. Deşi acestea din urmă nu se includ în structura raportului juridic,
se acceptă exprimarea „obiectul raportului juridic îl formează bunul sau bunurile” (a se vedea, în acest sens, Gh.
Beleiu, op. cit., p.93).
41 În literatura juridică majoritară se subliniază, „ca un prim criteriu de grupare a normelor juridice în ramuri de
drept, caracterul relaţiilor sociale pe care ramura de drept respectivă le reglementează, considerând că acesta ar fi
obiectul reglementării juridice. Trebuie să precizăm, însă, că deşi acest criteriu este dominant, totuşi el are un
anumit grad de relativitate. Problema cea mai complicată, care nu şi-a găsit o rezolvare corespunzătoare, constă

trăsăturilor proprii acestora, prin raportare la relaţiile reglementate de alte ramuri de drept.
8
a) Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat42
Sfera raporturilor juridice de drept internaţional privat a fost o chestiune controversată
până la apariţia Legii cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
(LDIP). În încercarea de a delimita domeniul relaţiilor sociale care cad sub incidenţa acestei
ramuri de drept a fost elaborată teoria aşa-numită „tradiţională”. Potrivit concepţiei
tradiţionale, materia principală, dacă nu exclusivă a dreptului internaţional privat, o constituie
normele conflictuale43. În literatura anterioară elaborării Legii nr.105/1992, s-a considerat,
sub influenţa creşterii diversităţii raporturilor ce intervin în societatea contemporană, că
dreptul internaţional privat include raporturile civile, de familie, de muncă şi alte asemenea
raporturi juridice cu unul sau mai multe elemente de extraneitate.
LDIP a adus, in terminis, explicaţiile aşteptate. Art.1 alin.2 statuează că „raporturile de
drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă şi
alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate”.
O primă precizare, imediat necesară după enunţul legal, este aceea că enumerarea
conţinută de LDIP este exemplificativă44. Textul alineatului 2 al art.1 suportă completări, în
măsura în care raporturi juridice din alte ramuri ale dreptului privat conţin elemente de
extraneitate. Este vorba, după cum pe bună dreptate s-a menţionat45, de raporturi de dreptul
familiei, raporturi de drept procesual civil, raporturi de dreptul muncii, raporturi izvorâte din
contractul de transport intern sau internaţional (contractul de transport, conosamentul46 etc.),
raporturi de proprietate intelectuală (pentru categorii precum dreptul de autor47, dreptul de
inventator, mărcile48) ş.a., în măsura în care conţin element de extraneitate.
Apoi, nu toate raporturile juridice reglementate de ramurile de drept enumerate aparţin
dreptului privat. S-a exemplificat, în acest sens, cu raporturile de muncă, ce pot privi aspecte
referitoare la protecţia şi securitatea muncii. Obligaţiile care decurg din regimul protecţiei
muncii sunt obligaţii legale, nicidecum contractuale; ignorarea acestora atrage, de regulă,
sancţiuni administrative ori penale49.
Obiectul dreptului internaţional privat ca ramură de drept, îl constituie, aşadar,
raporturile juridice de drept civil, în sensul larg, care cuprind unul sau mai multe elemente
de extraneitate.
Secţiunea a 2-a
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT
în faptul că un anumit grup de relaţii sociale (ceea ce în general se numeşte obiectul reglementării juridice),
devine autonom tocmai pentru că este reglementat de anumite norme juridice. Aşadar, ceea ce se înţelege prin
caracterul distinct, unitar al relaţiilor sociale este dat de o anumită categorie de norme juridice” (a se vedea Gh.
Boboş, C. Buzdugan, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005, p. 129).
42 M. Of. nr.245 din 1 octombrie 1992.
43 A se vedea Ph. Francescakis, La théorie du renvoi et les conflits de systèmes en droit international privé..., p.
142.
44 În acest sens, D.Al. Sitaru, op. cit., p. 20; D. A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat..., p. 129.
45 D.Al. Sitaru, op. cit., p. 20; D. A. Popescu, M. Harosa, loc. cit.
46 B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 45.
47 Pentru definirea şi natura juridică a dreptului de autor, a se vedea V. Roş, D. Bogdan, O. Spineanu-Matei,
Dreptul de autor şi drepturile conexe, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 33-35.
48 B.M.C. Predescu, loc. cit.
49 D. A. Popescu, M. Harosa, op. cit., p.130.

9
1. Doctrina care limitează dreptul internaţional privat la conflictele de legi
A. Noţiunea de conflict de legi
Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport juridic cu element de
extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor
sisteme de drept diferite. De pildă, în cazul încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a
unui bun situat în străinătate, dacă părţile au cetăţenii diferite, raportul juridic are mai multe
elemente de extraneitate şi sunt mai multe legi chemate să-l cârmuiască; legea personală a
părţilor pentru capacitatea de a contracta; legea locului încheierii actului pentru forma
acestuia; legea locului situării bunului pentru probleme care ţin de statutul real al bunului.
Cauza apariţiei conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de
drept ale diferitelor state50
B. Expunerea teoriei restrictive
Fundamentul teoriei îl constituie trăsăturile specifice ale „ştiinţei conflictelor”51.
a) din punctul de vedere al izvoarelor dreptului internaţional privat întrucât izvoarele
acestei ramuri de drept sunt puţine iar în multe ţări normele au natură cutumiară, contribuţia
jurisprudenţei şi a doctrinei este esenţială în elaborarea normelor conflictuale. Alături de
acestea creşte şi rolul convenţiilor internaţionale în domeniu, în special al celor adoptate la
Haga.
b) din punctul de vedere al naturii normelor care reglementează conflictele de legi,
aceste norme sunt norme conflictuale, diametral opuse normelor substanţiale. Menirea lor este
de a determina legea aplicabilă fără a se ajunge la tranşarea litigiului pe fond.
c) din punctul de vedere al metodei utilizate: soluţionarea conflictului de legi impune,
în prealabil, încadrarea situaţiei date într-o categorie juridică (persoane, bunuri, contracte ş.a.).
Categoriile juridice corespund instituţiilor din dreptul civil intern, iar sarcina instanţelor este
de a le cerceta natura. De exemplu, dacă prescripţia acţiunii este calificată ca fiind o instituţie
aparţinând dreptului material, atunci vom aplica legea care cârmuieşte fondul dreptului
subiectiv în discuţie; dacă vom considera că aparţine dreptului procesual, atunci va fi supusă
legii forului. Referindu-se la conflictele de legi, Bartin aprecia că dreptul internaţional privat
este o „proiecţie a dreptului intern pe plan internaţional”52.
d) din punctul de vedere al structurii teoriei generale a conflictelor de legi pot fi
operate două distincţii:
– distincţia între crearea drepturilor subiective şi invocarea drepturilor dobândite, cu
consecinţe asupra ordinii-publice;
– distincţia între normele conflictuale „ordinare” şi normele conflictuale
„extraordinare”. Primele sunt norme conflictuale care desemnează legea aplicabilă; normele
„excepţionale” reglementează instituţii care împiedică aplicarea legii străine normal
competente, cum sunt ordinea publică, fraudarea legii ori retrimiterea.
2. Doctrina conflictelor de legi şi a conflictelor de jurisdicţii
Această doctrină este împărtăşită în ţările anglo-saxone, în Elveţia, iar în Franţa a fost
susţinută de Bartin şi Pillet.
50 În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul de „sistem de drept” aparţinând
unui anumit stat.
51 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, Paris, 1999, p. 5.
52 Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 6.

