28444773 drept-roman-curs

UNIVERSITATEA ROMÂNĂ DE ŞTIINŢE ŞI ARTE
„GHEORGHE CRISTEA „
Facultatea de Stiinte Economice, Juridice si Administrative
Specializarea Drept
Suport de curs
Drept Roman
Sub redacţia
Lector universitar drd. Daniela Nicoleta Popescu
BUCUREŞTI
2009

CUPRINS
CAPITOLUL I
1. . Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman
I 1. Fondarea Romei.
I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei
I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.Romei
I.4. Izvoarele dreptului roman
CAPITOLUL II
1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman
2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman
PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR
2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici:
2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului roman.
2.3. Desfăşurarea procesului.
.2.4. Procedurile de judecată
2.5. Procedurile de executare
3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului
roman.
PROCEDURA FORMULARĂ
3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.
3.2 Formula pretoriană
3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară
3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică .
3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti

4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a
dreptului roman
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
4. Clasificarea acţiunilor
CAPITOLUL III
Jus Personarum. Persoanele
1. Condiţia oamenilor
2. Status Libertatis
2.1. Starea de libertate
2.2. Starea de sclavie
2.3. Liberţii
3. Status civitatis
1. Cetăţenii romani
2. Latinii
3. Peregrinii
4.1. Familia romană
4.2. Patria potestas
4.3. Izvoarele puterii părinteşti
4.4. Căsătoria romană
4.5. Tutela şi Curatela
CAPITOLUL IV
BUNURILE
1. Bunurile
2. Patrimoniul.

.3. Diviziunea lucrurilor.
PROPRIETATEA
1.Proprietatea
2.Limitele exercitării dreptului de proprietate imobiliară.
.3. Forme atipice ale proprietăţii private
4.Modurile de dobândire a proprietăţii.
.5. Defensio proprietas (apărarea proprietăţii)
6. Iura in re aliena – drepturile reale asupra bunurilor altuia
7. De possessio. Posesia
8. Jura obligationum. Obligaţiile
9. Răspunderea delictuală la romani

Capitolul I
Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman
I 1. Fondarea Romei.
Conform tradiţiei, Roma a fost fondată în anul 753 î.H. de către cei doi fraţi
legendari , Romulus şi Remus, descendenţii prinţului troian Enea, care, împreună cu soţia
sa, Lavinia, a întemeiat cetatea Alba Longa în centrul Latiumului. Cei doi gemeni au
ridicat ,noua generaţii mai târziu , zidul viitoarei cetăţi la vărsarea Tibrului în mare şi au
jurat că cine va dărâma zidul va fi ucis (Pentru lege, poporul trebuie să se bată ca pentru
un zid – Heraclit din Efes).
Numele cetăţii avea să-l dea cel care avea să vadă mai multe păsări de pe colină.
Remus urcat pe Aventin a văzut şapte. Romulus, de pe Palatin, a văzut douăsprezece:
prin urmare cetatea avea sa se numească Roma. Remus, necăjit că pierduse, a zis că zidul
e slab şi lovindu-l cu piciorul, a dărâmat o bucată din el. Iar Romulus, credincios
jurământului, şi-a ucis fratele.
Toate acestea, se spune s-au întâmplat în anul 753 î.H. exact pe 21 aprilie, dată la
care se sărbătoreşte şi azi întemeierea oraşului, născut, după cum se vede, ca şi lumea
întreagă, dintr-un fratricid1.
Lăsând legenda la o parte, la acea dată Roma era un mic sat în centrul Latiumului,
a cărui populaţie de pastori nu anunţa nimic din ceea ce va urma. Nu vor trece decât cinci
secole şi micul sat va deveni centrul lumii cunoscute.
La început, Roma a fost condusă de regii agricultori, de aceea prima mare
perioadă istorică poartă numele de Regalitate. În anul 509 d.H. ultimul rege etrusc
Tarquinius Superbus este alungat de pe tronul Romei de către popor şi cetatea intră în a
doua epocă istorică, Republica.
1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 11

În anul 27 î.H., fiul adrogat al lui Julius Caesar, Octavianus, se numeşte princeps.
El devine Augustus şi Roma intră în prima perioadă imperială şi anume Principatul.
În anul 305 d.H., împăratul Diocleţian, ultimul mare împărat roman, se retrage în
palatul său de la Spalato. Urmaşii săi se vor numi atât „Dominus” (stăpân), cât şi Deus
(zeu).
Începe cu aceştia ultima perioadă a istoriei Romei ,Dominatul.
În anul 395, împăraţii Arcadiu şi Honoriu îşi împart imperiul. Imperiul Roman de
Apus se prăbuşeşte în anul 476 d.H. sub loviturile triburilor de heruli conduse de
Odoacru. Acesta îl detronează pe Romulus Augustus şi-i trimite împăratului Orientului,
Zenon, însemnele Imperiului, luându-şi titlul de „patrician”1. Ia sfârşit, astfel, seria
împăraţilor Imperiului Roman de Apus.
Imperiul Roman de Răsărit va supravieţui până în anul 565 d.H., când moare
luminatul împărat Justinian. Lui şi vestiţilor lui jurişti le datorăm faptul că dreptul roman
s-a transmis mai departe şi a devenit fundamentul pe care s-a construit Europa de mai
târziu.
I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei
Romei
1) Regalitatea
a) Structura socială
În secolul al VIII-lea î.H., cele şapte coline erau locuite de trei triburi urbane:
latinii, sabinii şi etruscii. Această populaţie foarte diferită din punct de vedere etnic era
împărţită în două mari clase sociale:
- patricienii şi
- plebeii
1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 360

Patricienii, cunoscuţi sub numele de populus romanus, erau descendenţii
întemeietorilor cetăţii. Plebeii erau formaţi din populaţiile vecine învinse sau atrase de
mirajul noii cetăţi. Diferenţele dintre cele două clase erau date de următoarele interdicţii
în persoana plebeilor:
- aceştia nu cunoşteau procedurile jurisdicţionale, deţinute în exclusivitate de
patricienii pontifi;
- plebeii nu aveau nici un fel de drepturi politice;
- ei nu se puteau căsători cu patricienii1.
Perioada a fost dominată de lupta permanentă a plebeilor de a ridica aceste
interdicţii, luptă care a căpătat forme diverse: refuzul de a se prezenta la război, retrageri
pe muntele sacru sau revolte armate.
Organizarea primitivă a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea celor trei
triburi. Fiecare trib era format din 10 curii sau cartiere, iar fiecare curie era formată din
10 ginţi. Ginţile sau neamurile erau formate din familii conduse cu o mână de fier de
pater familias.
Fiecare curie era obligata să ofere statului o centurie (o sută de luptători înarmaţi)
şi o decurie (10 cavaleri echipaţi de război). Astfel, prima armată regulată a Romei
cuprindea 3.300 de luptători2.
Revoltele plebeilor nu au rămas fără ecou. Penultimul rege etrusc, Servius Tullius,
declanşează la sfârşitul sec. VI i.H. o serie de reforme, care coincid cu apariţia Statului
roman în accepţiunea deplină a termenului.
Societatea este împărţită pe criterii cenzitare cu ocazia recensământului, în cinci
clase sociale. Aristocraţia financiară o înlocuieşte treptat pe cea gentilică, iar diferenţele
dintre patricieni şi plebei se menţin la interdicţiile deja enunţate.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pg. 18
2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti,
2001,pag. 33