10
A. Noţiunea de conflict de jurisdicţii
Există conflict de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă sesizată cu un litigiu de drept
internaţional privat trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe53.
B. Expunerea teoriei. Competenţă jurisdicţională – competenţă legislativă
Determinarea instanţei competente nu atrage, automat, aplicarea dreptului
acesteia. Un asemenea de raport de dependenţă este exclus, altfel „fiecare instanţă aplică
propria sa lege raportului privitor la care există litigiul, deci nu s-ar mai pune nici o
problemă de conflict de legi. De aceea, trebuie făcută diferenţa între competenţa
jurisdicţională în dreptul internaţional privat şi competenţa legislativă (legea
aplicabilă)” 54.
În situaţia inversă, nici identificarea lex causae nu atrage automat determinarea
competenţei jurisdicţionale.
Conflictele de jurisdicţii influenţează conflictele de legi în sensul că soluţionarea
conflictului de jurisdicţii este prealabilă soluţionării conflictului de legi. Doar după ce are loc
operaţiunea de stabilire a competenţei jurisdicţionale, „soluţionarea conflictului de legi devine
o prioritate pentru instanţa de judecată investită cu soluţionarea cauzei”55. Cronologia
lucrurilor este firească, deoarece instanţa nu poate consulta norma conflictuală înainte de a
decide că este competentă în acest sens.
Norme conflictuale similare în aceeaşi materie pot conduce la soluţii diferite, fiind
expresia concepţiei legiuitorului fiecărui stat. Norme conflictuale identice apaţinând unor state
cu care elementul de extraneitate face legătura pot determina soluţii diferite ale conflictului de
legi. „Aceasta deoarece legile la care fac trimitere normele conflictuale pot fi diferite şi deci
soluţia litigiului este deosebită”56.
Precizarea adusă în literatura de specialitate franceză este binevenită.
Incontestabil, soluţionarea conflictului de jurisdicţii influenţează legea aplicabilă, iar
această lege diferă în raport de instanţa sesizată. Nu este mai puţin adevărat că instanţa
determinată în urma soluţionării conflictului de jurisdicţii nu este obligată să facă
aplicarea propriei legi, în mod invariabil. Dacă, sistematic, instanţa ar aplica doar legea
forului, nu am avea de-a face cu conflictul de legi, întrucât acesta ar fi rezolvat automat
de ceea ce indică soluţia conflictului de jurisdicţii 57. Pe de altă parte, competenţa
jurisdicţională nu atrage după sine mai puţină competenţă legislativă, având în vedere
specificitatea sistemului de drept internaţional privat al fiecărui stat şi faptul că instanţa
aplică propria normă conflictuală. Fiecare instanţă califică în funcţie de propria lege şi dă
curs propriei concepţii asupra ordinii publice 58.
Conflictele de legi influenţează conflictul de jurisdicţii, dar mai puţin evident.
Influenţa conflictelor de legi s e concretizează în faptul că judecătorul, de la bun început,
priveşte litigiul în ansamblul său şi se declară competent având în vedere legea pe care o va
aplica.
53 Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi
conflictele de jurisdicţii, în Fiat Justitia, nr.1/1999, p. 59-67.
54 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. Cu privire la această problemă, D.A.
Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 59.
55 R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în
CJ, nr.3/2004, p. 105 şi jurisprudenţa citată la nota 7.
56 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424. De exemplu, normele conflictuale a două
state trimit la lex fori, care este diferită în conţinut. Se va ajunge la situaţia în care norme conflictuale identice nu
duc la soluţii identice.
57 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé, 4e édition, Dalloz, Paris, 1993, p. 8.
58 Ibidem, p. 8.

11
Concis exprimat, influenţa conflictelor de legi se explică prin «raţiuni ce ţin de natura
umană, mai precis de ezitările şi „slăbiciunile” magistratului decât de rigoarea şi ordinea
logică a soluţionării conflictelor»59.
Uneori, instanţele preferă să evite a se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii, prin
invocarea propriei necompetenţe. Exemplele cele mai elocvente sunt divorţurile confesionale
şi procesele dintre străini. Speţele Levinçon şi Patino sunt semnificative pentru cele două
materii enunţate.
În cazul divorţurilor confesionale, este cunoscut faptul că unele state consacră
procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei60. Desfacerea
căsătoriei de către rabin – procedură obişnuită în legea mozaică – nu este recunoscută de ţările
în care încheierea şi desfacerea căsătoriei sunt proceduri laice. Prin urmare, aplicarea legii
mozaice înseamnă un divorţ fără valoare pe teritoriul Franţei, iar aplicarea legii franceze
conduce la pronunţarea unui divorţ civil pe care religia evreiască nu îl consideră valabil. În
afacerea Levinçon (1905) Curtea de Casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze
competenţa de a se pronunţa cu privire la divorţul unor evrei ruşi, a căror lege personală
atrăgea competenţa unui rabin. S-a arătat în doctrina franceză de drept internaţional privat că
problema care apare ca insolubilă „este cea care se găseşte pe tărâmul conflictelor de legi,
conflicte care în mod cert dictează soluţia unei probleme de competenţă jurisdicţională”61.
Speţa Patino a marcat momentul de cotitură în schimbarea jurisprudenţei instanţelor
franceze în ceea ce priveşte competenţa de a judeca străini. Starea de fapt reţinută în speţă este
următoarea: două persoane – Christina de Bourbon, de cetăţenie spaniolă şi Antenor Patino,
de cetăţenie boliviană – s-au căsătorit la Madrid în anul 1831. Prin contractul de căsătorie au
optat pentru regimul separaţiei de bunuri, femeia, minoră la acea dată, având autorizarea
tatălui adoptiv la încheierea convenţiei matrimoniale. Doamna Patino a dobândit în urma
căsătoriei cetăţenie boliviană şi s-a stabilit la Paris împreună cu soţul său. În perioada celui
de-al doilea război mondial, soţia s-a mutat cu cei doi copii la New-York, iar soţul a rămas la
Londra pentru a îndeplini funcţiuni diplomatice. În 1944 soţia a înaintat acţiune de divorţ în
faţa instanţei americane, dar a revenit şi a semnat un act prin care soţul se obliga să îi achite o
sumă importantă în vederea renunţării la judecată. În anul 1946 domnul Patino a introdus
acţiune pentru desfacerea căsătoriei în faţa Tribunalului civil al Senei62, care s-a declarat
necompetent să judece cauza, motivat de faptul că părţile sunt străini. Hotărârea a fost
infirmată în apel63, iar recursul judecat de Curtea de Casaţie64 a prilejuit afirmarea, in terminis,
a renunţării la principiul necompetenţei, care ghida instanţele franceze în litigiile purtate între
străini. Altfel, considerându-se necompetentă, instanţa trebuia să respingă acţiunea ca
inadmisibilă. Divorţul era interzis de legea spaniolă (ca lege a locului celebrării căsătoriei), la
care trimitea legea boliviană, ca lege naţională a soţilor65.
Soluţia competenţei jurisdicţionale în materia statutului personal, atunci când părţile
sunt străini, a fost consacrată jurisprudenţial destul de târziu, cu atât mai mult cu cât este
vorba de un domeniu în care se aplică legea străină, ca lex patriae. O dată în plus, este evident
că soluţia conflictului de jurisdicţii a suferit influenţa soluţiei date conflictului de legi66.
59 D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 63.
60 D.A. Popescu, Drept internaţional privat..., p.65.
61 Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international privé..., p. 9.
62 Tribunalul civil al Senei s-a pronunţat prin hotărârea din 13.10.1946 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de
la jurisprudence française de droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris, 1998, p. 288.
63 Apelul a fost judecat de Curtea de Apel din Paris, la 12 mai 1947 (B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la
jurisprudence française de droit international privé..., p. 288).
64 Cu privire la recursul judecat la 21.06.1948, a se vedea Semaine Juridique, Edition générale, 1948, II, p. 4422,
hotărâre citată după B. Ancel, Y. Lequette, loc. cit.
65 Afacerea Patino a generat o bogată jurisprudenţă. Este expusă, în detaliu şi cu referinţe bibliografice în B.
Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la jurisprudence française de droit international privé..., p. 287-304.
66 D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66.

12
Conclusiv, competenţa jurisdicţională şi competenţa legislativă nu se găsesc într-o
relaţie de dependenţă, înţelegând prin aceasta că ”determinarea jurisdicţiei competente a unei
anumite ţări nu atrage după sine întotdeauna aplicarea dreptului acesteia”67. Tot aşa,
identificarea legii care are vocaţie de aplicare raportului cu element extraneu nu înseamnă,
implicit, determinarea competenţei juisdicţionale în dreptul internaţional privat68.
3. Doctrina conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei
juridice a străinului
Doctrina a fost promovată în Franţa, Spania, America de Sud.
A. Noţiunea de condiţie juridică a străinului
În această noţiune sunt incluse totalitatea normelor juridice prin care se determină
capacitatea de folosinţă a străinului, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le poate
avea străinul persoană fizică sau persoană juridică în statul forului69.
B. Expunerea tezei
Coexistenţa conflictelor de legi, a conflictelor de jurisdicţii şi a condiţiei juridice a
străinului în cadrul aceleiaşi ramuri de drept70 este explicată pe baza a două similitudini:
– similitudine din punct de vedere al izvoarelor. La fel ca şi conflictele de legi şi ca şi
conflictele de jurisdicţii, condiţia juridică a străinului are origine jurisprudenţială;
– similitudine din punctul de vedere al tehnicii juridice şi al raţionamentului. Condiţia
juridică a străinului, în contrast cu conflictele de legi reflectă „politica juridică”71 a fiecărui
stat şi nu tehnica juridică. Ţările de imigraţie supun statutul personal al legii domiciliului, iar
majoritatea ţărilor de emigraţie îl supun legii naţionale. Supunând străinul legii domiciliului se
facilitează integrarea acestuia în ţara care l-a „adoptat”. Din contră, aplicându-se legea ţării de
origine se creează o situaţie diferită de cea a resortisanţilor în privinţa exercitării drepturilor
civile. Cele două materii – conflictele de legi şi condiţia juridică a străinului – interferează,
astfel că, în pofida particularităţilor pe care le prezintă, condiţia străinului ţine de dreptul
internaţional privat.
În literatura noastră juridică s-au exprimat opinii diferite: unii autori72 consideră că
instituţia condiţiei juridice a străinului în România este parte integrantă a dreptului
internaţional privat român şi este reglementată de legile materiale române, ca legi ale forului.
Argumentele acestei teze sunt următoarele: există conflict de legi numai în măsura în care se
recunosc străinilor drepturi în România; condiţia străinului are legătură cu procedura de drept
internaţional privat (de exemplu, condiţia străinului ca parte în proces, este reglementată de
Legea nr. 105/1992); ştiinţa dreptului internaţional privat este în măsură să asigure un studiu
unitar al instituţiei condiţiei juridice a străinului73.
Alţi autori74, chiar dacă recunosc că materia condiţiei juridice a străinului constituie o
premisă a conflictelor de legi, nu o includ în dreptul internaţional privat.
67 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 424.
68 A se vedea D.A. Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii..., p. 66-67.
69 A se vedea D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul Juridic,
70 Asupra ansamblului problemei, a se vedea Carmet, Étude critique de la distinction entre la condition des
étrangers et les conflits de lois, thèse, Paris, 1978.
71 Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., p. 13.
72 D. Al. Sitaru, op. cit., p. 46-47.
73 Ibidem.
74 T. R. Popescu, op. cit., p. 35-36.

Secţiunea a 3-a
NORMA CONFLICTUALĂ
13
1. Generalităţi
A. Definiţie
Norma conflictuală este norma juridică specifică dreptului internaţional privat care
soluţionează conflictul de legi, adică desemnează legea internă competentă să cârmuiască
raportul juridic cu element străin. Sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de
„legea cauzei” (lex causae).
B. Funcţie
Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în prezenţă este
chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului juridic. Din momentul desemnării legii
competente rolul normei conflictuale încetează. S-a spus, din acest motiv, că norma
conflictuală apare ca o „normă de trimitere sau de fixare”75.
C. Norma conflictuală şi norma materială
a) norma conflictuală rezolvă doar o problemă prejudicială – conflictul de legi – în
timp ce norma materială (substanţială) cârmuieşte pe fond raportul juridic76;
b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă faţă de norma substanţială; după ce
instanţa se declară competentă, se determină mai întâi sistemul de drept aplicabil şi abia apoi
se determină din acest sistem legea materială.
D. Izvoarele normei conflictuale
– dreptul intern. Cel mai important izvor intern îl constituie Legea nr.105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
– dreptul convenţional. Este vorba de tratatele internaţionale la care ţara noastră este
parte. Normele conflictuale cuprinse în asemenea convenţii sunt uniforme pentru statele-părţi.
2. Structura normei conflictuale
Referitor la structura normei conflictuale în doctrină s-au conturat două opinii. După
unii autori77, este alcătuită din trei elemente: conţinutul normei conflictuale, legătura şi legea
aplicabilă (lex causae)D. impotrivă, alţi autori78 apreciază că norma conflictuală se structurează
în două elemente: conţinutul şi legătura.
A. Conţinutul normei conflictuale
Este reprezentat de totalitatea raporturilor juridice la care se referă norma conflictuală.
75 P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat..., p. 37.
76 S-a spus în acest sens că norma conflictuală prezintă un dublu caracter: este indirectă – nu rezolvă litigiul pe
fond – şi neutră – se dezinteresează de fondul cauzei (D. Gutmann, Droit international privé, Dalloz, Paris,
1999, p. 33).
77 T. R. Popescu, Drept internaţional privat..., p. 22.
78 I. P. Filipescu, A.I. Filipescu, p. 37 şi D. Al. Sitaru, Drept internaţional privat...,p. 27.

El determină câmpul de aplicare în spaţiu al unei legi.
14
B. Legătura normei conflictuale
Este acea parte a normei ce indică legea aplicabilă raportului juridic în cauză. Legătura
normei conflictuale se concretizează în punctul de legătură. Acesta este elementul prin care se
stabileşte relaţia între un raport juridic şi o lege.
C. Principalele puncte de legătură79
– cetăţenia80 constituie punctul de legătură în materia statutului personal (starea civilă, c apacitatea
şi relaţiile de familie), a succesiunii mobiliare şi a jurisdicţiei competente, în unele cazuri. D e exemplu,
potrivit art. 11 din Legea nr. 105/1992 starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoane i fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională, cu excepţia cazului când prin dispoziţii speciale se preved e altfel, iar
conform art. 12 alin. 1 legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana î n cauză. De
asemenea, art. 66 lit. a) statuează că moştenirea mobilelor este supusă, oriunde s-ar afla a cestea, legii
naţionale pe care persoana decedată o avea la data morţii.
– domiciliul sau, în subsidiar, reşe8d1 ineţsate punct de legătură pentru unele raporturi
juridice referitoare la starea şi capacitatea persoanelor (în subsidiar faţă de cetăţenie),
referitoare la condiţiile de fond ale actelor juridice (când debitorul prestaţiei caracteristice este
persoană fizică) la condiţiile de fond ale contractului de vânzare mobiliară (în lipsa unei legi
alese de părţi) şi la jurisdicţia competentă, în unele cazuri. Conform art. 12 alin. 4 din Legea
nr. 105/1992, dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă,
legea reşedinţei. Conform art. 149 pct. 1 şi 3, instanţele judecătoreşti române sunt competente
dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în România
şi dacă reclamantul din cererea de pensie de întreţinere are domiciliul în România.
– sediul socia82l este punct de legătură pentru raporturile juridice la care ia parte
persoana juridică (pentru statutul organic al persoanei juridice, condiţiile de fond ale actelor
juridice atunci când debitorul prestaţiei caracteristice este o persoană juridică ş.a.). Potrivit
art. 40 din Legea nr. 105/1992, persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu
şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Dacă există sedii în mai multe state,
determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei juridice este sediul real. „Sediul real”
este locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, chiar
dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari
sau asociaţi din alte state83.
– locul situării bunului este punct de legătură în raporturile juridice care privesc
moştenirea imobilelor84, regimul juridic al mobilelor şi imobilelor privite ut singuli şi pentru
jurisdicţia competentă în unele cazuri. Art. 49 din Legea nr. 105/1992 stabileşte că posesia,
dreptul de proprietate şi, celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii
reale sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate, afară numai dacă prin dispoziţii
speciale se prevede altfel.
Cu referire la domeniul succesoral, reglementarea actuală „reia parţial concepţia
tradiţională şi practica instanţelor în sensul cărora mobilia sequuntur personam şi lex rei
79 Pentru o clasificare a punctelor de legătură, a se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 63-67.
80 Sistemul de drept la care trimite cetăţenia ca punct de legătură, se numeşte lex patriae.
81 Sistemul de drept la care trimite acest punct de legătură, se numeşte lex domicilii.
82 Sistemul de drept aplicabil ca urmare a trimiterii făcute de acest punct de legătură, este denumit lex societatis.
83 A se vedea şi D.-Al. Sitaru, Aspecte privind regimul juridic al reprezentanţelor societăţilor comerciale străine
în România, în PR, 2006, In Honorem Corneliu Bîrsan, Liviu Pop, Culegere de studii, p. 529-541.
84 A se vedea D.A. Popescu, Lex rei sitae sau unitatea devoluţiunii şi transmisiunii succesorale? (I), în SUBB,
nr.2-4/2002, p. 55-83.