b) Organizarea politică
Roma la această epocă era o monarhie militară. În vârful ierarhiei politice era
regele (rex sacrorum). Prerogativele acestuia erau:
- conducerea armatei şi a cetăţii;
- judecător suprem;
- mare preot (pontifex maximus)1.
Regele era ajutat de un consiliu al înţelepţilor format din şefii ginţilor. Acest
organism se va numi Senat şi va domina viaţa politică romană în secolele următoare.
Adunarea poporului se numea comitia curiata şi avea atribuţii legislative şi
jurisdicţionale. Atunci când tronul devenea vacant, comitia curiată se întrunea pentru a
vota înscăunarea unui alt rege. Regii romani au fost în număr de şapte. Primii patru au
fost romani: Romulus, Numa Pompilius, Tullius Hostilius şi Ancus Martius. Ultimii trei
au fost etrusci: Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Turquinius Superbus şi în timpul lor
Roma şi-a început expansiunea.
2) Republica
În anul 509 î.H. ultimul rege etrusc, Tarquinius Superbus, este alungat de pe
tronul Romei de către Senatul roman. Începe o nouă perioadă în istoria Romei, când
cetatea va fi condusă de magistraţi.
Structura socială suferă modificări majore. Plebeii obţin satisfacerea unor
revendicări importante. Astfel:
- în anul 494 î.H. obţin o magistratură foarte importantă, aceea de tribun al plebei.
Acest magistrat avea drept de veto împotriva legilor votate de comitiile centuriate;
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pag. 20

- în anul 451 î.H. plebeii îşi văd satisfăcută cea mai importantă revendicare, aceea
de realizare a dreptului scris. Se redactează prima şi cea mai cunoscută lege romana: Lex
duodecim Tabularum (Legea celor XII Table). Ea este expusă în Forum şi procedurile
jurisdicţionale ajung la cunoştinţa intregii societăţi romane;
- în anul 445 î.H., prin Lex Canuleia se ridică interdicţia de încheiere a
căsătoriilor între patricieni şi plebei;
- în sfârşit, mult mai târziu, în anul 300 î.H., prin Lex Sextia Licinia plebeii obţin
cea mai importantă magistratură şi anume un post de consul1.
Societatea romana este împărţită în cinci clase sociale stabilite cu ocazia
recensământului , odată la 5 ani. Prima clasă era formată din 98 de centurii din cele 193.
Dat fiind faptul că adunarea centuriată vota legile, era evident că acestea reflectau
interesele de castă ale acestei prime clase.
Totuşi, un criteriu de justiţie în această procedură exista. Romanii considerau că
drepturile trebuiau să meargă în acelaşi pas cu îndatoririle şi invers. De aceea, cu cât erai
mai bogat, cu atât plăteai impozite mai mari şi cu atât slujeai mai mult timp în armată. 2
Spre finele sec. III î. H. se formează, însă, o clasă dominantă unică, nobilitas, prin
contopirea aristocraţiei senatoriale cu pătura avută a plebeiilor. Pătura săracă purta
numele de populus. Apare, însă, şi o clasă mijlocie, formată din mici negustori şi
meseriaşi, precum şi din proprietarii unor suprafeţe restrânse de pământ.2
În epoca republicană conducerea cetăţii era exercitată de magistraţi aleşi de regulă
anual şi cu titlu gratuit. Competenţa acestora era exprimată prin termenii imperium
(dreptul de a comanda o armată) şi potestas (dreptul de a administra). Deşi nu erau
organizaţi într-un sistem ierarhic, atribuţiile lor ne conduc spre o clasificare ce vizează
importanţa magistraturilor în societatea romană.3
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I,
pag. 22
2001,pag.27
3. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,30

Primii magistraţi ai republicii romane au fost consulii. Ei au luat locul regelui,
simbol al tiraniei etrusce. Cei doi consuli erau aleşi anual, aveau puteri egale şi comandau
fiecare o parte din armată. Teoretic, după anul 300 î.H., unul dintre ei trebuia să fie
plebeu. Erau aleşi de către Comitia centuriata şi ratificaţi de către Senat 1. În timp de pace
prezidau reuniunile acestui organism, ale cărui hotărâri le punea în executare. Atribuţii
foarte importante aveau cenzorii. Ei erau aleşi pe o perioadă de 5 ani şi principala lor
activitate viza efectuarea recensământului.
Competenţele jurisdicţionale ale consulilor au fost preluate din anul 367 î.H. de
către pretori. Aceştia, în număr de patru, administrau justiţia, dar când izbucnea vreun
război, luau comanda marilor unităţi sub ordinele „consulilor”.2
Alţi magistraţi erau questorii, ce administrau tezaurul public şi edilii curuli, ce
asigurau aprovizionarea Romei cu alimente. O magistratură cu caracter excepţional era
dictatura. În situaţii deosebite, când Roma era în pericol, consulii numeau din ordinul
Senatului un dictator pe o perioadă de cel mult 6 luni, căruia îi era încredinţată toată
puterea. Toţi dictatorii Romei republicane, în afară de unul, au fost patricieni. Toţi , în
afară de doi au respectat limitele de timp şi de putere care le fuseseră impuse. Unul din ei,
Cincinatus, care, numai după şaisprezece zile de exercitare a puterii, a revenit la plug ca
să-şi are ogorul cu boii, a rămas în istorie ca o figură legendară. 3
În anul 494 î.H. le-a fost recunoscut plebeilor dreptul să-şi aleagă tribuni care să
le apere interesele. Unul dintre ei, Terensilius Arsa, a formulat zece ani cererea ca dreptul
cutumiar să fie sistematizat şi publicat. Strădania lui a fost răsplătită cu redactarea celor
XII Table la mijlocul sec. V î.H.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa,
Bucureşti,1993,pag. 30
2001,pag.74
3. idem, pag.75

Persoana tribunului era considerată inviolabilă şi oricine îl împiedica să vorbească
poporului era condamnat la moarte.1 Tribunii plebei aveau drept de veto împotriva actelor
emise de consuli sau a legilor votate de Adunarea Centuriata.
În epoca republicii, Senatul devine principalul organism politic. Din anul 509 î.H.
toate monumentele ridicate de romani purtau inscripţia SPQR, Senatus Populus- Que
Romanus (Senatul şi poporul roman). La origine senatorii erau şefii neamurilor sau
ginţilor romane fiind , aşadar ,în număr de 300. În timpul dictaturii lui Sulla numărul lor a
crescut la 600 iar în vremea lui Iulius Caesar numărul lor era de 900. In timp alături de
patricieni au intrat în Senat şi plebei ce purtau numele de conscripti , adunarea fiind
formată din părinţi şi cooptaţi , adică patres et conscripti.
Au rămas în istoria lumii ca un exemplu de înţelepciune politică ce nu a fost de
nimeni întrecut.
Asta l-a făcut pe ambasadorul lui Pirrus, regele Epirului să exclame:Îl contrazic
pe oricine spune că la Roma nu există regi. Fiecare din aceşti trei sute de senatori este
unul”2 .
În epoca republicii poporul roman participa la adoptarea legilor în cadrul a trei
mari adunări:
1) Comitia curiată îşi pierde din atribuţiile avute în epoca anterioară păstrându-şi
competenţe doar în numirea unor magistraţi sau în aprobarea adrogaţiunii (o formă de
adopţie).
2) Comitia centuriata, formată la origine din 198 de centurii era compusă din
poporul sub arme. Avea largi competente legislative.
3) Comitia tributa a fost la origine o adunare a plebei (concilium plebs).
Hotărârile ei devin obligatorii pentru toţi cetăţenii la începutul sec. III î.H. prin Lex
Hortensia.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.31
2001,pag.76

3. Principatul
La sfârşitul sec.I î.H. Octavius Augustus impune formula unui stat autocrat şi cu
el începe epoca imperială.
Asistăm la această epocă la o polarizare socială evidenţiata de apariţia a două
clase sociale antagonice: honestiores şi humiliores.
Honestiores cuprindea aristocraţia senatorială în rândul căreia intrai dacă aveai o
avere de peste un milion de sesterţi şi cavalerii, categorie ce trebuia să aibă o avere de
minimun 40.000 sesterţi.
Humiliores era formată din plebea urbana la care se adăuga colonii (arendaşii
pământului ) şi sclavii.
În această epocă puterea politică era exercitată de către împărat, senat şi
magistraţi. În realitate ne aflăm în faţa unei monarhii autoritare în care puterea se
concentra în mâinile princeps-ului.
Senatul îşi pierde orice independenţă revenindu-i printre atribuţii administrarea
provinciilor pacificate, alegerea magistraţilor, judecarea proceselor penale etc.1
Magistraţii vechi sunt înlocuiţi cu înalţi funcţionari imperiali aflaţi sub directa
supraveghere a împăratului. Astfel de funcţionari erau: praefectus praetorio (şeful gărzii
imperiale), praefectus urbi, praefectus annonae (însărcinat cu aprovizionarea, legatus
Augusti pro praetore (aceştia guvernau în provinciile imperiale, care spre deosebire de
cele senatoriale nu erau pacificate) etc.
Adunările populare îşi pierd atribuţiile, ultima lege votată de Comitia centuriată
fiind o Lex Agraria, în timpul împăratului Nerva, în sec. I d.H.2
1. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică,
Bucureşti, 1971, pag. 25
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.
33

4. Dominatul
1) Structura socială
În ultima perioadă a imperiului structura socială constituie o formă incipientă a
societăţii feudale de mai târziu. Astfel, clasa superioară, potentiores este formată din
aristocraţia senatorială şi cavaleri iar pătura săracă humiliores cuprindea: mici meseriaşi,
negustori, mici proprietari, ţărani, arendaşi etc.
2) Organizarea politică
Roma este la această epocă o monarhie absolută, puterea concentrându-se în
persoana împăratului (Dominus et Deus) ajutat de un imens aparat birocratic ce cuprindea
funcţionari imperiali , numit consistorium principis.
Senatul îşi pierde orice rol în viaţa politică devenind un simplu sfat al împăratului
(consistorium sacrum)1.
Magistraturile devin simple funcţii decorative.
I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.
1. Perioada străveche
Această perioadă începe odată cu fondarea Romei şi durează până la apariţia
primei legi scrise în anul 451 î.H. Principalul izvor de drept al acestei perioade era
cutuma sau obiceiul juridic.
2. Perioada veche a dreptului roman
Este perioada cuprinsă între expunerea în Forum a Legii celor XII Table şi
sfârşitul Republicii. Principalul izvor de drept al acestei perioade este legea.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998,
pag. 24

3. Perioada clasică a dreptului roman
Această perioadă se circumscrie Principalului şi constituie apogeul culturii
juridice romane surprinsă atât de bine în formula „jus est ars boni et aequi” (dreptul este
arta binelui şi al dreptăţii)1. Edictul pretorului a fost instrumentul de creare a dreptului în
această perioadă.
4. Perioada postclasică a dreptului roman este cuprinsă între anul 305 d.H. şi
moartea lui Iustinian.
Această epocă postclasică a dreptului roman traduce fidel criza în care se afla
imperiul.
Principalul izvor de drept la această epocă este constituţiunea imperială.
I.4. Izvoarele dreptului roman
Sursele dreptului roman erau:
a.Cutuma.
Obiceiul juridic era principalul izvor de drept la epoca străveche. Această regulă
se obţinea prin validarea succesivă pe parcursul mai multor generaţii a unei soluţii
uniforme.
b.Legea a fost principalul izvor de drept la epoca veche a dreptului roman. Legile erau de
două feluri:
- Datae – emise de magistrat în virtutea lui jus edicendi
- Rogatae .propuse de magistrat şi votate de adunările centuriate
Structura legii cuprindea trei părţi:
- praescriptio – partea introductivă
- rogatio – cuprinsul legii
- sanctio – sancţiunea legii
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 26

Prima lege a fost Lex duodecim Tabularum, iar ultima, se pare o Lex Agraria
votată în sec. I. d. H., în timpul împăratului Nerva.
c.Edictul pretorului a fost principalul izvor de drept în epoca clasică şi mijlocul cel mai
eficient de modernizare a dreptului.
Emiteau edicte magistraţii investiţi cu jurisdictio, adică:
- pretorul urban
- edilii curuli
- cenzorii
- pretorii peregrini
- guvernatorii
Edictele erau de două feluri: - perpetua (valabile 1 an) şi repentina (date pentru
situaţii neprevăzute)
d.Hotărârile senatului sau Senatus consultele dobândesc forţă de lege abia în perioada
Principatului.
e.Doctrina juridică. Creaţiile uriaşilor jurisconsulţi romani dobândesc calitatea de
izvoare de drept. Dintre aceste spirite strălucite amintim pe: Julius Paulus, Florentinus,
Modestinus, Pomponius, Papinian, Gaius şi Domitius Ulpianus.
f.Jurisprudenţa era arta de a cunoaşte şi de a aplica principiile juridice. Ştiinţa dreptului
a constituit izvor de drept încă de pe timpul vechilor pontifi. Cicero afirma în plină epocă
clasică „că este oracolul cetăţii casa jurisconsultului”1.
g.Constituţiunile imperiale erau actele emise direct de împărat şi luau forma edictelor,
decretelor, mandatelor şi rescriptelor. Constituiau principalul izvor de drept în epoca post
clasică.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, vol.I,Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.
36

I.4. Codificarea Justiniană
Justinian, ultimul împărat roman din partea de răsărit a imperiului este
restauratorul dreptului roman. Într-un efort colosal, împreună cu juriştii săi Tribonian,
Theophilus şi Dorotheus, Justinian reuşeşte să reunească toate izvoarele dreptului roman,
într-o lucrare vastă, numită în Evul Mediu- corpus juris civilis, ce avea o structură
quadripartită.1
1. Codul apărut în 529 d. H. cuprindea 4650 de constituţiuni imperiale în ordine
cronologică, date din timpul domniei lui Hadrian şi până la Justinian.
2. Digestele apărute în 533 d.H. în 50 de volume cuprindea deciziile motivate ale
marilor jurisconsulţi.
3. Institutele apărute în 533 d.H. era un manual de drept pentru uzul studenţilor ce
cuprindea în mare parte Institutiunile lui Gaius.
4. Novelele – apărute în 565 d.H. la moartea sa, cuprindeau constituţiunile imperiale
emise de către Împăratul Justinian.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 38