15
sitae, immobilia vero territorium. Dar, cât priveşte succesiunea mobiliară, regula este fondată
pe existenţa fictivă a bunurilor mobile la domiciliul lui de cuius; şi regula se aplică, chiar
contrar situaţiei reale a bunurilor mobile”85.
– locul încheierii contractului86 pentru condiţiile de fond ale contractelor (în subsidiar
faţă de legea cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse) şi, în unele cazuri, pentru
jurisdicţie. Conform art. 151 pct. 1 instanţele române sunt competente să judece procesele
privind raporturile de drept internaţional privat referitor la acte de stare civilă întocmite în
România şi care se referă la persoane domiciliate în România, cetăţeni români sau străini fără
cetăţenie.
– locul executării contractului87 pentru modul de executare a contractului. Conform
dispoziţiilor art. 80 pct. a legea aplicabilă fondului contractului potrivit art. 73-79, se aplică
executării obligaţiilor izvorâte din contract.
– locul întocmirii actului juridic88 pentru forma actului, în sensul de instrumentum.
Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute
de legea locului unde a fost întocmit (art. 71 pct. a din Legea nr. 105/1992).
– locul producerii faptului juridic ilicit89 pentru raporturile juridice generate de acesta.
Legea statului unde are loc un fapt juridic stabileşte dacă acesta constituie un act ilicit şi îl
cârmuieşte îndeosebi în ce priveşte: capacitatea delictuală, condiţiile şi întinderea răspunderii,
cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere şi de împărţire a răspunderii între autor şi
victimă, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, natura daunelor care pot da loc
reparaţiei, modalităţile şi întinderea reparaţiei, transmisibilitatea dreptului în reparaţie şi
persoanele îndreptăţite să obţină reparaţia pentru prejudiciul suferit.
– locul producerii prejudiciului90, doar dacă rezultatul păgubitor se produce în alt stat
decât cel în care a fost comis delictul (art. 108 din Legea nr. 105/1992).
– fondul de comerţ, pentru condiţiile de fond ale actului juridic, când debitorul
prestaţiei caracteristice este un comerciant. Potrivit art. 77, coroborat cu art. 73 din Legea nr.
105/1992, în lipsa unei legi alese de părţi pentru a cârmui contractul, acesta este supus legii
statului cu care are cele mai strânse legături. Se consideră că există atare legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice are, la data încheierii contractului, domiciliul,
reşedinţa, fondul de comerţ sau sediul social.
– pavilionul navei sau aeronavei91 pentru raporturile juridice încheiate cu privire la
mijloacele de transport respective, în unele cazuri. Potrivit art. 55 lit. a din Legea nr.
105/1992, constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de
transport sunt supuse legii pavilionului pe care-l arborează nava sau aeronava.
– autoritatea care examinează validitatea actului juridic92 pentru condiţiile de formă
ale actului juridic, în anumite cazuri. Actul juridic este valabil din punct de vedere al formei –
precizează art. 71 lit. c din Legea nr. 105/1992 – dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de
legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea
actului juridic.
85 I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 64.
86 Sistemul de drept desemnat poartă denumirea lex loci contractus.
87 Regula prin care se exprimă această legătură este lex loci executionis sau lex loci solutionis, dacă se face o
plată.
88 Acest punct de legătură trimite la sistemul de drept numit locus regit actum.
89 Sistemul de drept aplicabil prin efectul acestui punct de legătură este lex loci delicti commissi.
90 Adagiul care exprimă regula aplicabilă ca urmare a desemnării sistemului de drept este lex loci laesionis.
91 S-a apreciat cu privire la acest punct de legătură că îndeplineşte, în privinţa navelor şi aeronavelor,
aproximativ aceeaşi funcţie ca şi cetăţenia sau domiciliul în privinţa persoanelor fizice (a se vedea T. R.
Popescu, Drept internaţional privat..., p. 25).
92 Regula este auctor regit actum.

16
– instanţa sesizată93 este punct de legătură94 pentru probleme de procedură. Art. 159
din Legea nr. 105/1992 statuează: „În procesele privind raporturile de drept internaţional
privat instanţele române aplică legea procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod
expres. Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de
drept material”.
– voinţa părţilor95 pentru condiţiile de fond ale actelor juridice în general şi ale unor
contracte speciale. Conform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese
prin consens de părţi.
Secţiunea a 4-a
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT AL ROMÂNIEI
În dreptul internaţional privat al României coexistă două categorii de izvoare: interne
şi internaţionale.
1. Izvoarele interne
În ce priveşte izvoare lienterne, distingem între izvoarele materialael e dreptului în general
şi ale dreptului internaţional privat în special, determinate de condiţiile materiale de existenţă
sociale şi izvoarele formaler,e prezentând formele specifice în care se exprimă normele
dreptului internaţional privat. Numai aspectul din urmă ne interesează în acest curs.
A. Legile în sens restrâns96
Constituţia României (1991) reglementează principiile fundamentale ale politicii
internaţionale a statului român şi cuprinde norme care interesează dreptul internaţional
privat97.
Legile ordinarec, a re sunt legi adoptate de Parlamentul României şi promulgate de
preşedintele României. Cu excepţia Legii nr. 105/1992 celelalte legi interesează alte materii,
dar conţin şi norme de drept internaţional privat.
– Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat (M. Of. nr. 241/1.10.1992);
– Codul civil (art. 885, art.1773, art.1789);
– Codul de procedură civilă (Cartea IV, capitolul X privind arbitrajul internaţional şi
capitolul XI privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine);
– Codul de procedură penală (art. 522 care se referă la executarea dispoziţiilor civile
din hotărârile penale străine);
- Codul aerian (O.G. nr.29/1997 privind Codul aerian, modificată prin Legea
nr.130/2000 şi prin Legea nr.399/2005).
- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale (republicată);
– Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor comerciale de stat în regii
93 Sistemul de drept astfel determinat se numeşte lex fori, adică legea forului.
94 A se vedea Ş.A. Stănescu, Consideraţii privind alegerea forului în comerţul internaţional, în RRDP,
nr.3/2007.
95 Acest punct de legătură atrage aplicarea sistemului de drept denumit lex voluntatis.
96 Termenul „lege” are şi un sens larg, care desemnează orice act normativ: lege, Decret-lege, Hotărâre a
Guvernului ş.a.
97 De exemplu, art. 5 din Constituţie (Cetăţenia), art. 7 (Românii din străinătate), art. 17 (Cetăţenii români în
străinătate), art. 18 (Cetăţenii străini şi apatrizi), art. 25 (Libera circulaţie), art. 44 (Protecţia proprietăţii private),
art. 53 (Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi), art. 135 (Economia), art. 136 (Proprietatea).

autonome şi societăţi comerciale;
17
– Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările
ulterioare;
– Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar cu modificările şi completările ulterioare
(republicată)
– Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, cu modificările ulterioare (republicată);
– Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere în România (republicată);
– Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, modificată succesiv;
– Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, modificată;
B. Hotărârile Guvernului şi Ordonanţele Guvernului
– H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în
străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, modificată;
– H.G. nr. 288/1993 privind şcolarizarea în România a cetăţenilor din alte ţări,
modificată;
– O.G. nr. 194/1992 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin
Legea nr.357/2003 şi modificată succesiv;
- O.G. nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea numelui pe cale administrativă,
succesiv modificată.
2. Izvoare internaţionale
A. Convenţiile internaţionale98
Din această categorie fac parte convenţiile internaţionale bilaterale sau multilaterale
prin care se reglementează probleme de drept internaţional privat şi la care ţara noastră este
parte. În sens larg, referindu-ne la convenţii internaţionale, vom avea în vedere tratatele,
protocoalele, pactele şi acordurile internaţionale care includ norme de drept internaţional
privat99.
S-a arătat în literatura de specialitate100 că, din punct de vedere al dreptului
internaţional privat, aceste izvoare se clasifică în două categorii: convenţii care conţin norme
conflictuale şi tratate care conţin norme materiale uniforme.
a) Convenţii internaţionale care conţin norme conflictuale. Această categorie
cunoaşte două sudiviziuni: convenţii care conţin exclusiv norme conflictuale şi convenţii care
conţin numai în secundar norme conflictuale, întrucât includ, în principal, norme materiale, în
respectivul domeniu de reglementare101.
Reţinem, dintre convenţiile semnificative, care conţin exclusiv norme conflictuale,
Convenţia care reglementează conflictul de lege în materie de căsătorie şi Convenţia care
reglementează conflictul de lege în materie de despărţenie şi separaţiune de corp, ratificată de
România prin Decretul-Lege nr. 873/1994; Convenţia cu privire la conflictele de legi relative
la efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soţiilor în raporturile lor personale şi
98 Cu privire la rolul tratatelor internaţionale, a se vedea P. Mayer, Droit international privé, 6e edition,
Montchrestien, Paris, 1998, p. 19.
99 Pentru definirea fiecărei categorii, a se vedea B.M.C. Predescu, Drept internaţional privat..., p. 115.
100 D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 63-67.
101 Ibidem, p. 63.