Capitolul II
Jus Actionum
II.1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman
Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg
dreptul se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni1.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman cu jus
actionum sau procedura civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează desfăşurarea proceselor civile în fiecare etapă a dreptului roman. Aceste
norme au cunoscut o evoluţie foarte complexă, care, aşa cum am spus, s-a răsfrânt asupra
întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care pe
parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o justiţie privată
generalizată, la procedura din epoca postclasică, în care identificăm cu uşurinţă normele
procedurale moderne.
În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de
judecată erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un arbitru
al litigiilor dintre particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită puterii de care
dispunea, sistemul justiţiei private a cunoscut unele limitări.
1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 265

Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare pură,
pentru că apar reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest context
legea talionului apare ca un veritabil progres faţă de epoca anterioară, întrucât nu-i este
îngăduită o răzbunare ce depăşeşte suferinţa victimei1.1 Înlocuirea acestui sistem
sancţionator sângeros, prin edificarea unor instanţe specializate care acţionau în temeiul
unor norme procedurale cunoscute de către toţi, a însemnat un progres uriaş ce îşi are
începutul în expunerea în Forum a Legii celor douăsprezece table, la mijlocul secolului
V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari
sisteme procedurale, corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului
roman.
II.2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman
PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR
Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost
reglementată strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că
această lege a sancţionat o stare de lucruri anterioară, fiind în mare parte o codificare
realizată de decemviri a cutumelor primitive.
II.2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici:
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor
proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum.
Doar procedura numită „per condictio” a fost introdusă posterior prin Lex
Calpurnia2.2
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa,
Bucureşti,1993,pag.30
2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică,
Bucureşti, 1971, pag. 2

2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul pronunţau
formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu era
permisă nici măcar schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că
erorile formale în procedură erau ireparabile. Astfel, „unul care chemase în
judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea intentată le numise
pe acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le numească arbori, aşa
cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci
despre tăierea arborelui în general ”1.1
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa autorităţilor
judiciare, iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă, procesul
civil avea două faze: in jure şi in judicio. În prima fază părţile se prezentau în
faţa magistraţilor care organizau procesul şi desemnau părţilor un judecător. În
a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau cauzele şi
pronunţau hotărârea judecătorească. Aceste două faze nu presupuneau două
instanţe diferite, ci exista un singur proces cu două etape ce marcau unitatea
între judecata publică, reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj a
justiţiei private.
II.2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului
roman.
a. Magistraţii
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea lui jus
imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade de câte o
lună fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea preturii în 367
î.H., de către pretori, cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a
asculta pretenţiile părţilor în prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze
prin emiterea de interdicte, prin trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin
repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum ).

Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii
curuli la Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea
pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa pretorului peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de către o
persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului (album judicium) şi
confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus judex), era o persoană particulară, dar
asta nu înseamnă că oricine putea să fie judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi
în decurii, iar la această epocă puteau fi judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii.
Abia în epoca clasică au putut fi aleşi judecători şi din rândurile plebei.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau ca
nişte conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de instituţia lui
unus judex, mai existau şi tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste
tribunale erau permanente şi nepermanente. Cele permanente se împărţeau în două mari
categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi
cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul
de proprietate şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale
nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.
II.2.3. Desfăşurarea procesului.
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) şi
pârâtul sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele părţi fiind nevoite să
se înfăţişeze înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu unele excepţii, nu era permisă, iar
judecata în lipsă nu era cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi
corespundea o sancţiune a ei – o legisacţiune.

Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, în
cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea
sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat. La epoca veche,
reglementările procesual-civile se bazau pe formule solemne şi ritualuri minuţios
respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori al judecătorului, să fie aproape nul, el
având doar rolul de a verifica dacă procedurile sunt respectate1. 1
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după
caracterele comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
- per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj) 22
Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau
proceduri cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază procesuală
numită in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără concursul statului.
Pârâtul era obligat să se prezinte în faţa magistratului. Dacă se sustrăgea procesului,
magistratul, prin interdict, putea să-l trimită pe reclamant în posesia bunurilor pârâtului.
Totuşi, pârâtul putea să indice un garant (vindex), care i se substituia în proces.
Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formula legisacţiunii,
după care pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvântul
„do” magistratul desemna judecătorul ales de părţi. Formula „dico” era utilizată atunci
când magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu, unui părţi, iar prin termenul
„addico” magistratul recunoştea dreptul reclamantului sau al pârâtului 33
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.
61

Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris
dictio şi imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile în
faţa judecătorului. Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale:
- stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte
încheiate de către părţi din ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau
posesiunea bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la
judecată sau se apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau
să nu facă un act juridic
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin
care pretorul desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în
situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub sancţiunea
pierderii procesului de către părţi.
II.2.4. Procedurile de judecată
1. Per sacramentum
Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu
privire la dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi reale,
bunăoară drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar dacă
prin procedură se valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era in personam (asupra
unei persoane).

a. Faza in jure
În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în
termeni formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ religios. Pe
lângă jurământ părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună la pontifii magistraţi o
sumă de bani de 50 sau 500 de asse după cum, valoarea obiectului cererii era mai mică
sau mai mare decât 1000 de asse. Asse (asul) era vechea monedă de aramă romană. Cel
care pierdea procesul, pierdea şi suma de bani depusă cu titlu de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta, era
adus în faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce îl atingeau
cu o nuia. Magistratul intervenea şi oprea acest conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi
amândoi lucrul”. După această intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi
apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care urma să o plătească cel care pierdea
procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea
solemn că va restitui bunul şi fructele acestuia în cazul în care va pierde. Pentru a primi
lucrul, partea trebuia să depună o cauţiune sau să indice garanţi ce purtau numele de
vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea drepturilor
personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează o sumă de bani.
Dacă pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel condamnat şi procesul nu mai continua cu
a doua fază, recunoaşterea în faţa magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În
cazul în care pârâtul nega pretenţiile reclamantului, magistratul, după ce părţile se
provocau, proceda în continuare la alegerea judecătorului.
b. Faza in judicio
Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi expuneau pe
scurt pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre cele
două sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea

lucrului şi a fructelor sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre părţi lipsea,
judecătorul aştepta până la amiază, după care dădea câştig de cauză părţii prezente.
2. Per judicis postulatio
Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea aplica în
cauze bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului trebuia să fie evaluat
(în cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci când se reglementa o
situaţie între mai multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
a. Faza in jure
În această fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o
sumă de bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se adresa
magistratului cu următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un judecător ori
un arbitru”1.
b. Faza in judicio
Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra
întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi arbitru. După ce
evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.
3. Per condictio
Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex Calpurnia,
fiind folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi rapidă de recuperare a
creanţelor, accepţiunea termenului fiind aceea de somaţie.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 63

a. Faza in jure
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea erau
negate de către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te somez ca în
termen de 30 zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător”1.
Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata
valabilitatea plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător.
b. Faza in judicio
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite asupra
debitorului procedura de executare forţată, manus injectio.
II.2.5. Procedurile de executare
1. manus injectio
Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.
Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în sec. IV î. H., un
nexum, adică un contract de împrumut de bani2.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură
privată, presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la
pronunţarea hotărârii, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului arătând
că obligaţia nu a fost executată. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea
creditorului de a-l duce pe datornic în închisoarea sa privată. Manus injectio permitea
celui care a câştigat un proces să-l reţină pe debitor într-un loc public şi aplicându-i o
mână pe corp să rostească următoarea formulă solemnă:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 64
2.idem, pag. 65

„deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit,
eu îţi aplic manus injectio judicati pentru această sumă.” 1
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o perioadă
de 60 zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu apărea un garant
(vindex) care să preia datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea termenului de 60 zile,
el era vândut ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru).
2. pignoris capio (luarea de gaj)
Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune.
Ea nu presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului. Creditorul în prezenţa
martorilor, după rostirea unor formule solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un
bun pe care putea să-l distrugă dacă datoria nu îi era plătită.
II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului
roman.
PROCEDURA FORMULARĂ
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit formulară şi
a fost introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această procedură nu a
abrogat legisacţiunile, dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între cele două proceduri.
Premisele apariţiei acestei proceduri noi sunt numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni”2 că procedura formulară a fost introdusă întrucât,
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 65

prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca
procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică prin formule. Noua
procedură s-a dovedit net superioară, întrucât noile realităţi sociale şi economice erau
incompatibile cu vechile proceduri, viabile atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total
improprie când ea a devenit capitala unui uriaş imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de drept, cel
mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului,
acţiunile judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi solicită activitatea creatoare a
pretorilor care, prin formulă impun noi modele de acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile, care
evoluează şi operează transformări asupra dreptului material.
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de
magistrat şi eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.
II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.
a. Magistraţii
În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte considerabil.
Dacă la început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui magistrat de a desemna un
judecător, în procedura formulară, termenul desemna totalitatea atribuţiilor magistratului
în calitatea sa de organizator al procesului civil. Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată
- judecarea unor cauze de redusă importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio
- aplicarea unor amenzi
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 80

- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai amintit: trimiteri
în posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în situaţia anterioară.
Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest
program de judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul. După ce
asculta pretenţiile reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu exista o formulă
corespunzătoare, pretorul avea dreptul de a crea o nouă formulă în care expunea situaţia
inedită şi explica judecătorului în termeni imperativi cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare
acţiune îşi găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit astfel
chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la strălucirea din
epoca marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum
privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul Caracalla, prin
celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
- magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel
b. Judecătorii
La epoca clasică se menţin tribunalele permanente.

- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror obiect
depăşeşte valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul succesoral, sau
al drepturilor reale principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la libertate şi
cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un judecător de pe
albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care obiectul disputat nu
poate depăşi 100.000 sesteţi.
Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus
Augustus creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi, iar, în
timpul lui Caligula, va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de către
”recuperatores”.
II.3.2 Formula pretoriană
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula
pretoriană începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H.
Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă
începea cu desemnarea judecătorului.
A. Părţile principale ale formulei pretoriene:
A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă obiectul
juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât ea cuprinde
chiar pretenţia reclamantului. Când această pretenţie era precis determinată, intentio era
certă, iar atunci când ea rămânea să fie evaluată de judex, intentio era incerta.

A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care
putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea în
cazul acţiunilor in factum pentru că acestea erau date direct de către pretor în completarea
legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a soluţiona
cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare a pârâtului, fie
printr-o absolvire a lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se justifică.
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi incertă
când ea este lăsată la aprecierea judecătorilor.
Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o sancţiune
pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma
după eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul obţine în urma
procesului, valoarea pecuniară a dreptului pretins.
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în
procedura formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul va
introduce în formulă o clauză specială (clausula arbitraria)1, prin care ordonă ca pârâtul să
fie condamnat numai dacă nu restituie lucrul.
Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare decât
valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat numai
pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral (actio
familiae herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia
fiecărui copărtaş o parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai întâlnea de
asemenea în litigiile ce aveau ca obiect acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-un
contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).
1. 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 73

“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius
Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din această cauză
Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus Agerius conform bunei
credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul să condamni pe Numrius Negidius faţă de Aulus
Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”1.
B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi
excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos
fie reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate înaintea părţii de
demonstratio.
a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia judecătorului că
obiectul procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului reclamantului. Astfel de
prescripţii vizau prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia de plată a chiriei în contextul
unui contract de locaţiune (locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai
prestaţia care a devenit exigibilă urmând ca pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei
îndată ce şi acestea vor ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate excepţiunilor apărării.
B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului care
nu neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt reale, ele vor conduce
fie la paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie
peremptorii, fie dilatorii.
În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi
colaterale celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”2.
1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.73

Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar afirma că,
ulterior, a fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant. Aceasta era
exceptio pacti conventi .
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze în
formulă.
II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicio.
A. Faza in jure
În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus vocatio. Faţă
de epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant
(vindex) în favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteţi.
Dacă pârâtul dispărea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio în possessionis ( în
posesia bunurilor pârâtului), bunuri pe care le putea înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită
vadimonium extrajudiciar.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în
vechea procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune civilă
când o astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă judecăţii era

inedită, pretorul crea o nouă acţiune numită in factum. După ce formula era redactată,
avea loc ultimul act procedural în faţa magistratului şi anume “litis contestatio”.
a. Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
– acceptarea de către pârât a formulei 1
Momentul litis contestatio avea trei efecte:
a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica reluarea în
viitor a procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante, persoana
judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de felul
acestuia, se năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care
judecătorul urma să-l oblige pe pârât2.
B. Faza in judicio
În această fază a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare
fiind libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi
procesul civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”3, (sarcina
probei cade asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus in exceptione
actor est” (pentru susţinerea excepţiei pârâtul este asimilat reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia)
- mărturisirea

3. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93
- proba cu prezumţii1
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului, sancţiunea
consta în pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la momentul lui
litis contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi redactată
(scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind o reflectare a
formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent bănesc al dreptului pretins,
sumă la care putea fi sancţionat doar pârâtul.
II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică
sunt:
- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
- autoritatea de lucru judecat
1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză nu
poate fi ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
2. Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între părţi o
expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului
apare a fi o nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a
conflictelor între părţi. Pentru ca o sentinţă să se bucure de autoritate de lucru
judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două condiţii: identitate de pricină şi
identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege identitatea de obiect şi
identitate de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era
suficientă în acţiunile reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea
de cauză”.2

2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93
3. Forţa executorie a sentinţei
Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-şi
executa voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul putea trece la
executarea silită a hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum1
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate, utilizate rar.
Noile proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen
de graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi îndeplinea această
obligaţie, magistratul îl obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al
debitului iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului patrimoniu al
debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul
creditorului, favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea
datornicului să scape de executarea asupra propriei persoane.
II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:
La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei
hotărâri la o instanţă superioară.

Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale2:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 86
2. idem, pag. 91
1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă instanţă să
constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea procesul, era
condamnată la dublul valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar interdictele
magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară, dacă
hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui înscris
fals ori de către un judecător mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu
apel, cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.
II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului
roman
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din
sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură:
- Plângerile cu caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor)
- Plângerile fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la
căsătorie.
- Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una singură,
aflată sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea era permisă şi
judecata putea avea loc şi în lipsa părţii. Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii
însărcinaţi cu judecarea cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele
patru prefecturi (Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau diocezele1

În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter oficial.
Actul procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin intermediul unui agent
specializat, numit “viator”.
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul răspundea
printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de probă, dar
desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile,
îndeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai multor
martori. Alte mijloace de probă erau mărturisirea ce putea conduce la acordarea unui
termen de graţie pârâtului, jurământul necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau
judiciare.
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului dedus
judecăţii. Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea la plata
cheltuielilor de judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la
pronunţare. Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după judecarea căii
de atac, hotărârea căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului,
numiţi officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea
bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică: cessio
bonorum şi venditio bonorum.
În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra patrimoniului şi
anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun preţ. Această modalitate
de vânzare se numea “distractio bonorum”.
II.4. Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la
îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.

Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
1. acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele
exercitate cu privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni împotriva
oricăror persoane care le-ar nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi
consta în dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul care
nu-şi execută obligaţia.
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune considerând
că un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un
anumit fapt, cu toate că în realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio
numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea numele şefului de
familie, întrucât el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres prevăzute,
iar cele utile au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private. Cele populare puteau fi intentate de către oricine,
deoarece apărau interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei
vătămaţi în drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii. Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea
pârâtului la o amendă, iar acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă. În cele de drept strict, actul pe
care se întemeiau prevederile reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele
de bună credinţă, judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor1.

III. Jus Personarum. Persoanele
III.1. Condiţia oamenilor
Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea de a
avea drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi, drept urmare, poate
participa la viaţa juridică.
Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii.
Astfel, spre deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau personalitate şi deci, nu puteau
încheia acte juridice în nume propriu. Dar, chiar şi cei liberi aveau o personalitate
limitată, în funcţie de apartenenţa la categoria socială, originea etnică sau locul în cadrul
familiei romane.
Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de familie. Cu
alte cuvinte, cel care avea status libertatis, status civitatis şi status familiae.
După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor sunt sau
liberi, sau sclavi”1, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale persoanelor: în funcţie de
status civitatis, sunt cetăţeni şi necetăţeni, iar în funcţie de status familiae, sunt persoane
sui juris şi alieni juris, după cum se află sau nu se află sub puterea unui pater familias.
Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea romană, trebuie
să o privim în funcţie de cele trei status-uri: „status libertatis, status civitatis şi status
familiae”.
Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar dacă individul
se năştea viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu moartea fizică a acestuia.

Există trei excepţii de la această regulă:
1.Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 69
- copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer (e.g. copilul
conceput moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască)
- moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului
- în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor persoane cu
vocaţie succesorală reciprocă ) se accepta că puberii supravieţuiau părinţilor, iar dacă
erau impuberi aceştia erau consideraţi primii decedaţi1.
III.2. Status Libertatis
În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru prima
oară definiţia sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus2. El spune că
„libertatea este o facultate naturală a persoanei în baza căreia poate face ce doreşte în
limitele impuse de forţă sau de lege.” Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de
dreptul ginţilor, conform căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine”.
Desigur, definiţia lui Florentinus exprimă concepţiile inovatoare din epoca clasică, care i-au
determinat pe romani să se îndoiască de legitimitatea sclaviei. De fapt, starea de
sclavie a avut un regim diferenţiat pe parcursul istoriei cetăţii.
III.2.1. Starea de libertate
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi
proprietatea altuia.
1. Izvoarele libertăţii
Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii.
a. prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.

Dacă numai unul dintre părinţi este liber, copilul va urma condiţia mamei.
2. idem, pag. 146
Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se va naşte
liber, prin efectul principiului „copilul conceput este considerat născut de câte ori este în
interesul său”.
b. Prin fapte posterioare naşterii. Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii
poate fi efectul fie dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului.
1. eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii.
Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege:
- Cetăţeanul roman capturat în război avea un drept de reîntoarcere (jus postliminii) în
virtutea căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă toate drepturile.
- În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm abandonat de
către stăpân, devine liber
- Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni liberi, cei
înrolaţi în armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei răscumpăraţi de la
duşmani, sau sclavul care şi-a denunţat stăpânul vinovat de infracţiunea de omor1.
2. eliberarea prin voinţa stăpânului
Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile), fie prin
mijloace pretoriene.
A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau:
a. procesul fictiv
b. censu (recensământul)
c. testamentul
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi cetăţeni romani.
B. Mijloacele neformaliste pretoriene erau:

- inter amicos (între prieteni)
- per epistolam (prin scrisoare)
- post mensam (după petrecere)
- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.
III.2.2. Starea de sclavie
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din
patrimoniul romanului.
1. izvoarele sclaviei:
a. naşterea.
Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă condiţia
juridică a tatălui.
b. captivitatea din războaie
Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi. Cetăţenii
romani făcuţi prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care se evitau
consecinţele dramatice ale captivităţii. Prima dintre ele era jus postliminii, potrivit căruia
cetăţeanul roman, scăpat din prizonierat era considerat liber la Roma, fără ca situaţia din
captivitate să aibă vreo consecinţă juridică.
A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în captivitate
era considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l poată moşteni.
c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei.
Iată câteva dintre ele:

- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său insolvabil peste
Tibru
- cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau impozitele,
deveneau sclavi publici.
- deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi revendicau libertatea
- hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului
- femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să pună capăt
relaţiilor intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă
- libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de fostul lui stăpân1 .
2. Statutul juridic al sclavilor
Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum vocalia), ceea
ce înseamnă că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii aveau asupra lor drept de
viaţă şi de moarte şi drept de corecţie nelimitat. De asemenea, stăpânii aveau dreptul de
folosinţă completă a sclavilor, îi putea abandona, sau închiria serviciile. Sclavii nu aveau
drept la nume, ei purtând numele stăpânului la care se adăuga calitatea lor servilă. Nu se
puteau încheia acte juridice între sclavii aceluiaşi stăpân.
Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu puteau
încheia o căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de contubernium. Ca o
consecinţă, nici rudenia dintre sclavi nu avea efecte juridice. Neputând să aibă un
patrimoniu, nu puteau transmite moştenirea, ori lăsa testament.
Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult religios.
Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil prin acte
succesive, dintre care amintim:
- prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească sclavii la
luptele în arenă.
- Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân să
dobândească libertatea.
- Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile (querela)sclavilor,
care denunţau abuzuri ale stăpânilor.
- Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării averii.