18
asupra averilor soţiilor, ratificată de România prin Decretul-Lege nr. 1007/28 februarie
1912102.
Din cea de-a doua subcategorie, menţionăm Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 1980), la care ţara noastră a aderat
prin Legea nr.24/1991.
b) Convenţii internaţionale care conţin norme materiale uniforme. Această categorie
este obiect al controverselor doctrinare. Împărtăşim opinia103 potrivit căreia normele uniforme
cuprinse în aceste tratate nu aparţin, în principiu, dreptului internaţional privat, ci ramurilor de
drept de care sunt legate prin conţinutul lor (drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii ş.a.).
Prin excepţie, pot constitui izvoare ale dreptului internaţional privat convenţiile internaţionale
care reglementează instituţii juridice cum sunt procesul civil internaţional sau condiţia juridică
a străinului sau a cetăţeanului român în dreptul internaţional privat.
Enumerăm, cu titlu exemplificativ, câteva asemenea convenţii: Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale la această
convenţie (semnată la Roma în 1950, ratificată de România prin Legea nr.30/1994);
Convenţia de la Haga din 1 martie 1954 privind procedura civilă, ratificată de România prin
Decretul nr. 81/1971; Convenţia Europeană în domeniul informării asupra dreptului străin,
semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi Protocolul adiţional la această convenţie semnat la
Strasbourg la 15 martie 1978, la care România a aderat în 1991; Convenţia Europeană în
materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care România a aderat
în 1993; Convenţia cu privire la drepturile copilului (Legea nr.18/1990 pentru ratificare);
Acordul european privind persoanele participante la proceduri în faţă Curţii Europene a
Drepturilor Omului, adoptată la Strasbourg în 1996 (ratificat de România prin Legea
nr.33/1999); Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale
străine, adoptată la Haga în 1961 (România a aderat la convenţie prin O.G. nr.66/1999,
aprobată prin Legea nr.52/2000).
B. Cutuma internaţională şi uzanţele internaţionale
În literatura de specialitate română se face diferenţă între cutuma internaţională şi
uzanţa internaţională. Cutuma104 este o „regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi
respectată un timp îndelungat în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie”105. Spre
deosebire de cutumă, arată acelaşi autor, care reuneşte cumulativ două elemente – cel obiectiv
(conduita ca deprindere) şi cel subiectiv (convingerea că respectiva conduită este obligatorie)
– uzanţa internaţională106 presupune doar elementul obiectiv. Cutuma internaţională şi uzanţa
internaţională interesează dreptul internaţional privat în măsura în care completează sau
interpretează normele juridice de drept internaţional privat, constituind izvoare distincte în
această situaţie107.
102 M. Of. nr. 261/1912.
103 D.Al. Sitaru, op. cit., p. 64.
104 Unii autori consideră că originea cutumei este „populară” atunci când rezultă din practica îndelungată a
maselor de indivizi şi „savantă” când este vorba despre reguli folosite în mod constant de jurişti (a se vedea M.
Fontaine, R. Cavalerie, D. Fouilhé, Droit, Collection Tertiaire, BTS 1, Paris, 1990, p. 29).
105 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat…, p. 59.
106 Asupra uzanţelor internaţionale ca izvoare ale dreptului internaţional privat, a se vedea S. Deleanu, Drept
internaţional privat…, p. 46-48.
107 Pentru paralela între uzanţele normative şi uzanţele convenţionale, M.N. Costin, S.I. Deleanu, Dreptul
comerţului internaţional, I, Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 97-105.

Secţiunea a 5-a
RETRIMITEREA
19
1. Generalităţi
Normele conflictuale au caracter naţional întrucât sunt creaţia legiuitorului sau
jurisprudenţei fiecărui stat în parte. Din particularităţile fiecărui sistem naţional de drept
internaţional privat decurge consecinţa diversităţii normelor conflictuale care pot da naştere la
două tipuri de conflicte ale normelor conflictuale108.
a. Conflictul pozitiv. Într-o situaţie juridică dată, fiecare dintre normele conflictuale în
prezenţă atribuie competenţa propriei legi interne. Cu titlu de exemplu, un cetăţean german cu
ultimul domiciliu în Franţa moare în această ţară lăsând o avere mobiliară. Se pune problema
cărei legi va fi supusă succesiunea: legii germane, ca lege naţională a defunctului sau legii
franceze, ca lege a statului pe al cărui teritoriu a avut ultimul domiciliu? Norma conflictuală
germană atribuie competenţa legii naţionale a defunctului, deci legii germane ce
reglementează materia succesiunilor. Dimpotrivă, dacă se va ivi în faţa unui tribunal francez,
acesta va face aplicarea legii interne întrucât norma conflictuală franceză supune succesiunea
mobiliară legii ultimului domiciliu al defunctului.
Conflictul pozitiv exclude retrimiterea.
b. Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale naţionale se declară
necompetentă în reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate şi trimite la
sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat terţ. Această situaţie dă naştere
retrimiterii. Astfel, statutul personal al unui englez domiciliat în Franţa este supus legii sale
naţionale, adică dreptului englez. Norma conflictuală engleză desemnează, ca lege competentă
în materie, legea franceză ca lege a domiciliului. Dacă litigiul apare în faţa judecătorului
francez, acesta va urma propria normă conflictuală care îl trimite la dreptul englez, care la
rândul său retrimite la dreptul francez. Spunem că dreptul forului admite retrimiterea
conţinută în norma conflictuală străină.
Conflictul negativ este prima condiţie a existenţei retrimiterii109. A doua condiţie este
ca dreptul forului să admită retrimiterea, adică să trimită la întregul sistem de drept străin,
inclusiv la normele sale conflictuale (nu doar la normele materiale ale dreptului străin)110.
2. Definirea noţiunii
Retrimiterea este acea instituţie a dreptului internaţional privat, provocată de conflictul
negativ dintre normele conflictuale în coliziune cu privire la un raport juridic cu element de
extraneitate, în sensul că fiecare normă conflictuală conferă celeilalte competenţa de a cârmui
raportul juridic respectiv111. În doctrina franceză s-a afirmat că „marea problemă a
momentului nu este aceea de a şti dacă retrimiterea trebuie admisă, ci de a şti când trebuie
admisă”112.
Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în Franţa –
„Cazul Forgo”. Ulterior a fost utilizat chiar şi pentru ipoteza în care lex tari nu trimite înapoi,
deci nu retrimite, ci trimite mai departe, la legea unei alte ţări. De exemplu, un cetăţean danez
108 Ideea de a prezenta comparativ conflictul pozitiv şi conflictul negativ al normelor conflictuale se datorează lui
Anzilotti (a se vedea Studi critici di diritto internazionale privato, 988, p. 241 şi urm.).
109 Pentru definirea retrimiterii făcându-se apel la noţiunea de conflict negativ de legi, a se vedea F.-X. Moriste,
Le renvoi de proximité, în RD, p. 1726.
110 A se vedea D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 85-86.
111 Cu privire la particularităţile mecanismului retrimiterii, a se vedea S. Deleanu, op. cit., p. 135-141.
112 E. Agostini, Renvoyer, choisir, qualifier, în RD, 1998, p. 406 şi urm.

20
are domiciliul în ţara noastră. Art. 11 din Legea nr. 105/1992 (norma conflictuală română)
prevede că statutul personal al acestuia este cârmuit de legea daneză ca lege naţională. În
acelaşi timp norma conflictuală daneză stabileşte că lex personalise ste lex domicilii,d eci
statutul personal al cetăţeanului danez domiciliat în străinătate este cârmuit de legea română,
ca lege a domiciliului. Se pune întrebarea de care lege ascultă judecătorul român: de legea
română care îi ordonă să aplice legea daneză sau, dimpotrivă, pentru că legea română îi
ordonă să aplice legea daneză va asculta de aceasta din urmă lege şi va aplica legea română.
Retrimiterea presupune atitudini diferite din partea normelor conflictuale în prezenţă:
una se declară pentru aplicarea legii naţionale, iar cealaltă pentru aplicarea legii domiciliului.
Când judecătorului i se indică să aplice legea străină, această indicaţie poate fi
înţeleasă în două feluri:
1) în sensul de a aplica dreptul material intern al ţării străine şi fără a se tine seama de
normele de drept internaţional privat al sistemului de drept respectiv;
2) în sensul de a considera legea străină în ansamblul său de drept cuprinzând inclusiv
normele conflictuale.
Dacă aceste norme retrimit la legea forului, trebuie să se aplice această din urmă lege.
În această situaţie se acceptă retrimiterea şi deci se va aplica legea forului. Atunci când
trimiterea se face la întregul sistem de drept străin, ea poate da naştere la retrimitere, pe când
dacă se face numai la dreptul substanţial străin, retrimiterea este exclusă. Retrimiterea este un
mijloc de tehnică juridică menit să justifice aplicarea legii forului în locul legii străine.
Prezentăm în continuare speţa Forgo, reprezentativă în materia retrimiterii. Un copil
bavarez din afara căsătoriei, Forgo, născut în Bavaria, trăieşte în Franţa de la vârsta de 5 ani.
El moare la Pau la vârsta de 68 de ani, lăsând o importantă succesiune mobiliară pentru care
nu a întocmit testament. Rudele colaterale după mamă au introdus petiţie de ereditate în faţa
instanţei franceze. După legea franceză dezbaterea succesiunii se făcea după normele de drept
de la ultimul domiciliu al defunctului. Domiciliul legal sau de drept al lui de cujus rămânea în
Bavaria, pentru că în Franţa nu a întocmit formalităţile pentru stabilirea unui domiciliu legal.
Legea franceză a trimis aşadar la legea bavareză. Potrivit acesteia din urmă succesorilor
colaterali după mamă le revenea o parte din moştenire. Petiţia de ereditate a fost admisă de
Curtea de la Bordeaux, dar în recursul statului francez – reprezentat de Administraţia
domeniilor – s-a constatat că norma conflictuală bavareză supune succesiunea mobiliară
domiciliului de fapt, retrimiţând la legea franceză. Curtea de Casaţie franceză a acceptat
retrimiterea şi a aplicat legea materială franceză după care succesiunea era considerată
vacantă şi, în consecinţă, a fost atribuită statului francez113.
3. Formele retrimiterii
Retrimiterea este de două feluri:
a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există atunci când
norma conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a cărui normă
conflictuală, la rândul său, atribuie competenţa dreptului forului;
b) retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) există când
113 Cour de Cassation française, 1re chambre civile, 24 iunie 1878, în B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la
jurisprudence française de droit international privé..., p. 53-60. Într-un studiu din 1891 (Gesetzeskollisionem,
Ein Beitrag zur Lehre des internationalem Privatrechts, p. 10) Kahn punea problema retrimiterii plecând de la o
hotărâre a unui tribunal german din 16 octombrie 1895, relativ apropiată de speţa Forgo. Este vorba despre
succesiunea unui cetăţean din Wurtemberg, domiciliat în Marele Ducat de Sade. După legea Ducatului ca lege a
forului, succesiunea era supusă legii naţionale, iar după legea din Wurtemberg, legii domiciliului. Curtea de Apel
din Karlsruhe a aplicat legea Ducatului Bade, motivând că „dreptul din Wurtemberg retrimite judecătorul la
dreptul Ducatului Bade”, a respins revizuirea hotărârii întrucât dreptul din Wurtemberg a atribuit competenţa
unui drept străin, întocmai ca şi când dispoziţiile străine s-ar fi integrat în dreptul wurtemburghez.

21
norma conflictuală străină aplicabilă în virtutea normei conflictuale a forului atribuie
competenţa dreptului unui stat terţ114.
4. Retrimiterea în dreptul internaţional privat român
A. Retrimiterea de gradul I
Regula admiterii retrimiterii de gradul I este consacrată în art. 4 alin. 1 din Legea nr.
105/1992: dacă legea străină, determinată potrivit normelor conflictuale române, retrimite la
dreptul nostru se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel.
În urma retrimiterii simple se va aplica legea materială română, dar ca urmare a
acceptării retrimiterii de către dreptul român şi nu în baza voinţei exprimate în legea străină.
S-a arătat115 că retrimiterea este admisă şi în litigiile de dreptul comerţului internaţional.
Argumentarea tezei:
– retrimiterea de gradul I se raportează la dreptul străin ca sistem unitar de drept care
include şi normele conflictuale. Motivul de ordin practic ar consta în aceea că retrimiterea
funcţionează aproape întotdeauna în favoarea legii forului, aşa încât ţara instanţei sesizate nu
are decât de câştigat. Din punct de vedere teoretic există o strânsă legătură între legea
materială străină şi norma conflictuală străină (care s-ar nesocoti dacă trimiterea s-ar înţelege
ca fiind făcută numai la legea materială).
– trimiterea făcută de norma conflictuală a forului nu obligă în nici un fel legea străină
să se aplice: dacă dreptul străin refuză competenţa şi retrimite prin propria normă conflictuală
la dreptul forului această retrimitere trebuie acceptată. Altfel, ar însemna că se admite
aplicarea legii străine într-o materie în care ea însăşi se declară necompetentă;
– retrimiterea simplă asigură executarea hotărârilor judecătoreşti. S-a spus că doar
acceptându-se retrimiterea se poate da eficienţă hotărârilor judecătoreşti, cu argumentul că
dintre toate ţările în care s-ar putea invoca efectele hotărârii cea mai mare probabilitate există
pentru ţara cu a cărei lege raportul juridic respectiv are legătură prin elementul său străin116;
– retrimiterea de gradul I este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în
prezenţă: se respectă ambele sisteme de drept în sensul că normele conflictuale ale ambelor
state sunt deopotrivă aplicate.
Excepţiile de la regula aplicării retrimiterii de gradLuelg Ie.a nr. 105/1992 reglementează
cazurile în care, prin excepţie, nu este admisă retrimiterea de gradul I.
O asemenea excepţie există în materie contractuală, unde funcţionează principiul lex
voluntatis.C onform art. 73 din Legea nr. 105/1992 contractul este supus legii alese prin
consens de părţi. Potrivit art. 85 legea străină aplicabilă contractului, în temeiul prezentului
capitol, cuprinde dispoziţiile sale. de drept material, în afară de normele ei conflictuale. Art.
85 se aplică condiţiilor de fond, de formă şi de publicitate ale contractului, precum şi tipurilor
speciale de contracte (vânzare-cumpărare, intermediere ş.a.).
S-a arătat că există o puternică prezumţie că părţile, optând pentru o lege străină
aplicabilă contractului, au dorit să li se aplice dreptul material străin, iar nu şi normele
conflictuale ale acestuia, care le-ar putea supune riscului de trimitere la dreptul altui stat117. În
lipsa alegerii unei legi care să guverneze contractul, atunci când legea aplicabilă se determină
printr-o localizare obiectivă a contractului (art. 77 şi următoarele din Legea nr. 105/1992) –
114 S-a arătat în literatura de specialitate franceză că termenul de „retrimitere” – renvoi nu este satisfăcător.
Cuvântul „retrimitere” evocă un retur la expeditor, ceea ce nu este cazul la dubla retrimitere. Este preferabilă, s-a
spus, terminologia anglo-saxonă, care vorbeşte de „remisiune” – remission – pentru retrimiterea simplă şi
‘transmisiune” transmission – pentru dubla retrimitere.
115 A se vedea, pentru detalii, D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat..., p. 87.
116 A se vedea T. R. Popescu, op. cit., p. 76.
117 A se vedea D.Al. Sitaru, op. cit., p. 89.