- În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi dreptul de
viaţă şi de moarte, considerându-l omucidere2.
2. idem, pag. 154
3. Statutul de facto
Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe foarte mari,
evidenţiate în textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii pot încheia acte
juridice în numele stăpânului, dar fără a putea să-i facă o situaţie mai rea. Asta însemna
că ei puteau încheia doar contracte unilaterale. La epoca clasică, însă, sclavii pot încheia
şi contracte în care stăpânul figurează în calitate de debitor.
La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica o
parte a averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi mărit sau
diminuat fără ştirea sau acordul stăpânului.
Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce afaceri
de comerţ maritim sau terestru. În primul caz se sclavul se numea exercitor, iar în al
doilea institor.
În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie anumite
convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau:
1. pactul de eliberare din sclavie
2. pactul de libertate
3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului
4. pactul de iertare de datorie1
III.2.3. Liberţii
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:
-Libeţii cetăţeni

-Liberţii latini
-deditticii
1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din categoria
drepturilor politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege. Nu aveau jus
honorum (dreptul de a fi ales) şi nici jus militiae (dreptul de comandă în cadrul legiunilor
romane). Aveau totalitatea drepturilor civile, corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de
fostul stăpân, actualul patron, grupate în ceea ce se numea jura patronatus.1 Jura
patronatus (drepturile stăpânului) cuprindea trei categorii de obligaţii ale liberţilor faţă de
patroni:
- operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân
- bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta deceda fără a avea
moştenitori legali
- obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora patronului.
2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept pretorian.
Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi dreptul
de a promova acţiuni în justiţie.
Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni liberi,
dar mureau ca sclavi.
3. Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din cei care în
perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante. Ei nu se puteau apropia la
mai puţin de 100 mile de Roma, întrucât erau transformaşi în sclavi.
III.3. Status civitatis

În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se împărţeau în
cetăţeni şi necetăţeni.
La rândul lor necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini.
4. Cetăţenii romani
Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.
Drepturile politice erau:
- Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a alege magistraţi
şi de a vota legile în comiţiile centuriate.
- Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură
- Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane
Drepturile civile erau:
- Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de dreptul civil
- Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
- Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale testamentară
- dreptul de a apela la justiţie
- dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel personal, sau
prenumele (Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi apoi pe cel al propriei
familii sau cognomen (Gracchus). Caius Cornelius Gracchus.
Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o perioadă
de cel puţin 10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe care o aveau.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.
a. Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status civitatis.

În această situaţie concurează mai multe principii:
- copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui
- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei
- se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul naşterii pe
teritoriul Statului Roman (jus soli)
b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea de sclavie, prin
adopţie şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste concesiuni puteau fi colective
sau individuale. Cele mai importante concesiuni colective au fost:
- În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor Peninsulei
Italice.
- în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad.
- în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor locuitorilor
imperiului, cu excepţia deditticilor. 1
Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat pentru
merite deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care denunţa
infracţiunea de luare de mită comisă de un magistrat roman.
Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri:
a. prin pierderea libertăţii
b. exilul voluntar sau forţat
c. condamnarea la pedepse infamante
5. Latinii
Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni.
a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină dizolvată în
anul 338 î.H. Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua în care se
aduna poporul erau la Roma. Dacă se stabileau definitiv la Roma, primeau
cetăţenia. Această categorie de latini a dispărut în anul 268 î. H. când li s-a
acordat cetăţenia 2.
b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H. Aceştia
aveau doar jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90 î.H. prin
Lex julia

c. latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi proveneau
din sclavii eliberaţi prin moduri neformaliste.
2. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 227
6. Peregrinii
Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru această
categorie a fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii competenţi pentru a
judeca litigiile între cetăţenii romani şi peregrini se numeau recuperatores. În funcţie de
provenienţa lor peregrinii sunt de două categorii: ordinari şi dedittici.
a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către romani
în urma unor războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită vectigal
sau tributum.
b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără condiţii în
urma unor războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate în cetăţi,
cum ar fi egiptenii. Aceştia nu se puteau apropia la mai puţin de 100 de mile de
Roma, sub sancţiunea pierderii averii şi capturării ca sclavi.
4.1. Familia romană
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate sub
puterea aceluiaşi pater familias.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater
familias un bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei exercitau dreptul
de proprietate asupra unor bunuri.

Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria potestas)
cuprindea două categorii de persoane: sui juris şi alieni juris.
Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris nu se află
sub puterea nimănui.
Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate), ci pe
raporturi de putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, căci la
moartea lui pater familias numai fiii lui vor deveni la rândul lor pater familias.
Fac parte din familia romană:
- pater familias
- soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu
- fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu
- fiicele până la căsătoria lor cum manu
- nepoatele până la căsătoria cum manu
- persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.
Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din jurul casei
(heredium), precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit fundus.
Heredium, fundus, sclavii şi animalele mari constituie familia sau averea grupului. Un alt
grup de lucruri aparţinând familiei se numeşte pecunia şi cuprinde vitele mici, metalele,
banii etc.
III.4.2. Patria potestas
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La început s-a
numit manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează:
a. Manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu.
b. Patria potestas – puterea asupra copiilor
c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor
d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub stăpânirea lui pater
e. Dominium- puterea asupra lucrurilor
f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor şefi de familie
incapabili

III.4.3. Izvoarele puterii părinteşti
Acestea erau naşterea în căsătoria legitimă, adopţia, adrogaţia şi legitimarea.
a. naşterea în căsătoria legitimă.
Copiii născuţi în cadrul unei căsătorii încheiate conform lui jus civile intrau sub
puterea lui pater după recunoaşterea lor de către acesta. Acest drept de recunoaştere era
discreţionar, pater putându-şi abandona copii la naştere.
b. adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater familias. În fapt,
prin aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater familias.
b.1. formele adrogaţiei
1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se transforma în
comitia callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era chestionată întreaga
comunitate cu privire la oportunitatea acestei forme de adopţie.
2. În faţa celor 30 de lictori
Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi dădeau acordul odată ce adunările
populare au căzut în desuetudine.
3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea face, la cerere,
prin ordin al împăratului.
4. prin contract
Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate.
5. prin testament
Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus.
b.2. Condiţiile adrogaţiei
Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără moştenitori.
Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai tânăr ca
adrogantul.

b.3. Efectele adrogaţiei
1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi devine rudă agnatică
cu toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din familia de origine, iar legăturile
cu aceasta sunt rupte.
2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea adrogantului.
Datoriile adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea situaţia noului pater
familias.
c. Adopţia
Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui şef de
familie.
Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de
origine, iar în a doua, el intra în noua familie.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor
XII Table prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”1
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces simulat, prin
care toate părţile îşi dădeau acordul.
c.1. Condiţiile adopţiei:
- cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea consimţământul.
- Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.
c.2. Efectele adopţiei
- pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea noului pater,
devenind agnat cu membrii noii familii, dar copiii săi rămân în familia de origine.

- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi se dobândesc în
cadrul noii familii.
d. Legitimarea
Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural dobândea
patria potestas asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime.
Legitimarea era de trei feluri.
1. prin căsătorie subsecventă
2. prin rescript imperial
3. prin ofertă la curia municipală
III.4.4. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Mai târziu, deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui pater din familia de
origine.
De aceea la romani căsătoria era de două feluri
- cum manu
- sine manu
A. Căsătoria cum manu.
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie.
Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice, sau tatăl
soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate.
Această căsătorie se realiza în trei feluri:

a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea loc într-un
cadru solemn, în faţa pontifilor.
b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii.
c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o quasi posesie de
un an de zile.
Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea loc printr-un
act juridic simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau unui usus repudierea
se făcea printr-o înstrăinare simbolică.
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei.
Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta.
1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui jus
civile.
2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se cerea
consimţământul celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se cerea
consimţământul acestora.
3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru
băieţi.
C. Efectele căsătoriei cum manu
La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale intrau în
patrimoniul noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale. Ea le pierdea, însă,
în familia de orgine.
D. Căsătoria sine manu
În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând autoritate asupra
ei. Căsătoria se încheia printr-o procedură simplă, neformalistă, ce presupunea ca soţia să
fie condusă la noul domiciliu.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii sau a
cetăţeniei şi prin divorţ pentru cauze temeinice.

E. Efectele căsătoriei sine manu
La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât era considerată
străină în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.
F. Impedimentele relative la căsătorie
Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri:
1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV.
2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator.
3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi patricieni.
4. Era interzisă poligamia
5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului
6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între tutore şi pupil, între
curator şi femeia aflată sub curatelă.
7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie
8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători 1
G. Relaţiile personale între soţi.
1.în cadrul căsătoriei cum manu
Femeia dobândeşte rangul social şi domiciliul soţului şi îi datorează respect şi
fidelitate. Adulterul era condamnat cu moartea în caz de flagrant delict.
2.în cadrul căsătoriei sine manu
Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia de
respect faţă de soţ şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat domiciliul,
putea fi adusă înapoi prin concursul justiţiei.
În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de femeie, dar
şi de bărbat.
H. Raporturile patrimoniale între soţi

1.în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al comunităţii de bunuri,
datorită integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul unic al noii familii.
În cadrul acestei familii femeia dobândea drepturi succesorale partea ei fiind echivalentă
cu cea a copiilor.
2.în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri, femeia fiind
singura care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor sale.
I. Relaţiile dintre părinţi şi copii.
Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în căsătoria
sine manu urmau soarta juridică a tatălui
1. Relaţiile personale
La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina cu dreptul
de viaţă şi de moarte asupra copiilor (jus vitae necisque).
Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie nelimitat
asupra acestora. Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi stabilea vârsta
matrimonială.
Ulterior, această putere se diminuează considerabil:
a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este interzis prin
lege de împăratul Constantin.
b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian.
c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin
d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor afaceri dispare în
timpul lui Diocletian.
e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1

2. Relaţiile patrimoniale
La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi în numele
lui, fără a putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater îşi putea dezmoşteni
copiii.
Spre începutul epocii clasice are loc, în condiţiile diminuării puterii părinteşti, o
schimbare esenţială a acestor raporturi.
1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin care puteau să-i
facă lui pater o situaţie mai grea.
2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella, împotriva abuzurilor
lui pater.
3. Apar peculiile fiilor de familie
Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful familiei fiului,
asupra unei mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu care asigura independenţa
financiară a fiilor de familie.
Aceste peculii erau de patru feluri
1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de familie şi
exprimarea consimţământului de a constitui acel peculiu.
2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul satisfacerii stagiului
militar.
3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului Constantin
funcţionarilor publici
4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă.

III.4.5. Tutela şi Curatela
Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării incapabililor de
fapt. La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate pentru protejarea averii
familiei patriarhale.
Existau două feluri de tutelă :
- tutela impuberului
- tutela femeii sui juris
După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:
1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numit tutore
agnatul în gradul cel mai apropiat.
2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legea celor XII
Table.
3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urban desemna
tutori celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituirea tutelei putea fi făcută
de orice persoană interesată.
4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat anterior, conform
lui Lex Duodecim Tabularum.
Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din motive
accidentale. Existau astfel:
4. curatela nebunului (furiosus)
5. curatela prodigului (risipitorului)
6. curatela minorului de 25 ani
Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin testament.

CAPITOLUL IV
BUNURILE
IV.1. Bunurile.
În comentariile II şi III ale Instituţiunilor sale, Gaius desfăşoară teoria juridică a
bunurilor. “Res” în semantica latină, este echivalent cu „bona”. În sens general, între
aceşti doi termeni nu există nici o deosebire, dar din punct de vedere juridic, sfera
noţiunii de bun este inclusă în cea a noţiunii de lucru, conform principiului că „orice bun
poate fi un lucru, dar nu orice lucru poate fi un bun.”
Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, romanii clasificau lucrurile şi nu
bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde şi pe aceea a
bunurilor. 1
IV. 2. Patrimoniul.
În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi
sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Aşadar, în
cuprinsul patrimoniului intră, pe de o parte , drepturile, iar pe de altă parte, sarcinile şi
datoriile care grevau fie bunurile, fie drepturile unei persoane.

Pe cale de consecinţă, patrimoniul are următoarele caractere juridice:
- reprezintă o universalitate juridică, ce cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
valoare economică pe care le are o persoană la un moment dat.
- Orice persoana are în mod necesar un patrimoniu.
- Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu. Toate bunurile unei persoane fac
parte din acelaşi patrimoniu, chiar dacă ar avea regimuri juridice proprii.
În dreptul roman, la început prin patrimoniu se înţelegea totalitatea lucrurilor
corporale. Astfel, termenul „familia”, care desemna la început grupul de sclavi, a fost
utilizat mai târziu pentru a indica ansamblul lucrurilor mancipi.
„Pecunia”, care se referea la început la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec
mancipi. Succesiunea culeasă în baza legii se numea hereditas, iar cea deferită de
pretor se numea bona. Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi şi
datorii.
În epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel
modern. În epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvântul substantia.
Determinarea şi configurarea patrimoniului a fost realizată de juriştii romani, prin
clasificarea, sistematizarea şi structurarea bunurilor cunoscute, în funcţie de diverse
criterii, care privesc, deci, o materie distinctă, aceea a diviziunii lucrurilor.1
IV.3. Diviziunea lucrurilor.
Diviziunea fundamentală pentru romani era aceea în funcţie de criteriul
patrimonial (summa divisio). Potrivit acestui criteriu, există lucruri in patrimonio,
adică lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul nostru şi lucruri extra
patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu sunt susceptibile de apropriere
privată.
Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de particulari. Ele se împart în
res privatae, adică cele care se găsesc în prezent în averea cuiva şi res nullius, adică
lucrurile care, deşi sunt susceptibile de apropriere privată nu se află în stăpânirea
nimănui (sunt pierdute sau abandonate).

Res extra patrimonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res nullius se împart în
două mari categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănui indicate de dreptul
divin) şi res nullius humani juris,( lucrurile nimănui, indicate de dreptul laic).
Res nullius divini juris se împart în 3 categorii:
1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate zeilor, adică templele,
altarele, statuile.
2. res sanctae – sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi
porţile, zidurile cetăţii si pietrele de hotar.
3. res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fi
mormintele sau stelele funerare.
Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii:
1. res communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura
lor ( aerul sau apa mării)
2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman
(sclavii publici sau clădirile publice).
3. res universitatum- sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi sunt
destinate uzului public (teatrele, stadioanele, arenele,
circul)
Dincolo de această clasificare generală, de cea mai mare importanţă pentru
dreptul privat sunt aşa numitele res privatae, adică lucrurile care se află în patrimoniul
unei persoane. Lucrurile patrimoniale- res privatae- se împart la rândul lor după mai
multe criterii:
1.criteriul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului.
În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi.
Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetăţeanul roman. Din
ele fac parte: suprafeţele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste
bunuri se puteau dobândi doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea şi
cesiunea în faţa magistratului.

28444773 drept-roman-curs

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Tendances

Tendances (20)

En vedette

En vedette (8)

Similaire à 28444773 drept-roman-curs

Similaire à 28444773 drept-roman-curs (20)

Plus de exodumuser

Plus de exodumuser (20)

28444773 drept-roman-curs