22
arată în continuare acelaşi autor – retrimiterea este înlăturată întrucât este incompatibilă cu
art. 77, conform căruia contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai
strânse.
În mod asemănător, dreptul francez recunoaşte, aşa cum vom arăta în cele ce urmează,
retrimiterea de gradul I. Soluţia a fost încă o dată afirmată, restrictiv şi în termeni fermi, de
dată relativ recentă, în materia succesiunii imobiliare. Menţionăm speţa în rezumat:
moştenirea unui cetăţean francez a fost deschisă, potrivit regulii ultimului domiciliu, în
Franţa. Cei trei moştenitori erau doi copii şi a doua soţie, cetăţean american. La cererea
acesteia din urmă, Curtea de Apel a dispus demararea operaţiunilor de inventariere şi partaj
succesoral, însărcinând un notar să întocmească un plan de împărţeală, care să aibă în vedere
toate mobilele şi imobilele defunctului, situate atât în Franţa, cât şi în străinătate. Curtea de
Casaţie franceză118 a cenzurat hotărârea, întrucât, statuând astfel, fără a aplica, la nevoie din
oficiu, norma conflictuală care dă competenţă legii străine a legii locului situării imobilelor şi
fără a cerceta dacă această lege străină nu retrimite la legea franceză, ca lege a ultimului
domiciliu al defunctului, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art.3 din Codul civil francez119.
Nu putem omite a preciza că, în mod izolat, instanţele franceze au acceptat şi
retrimiterea de gradul II120.
Capitolul II
NORME CONFLICTUALE ÎN DIFERITE MATERII
Secţiunea 1
STATUTUL PERSOANEI FIZICE
1. Generalităţi
Statutele personale sunt legate de legislaţia locului de origine sau al domiciliului unei
persoane. Statutul personal (în sens obiectiv) are o „putere” extrateritorială; el urmează persoana
şi guvernează statutul său personal (în sens subiectiv)121.
Sub rezerva diferenţelor, uneori importante, în definiţia domiciliului, se poate spune că
sistemele sunt divizate între tendinţele criteriului cetăţeniei şi acelea care preferă domiciliul ca
punct de legătură. Ţările anglo-saxone (în particular Anglia, Irlanda, S.U.A. şi Canada) sunt
favorabile domiciliului; la fel Norvegia şi Danemarca şi, într-o manieră foarte netă după 1987,
Elveţia.
Chiar dacă celelalte ţări europene dau prioritate legăturii de cetăţenie, se poate vorbi de o
criză a acestui principiu, criză care ţine în numeroase cazuri de dubla cetăţenie, cazurile de
cetăţenie diferită între soţi sau între părinţi şi copii; de asemenea, de rolul redus al cetăţeniei într-o
118 Cour de Cassation française, Civ, 1re, 20.06.2006, nr.05-14.281, citată după P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit
international privé, janvier 2006-février 2007), Panorama jurisprudence, în RD, 2007, p. 1751 şi urm.
119 A se vedea art.3, în Code civil, Dalloz, Paris, 1999, p. 8.
120 Spre exemplu, în speţa Moussard (Civ, 1re, 21.03.2000, în RD, 2000, Jurisprudence, p. 539).
121 Sinteza diverselor teorii dezvoltate în materie este opera lui Balde (1327-1400), Salicet (mort în 1400), Rochus
Curtis (mort în 1495) şi mai ales a lui Bartole de Saxoferrato (1314-1357). Metoda lor de lucru este analitică şi
cazuistică, fără dogmatism. Bartole opune statutele care dispun relativ la persoane celor care dispun relativ la lucruri.
Primele nu se adresează decât subiectelor dar li se aplică acestora oriunde s-ar afla; ele sunt extrateritoriale.
Neaplicându-se decât lucrurilor situate pe teritoriul care delimitează aria lor, secundele sunt teritoriale (Fr. Knoepfler,
Ph. Schweizer, op. cit., p. 28).

lume în mişcare, aşa cum o demonstrează evoluţia actuală a Europei, mai ales în cadrul C.E.E.
23
Contrar regulii conform căreia definirea punctului de legătură este, în general, dat de legea
forului, determinarea cetăţeniei este guvernată de dreptul statului al cărui cetăţean este în cauză122.
Această absenţă de coordonare între legile asupra cetăţeniei conduce la conflicte pozitive
şi, uneori, la conflicte negative.
Conflictul pozitiv este dat de cumulul de cetăţenii123. Cumulul de cetăţenii este
reglementat în diverse moduri în planul conflictelor de legi. Astfel, se poate prefera:
– cetăţenia cea mai veche;
– cetăţenia primită ultima dată;
– să se aplice cumulativ drepturile naţionale în cauză, ceea ce conduce la reţinerea în fapt
a legii naţionale celei mai restrictive;
– să se dea preferinţă acelei cetăţenii care coincide cu forul; este vorba de soluţia
clasică124;
– să se aleagă cetăţenia numită efectivă;e ste aceea a statului cu care persoana are relaţiile
cele mai strânse125.
Conflictele negative. Acestea privesc apatrizii şi refugiaţii:
– atunci când o persoană este apatridă, trebuie să se utilizeze un alt punct de legătură decât
cetăţenia; fie domiciliul, reşedinţa obişnuită sau forul (legătura cascadă);
– atunci când o persoană este refugiată cetăţenia sa nu mai îşi are sensul, motiv pentru
care art. 12 al Convenţiei de la Geneva (1951/1967) substituie criteriului legii naţionale,
domiciliul.
2. Statutul personal în LDIP
A. Aplicarea legii naţionale
Legea privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat român prin expresia
„statutul persoanei fizice” are în vedere starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale acesteia126.
Astfel, art. 11 LDIP dispune că statutul personal este supus legii naţionale a persoanei fizice, lex
patriae, afară dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel127.
Legea naţională (Iex patriae)e ste legea statului a cărei cetăţenie o are persoana respectivă
(art. 12 alin. 1). Prin urmare, pentru cetăţeanul român legea naţională este cea română.
În literatura de specialitate128 s-au adus mai multe argumente în sprijinul aplicării legii
naţionale pentru materia la care ne referim, argumente pe care legiuitorul român le-a avut în
122 Cu privire la reglementarea cetăţeniei în legea fundamentală română, a se vedea Şt. Deaconu, Cetăţenia în dreptul
românesc, în I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Gh. Iancu, Şt. Deaconu, M.H. Cuc, Cetăţenia europeană, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 62-64.
123 Acest cumul rezultă din faptul că anumite state fac să depindă cetăţenia de jus sanguinis (sistemul Legii federale
elveţiene asupra dobândirii sau pierderii cetăţeniei elveţiene, 1952), în timp ce altele aplică principiul jus soli (sistemul
francez în special).
124 EGBGB (1986) menţine acest sistem în art. 5 alin. 1 (a se vedea, H.J. Sonnenberger, Munchener Komentar zum
Burgerlichen Gesetzbuch, Bund 7, Einfuhrungsgesetz zum Burgerlichen Gesetzbuche Internationales Privatrecht, C.H.
Beck, München, 1990, p. 273-290) ca de altfel şi legea spaniolă în art. 9 alin. 2.
125 Pentru argumente în favoarea cetăţeniei şi în favoarea domiciliului, a se vedea T. R. Popescu, Dreptul comerţului
internaţional. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 108-109.
126 Pentru consideraţii privind statutul persoanei fizice, anterior apariţiei Legii nr. 105/1992, a se vedea I. Nestor, O.
Căpăţână, Legea aplicabilă statutului personal al străinilor potrivit dreptului internaţional privat român, în RRD, nr.
9/1967, p. 33-42; I. Lipovanu, Probleme de drept internaţional privat comparat în domeniul statutului persoanelor
fizice, în SCJ, nr. 4/1973, p. 599-606.
127 Codul belgian de drept internaţional privat dispune, în mod asemănător, că starea şi capacitatea persoanei fizice sunt
guvernate de dreptul statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză, cu excepţia cazurilor în care se prevede expres
altfel. Totuşi, capacitatea persoanei fizice este cârmuită de dreptul belgian dacă dreptul străin statuează astfel. Pentru o
privire de ansamblu asupra Codului, a se vedea J.-Y. Carlier, Le Code belge de droit international privé, în RCDIP,
nr.1/2005, p. 11-45. Codul belgian de drept internaţional privat a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2004 şi poate
fi consultat la adresa http://www.notaire.be/info/actes/100_code_dip.htm

24
vedere atunci când a adoptat această normă conflictuală. Cele mai importante dintre acestea
sunt129:
– caracterul de stabilitate al cetăţeniei care se dobândeşte şi se pierde în condiţii strict
reglementate de lege130;
– caracterul de certitudine al cetăţeniei care fiind o stare de drept ce poate fi dovedită cu
documente oficiale, prezintă mai multă siguranţă decât domiciliul care este o stare de fapt;
– legile statului de cetăţenie asigură, în principiu, cea mai bună ocrotire a intereselor
persoanelor fizice resortisante datorită faptului că acestea sunt cel mai bine adaptate la
particularităţile persoanelor fizice naţionale;
– interesul statului de a asigura o cât mai largă şi complexă extindere a legilor sale asupra
persoanelor fizice resortisante, oriunde s-ar afla acestea131.
Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetăţenie
se invocă (art. 12 alin. 1). Astfel, de exemplu, dacă o persoană invocă cetăţenia franceză în faţa
instanţelor române într-o problemă de capacitate de exerciţiu, determinarea cetăţeniei se face de
către instanţa română respectivă, potrivit legii franceze.
Legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine este considerat că are o
altă cetăţenie, este legea română art. 12 alin. 2 din LDIP). Deci, legea română se aplică cetăţenilor
români chiar dacă aceştia au dobândit şi o altă cetăţenie atâta timp cât ei nu şi-au pierdut cetăţenia
română în conformitate cu dreptul român132.
În cazul în care o persoană are mai multe cetăţenii dintre care nici una nu este cea română,
legea sa naţională este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (art. 12 alin. 3).
O excepţie de la această regulă este cea cuprinsă în art. 28, în materia filiaţiei copilului din afara
căsătoriei. Conform textului, în cazul în care copilul, cetăţean străin, are şi o altă cetăţenie străină,
se aplică legea care îi este mai favorabilă.
B. Aplicarea altei legi
Aşa cum am arătat, starea şi capacitatea, precum şi relaţiile de familie ale persoanei fizice
sunt supuse legii naţionale numai dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel.
Art. 12 alin. 4 din LDIP reprezintă o asemenea dispoziţie specială care statuează: „Dacă o
persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului sau, în lipsă, legea reşedinţei”. Prin
urmare, lex domicilii şi, în lipsă, legea reşedinţei, au un caracter subsidiar în determinarea stării,
capacităţii şi relaţiilor de familie ale persoanei fizice faţă de lex patriae.
Reamintim că legea naţională şi legea domiciliului sau a reşedinţei se subsumează noţiunii
mai generale de lege personală, lex personalis, a persoanei fizice.
Precizăm că normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ
în sensul că părţile nu pot deroga de la aceste norme prin acordul lor de voinţă. Mai mult, unii
autori133 consideră că norma conflictuală privind starea şi capacitatea cetăţenilor români este de
128 T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994, p. 160-161; I. P. Filipescu, A.I.
Filipescu, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 281-282; D.Al. Sitaru,
Drept internaţional privat, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 164-165.
129 Doctrina franceză aduce aceleaşi argumente în favoarea legii naţionale, ca principal factor de localizare în materia
statutului personal (a se vedea J. Derrupé, Droit international privé, 11e édition, Dalloz, Paris, 1995, p. 100).
130 În dreptul român este aplicabilă în această materie Legea cetăţeniei române, nr. 21/1991 (M. Of. nr. 44/1991),
modificată. Privitor la cetăţenie, a se vedea şi D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar,
I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 35-59.
131 În principiu, statele de emigrare adoptă norma conflictuală care are ca punct de legătură cetăţenia în timp ce statele
de imigrare şi cele federale optează pentru legea domiciliului. În acest sens, România face parte, istoriceşte, din prima
categorie în timp ce, de exemplu Elveţia, prin art. 33 din LDIP elveţiană, consacră preeminenţa domiciliului asupra
naţionalităţii. Atunci când domiciliul cedează locul unui alt criteriu, acesta este acela al reşedinţei obişnuite care este
un substitut al domiciliului. Cetăţenia nu intervine decât cu titlu subsidiar.
132 Pe larg, despre dubla cetăţenie a se vedea, I.M. Anghel, Problema dublei cetăţenii în legislaţia română, în Dreptul,
nr. 2/1999, p. 3-15.
133 D.Al. Sitaru, op. cit., p. 166.

ordine publică în dreptul internaţional privat român.
25
C. Domeniul de aplicare al legii statutului persoanei fizice
Legea privind statutul persoanei fizice cârmuieşte, în materia dreptului civil, următoarele
instituţii juridice:
a. Starea civilă a persoanei fizice134, şi anume ansamblul de elemente personale care
izvorăsc din acte şi fapte de stare civilă, de care se leagă anumite efecte juridice specifice şi care
servesc pentru identificarea persoanei în familie şi societate135.
Sub acest aspect, sunt supuse normei conflictuale privind statutul personal, următoarele
calităţi:
– cu privire la căsătorie136 (persoana este căsătorită137, necăsătorită, divorţată, văduvă etc.);
– cu privire la filiaţie (persoana are filiaţia stabilită sau nu; filiaţia este din căsătorie sau
din afara căsătoriei etc.);
– cu privire la adopţie138 (calitatea de adoptat, adoptator etc.)139;
– cu privire la rudenie (persoana este rudă sau nu cu o altă persoană);
– cu privire la afinitate (persoana este afin, neafin etc.)
Sunt supuse de asemenea lui lex personalis posesia de stat (folosinţa stării civile) şi
acţiunile de stare civilă.
Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă nu este guvernată de legea personală ci de
legea locului încheierii actului, conform regulii locus regit actum sau de legea autorităţii care
efectuează înregistrarea, auctor regit actum140.
b. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este supusă legii naţionale, această lege
determinând „începutul şi încetarea personalităţii” (art. 13 din LDIP), ca şi conţinutul acesteia
(art. 11 care face vorbire de „capacitatea ... persoanei fizice”). În conţinutul capacităţii de
folosinţă a persoanei fizice intră şi capacitatea acesteia de a încheia acte juridice141.
În legătură cu conţinutul capacităţii de folosinţă o analiză specială o necesită în planul
dreptului internaţional privat, incapacităţile de folosinţă care sunt speciale şi lipsesc persoana
fizică de a avea anumite drepturi şi obligaţii civile. În materia dreptului internaţional privat, aceste
incapacităţi sunt supuse unor norme conflictuale diferite în funcţie de calificarea care li se acordă,
de la caz la caz:
– incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă, ca de exemplu, decăderea din drepturile
părinteşti, sunt supuse legii naţionale a persoanei fizice în cauză;
– incapacităţile cu caracter de ocrotire sunt, de regulă, calificate în mod diferit în funcţie
de sfera persoanelor între care acţionează. Astfel incapacităţile de folosinţă absolute care operează
între persoana a cărei capacitate este îngrădită şi toate celelalte (de exemplu, incapacitatea
minorului sub 16 ani de a dispune prin donaţie sau testament – art. 806 C. civ. – incapacitatea
minorului peste 16 ani de a dispune prin testament de mai mult de jumătate din ceea ce ar fi putut
dispune dacă ar fi fost major – art. 807 C. civ.), sunt supuse, în principiu, legii naţionale a
134 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 271-276.
135 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ediţie revăzută şi adăugită de
M. Nicolae şi P. Truşcă, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2001, p. 408; D.Al. Sitaru, op. cit., p. 134.
136 Pentru expunerea în detaliu a normei conflictuale în materia căsătoriei cu element de extraneitate, a se vedea N.
Diaconu, Legea aplicabilă căsătoriei şi divorţului cu element străin, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p. 50-78;
M.-C. Foblets, M. Loukili, Mariage et divorce dans le nouveau Code marocain de la famille: quelles implications
pour les marocains en Europe?, în RCDIP, nr. 3/2006, p. 521-555.
137 A se vedea, pentru rezolvarea conflictelor de legi în materia căsătoriei, în sistemul de drept francez, P. Courbe, F.
Jault-Seseke, Droit international privé (janvier 2006-février 2007), în RD, 2007, p. 1751 şi urm.
138 A se vedea P. Courbe, F. Jault-Seseke, Droit international privé: panorama 2005, în RD, 2006, p. 1495 şi urm. A se
vedea şi ÎCCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2793/8.04.2005, în Dreptul, nr.12/2006, p. 257.
139 C. Dariescu, Cu privire la cetăţenia copilului minor, fost cetăţean român devenit cetăţean străin, după desfacerea
adopţiei sale internaţionale în străinătate, în Dreptul, nr. 10/2000, p. 41-47.
140 A se vedea şi T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 133.
141 O. Căpăţână, Aplicarea legii naţionale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, în RRD, nr. 10/1970, p. 13-25.

Drept internaţional privat

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (20)

Similar to Drept internaţional privat

Similar to Drept internaţional privat (20)

More from exodumuser

More from exodumuser (20)

Drept internaţional privat