Drept internaţional privat

UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI”din IASI
FACULTATEA DE DREPT
DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
SUPORT DE CURS

2
CUPRINS
Partea generală
CAP.I INTRODUCERE IN STUDIUL DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIVAT
1.Elementul de extraneitate
2. Raporturi juridice cu un element de extraneitate
3. Obiectul DIP
4. Problematica dreptului internaţional privat
5. Dreptul internaţional privat ca ramură a dreptului
6. Reglementarea raporturilor cu un element străin
7. Metodele de reglementare a DIP
I. Metoda conflictuală
II. Metoda folosirii nemijlocite a normelor de aplicare imediată
III. Metoda Proper Law
8. Denumirea disciplinei
CAP.II.Istoricul apariţiei şi evoluţia dreptului internaţional
privat
1.Cauzele care au impus apariţia normelor de DIP
2.Apariţia conflictelor de legi şi a normelor conflictuale în nordul Italiei
3.Glosatorii
4.Postglosatorii
5.Şcoala franceză a statutelor
CAP.III. NORMA CONFLICTUALĂ
1. Noţiune
2. Structura normei conflictuale
3. Punctul de legătură
4.Clasificarea normelor conflictuale
CAP.IV. CONFLICTELE DE LEGI
FORME ALE CONFLICTELOR DE LEGI
1.Noţiuni generale
2.Conflictele de legi în spaţiu şi conflictele de legi în timp şi spaţiu
3.Conflictele între legile provinciale şi conflictele între legile naţionale
4. Soluţionarea conflictelor de legi
5.Conflictele mobile de legi
5.1.Soluţionarea conflictelor mobile de legi
CAP.V.APLICAREA DREPTULUI STRĂIN
1.Temeiul aplicării

3
2.Formele aplicării legii străine
3.Proba dreptului străin
4.Conţinutul legii străine
5.Efectul internaţional al drepturilor
(drepturile câştigate)
CAP.VI. RETRIMITEREA
1. Noţiune, apariţia retrimiterii, speţa Forgo
2. Formele retrimiterii
CAP.VII.CALIFICAREA
1. Despre calificare
2. Legea după care se face calificarea
3.Calificarea după legea forului
4.Calificarea după lex causae
CAP. VIII. FRAUDA LA LEGE
1.Noţiune
2.Elementele fraudei la lege
3.Sancţionarea fraudei la lege
CAP.IX.NORMELE DE APLICARE NECESARĂ
(loi de police, mandatory rules)
CAP.X.ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVAT
1.Noţiunea de ordinea publică în dreptul internaţional privat
2.Opinii şi idei exprimate in doctrină
3.Ordinea publică în textele unor legi de drept internaţional privat
4.Ordinea publica şi convenţiile internaţionale
5.Ordinea publica în Convenţia de la Roma din 1980
P A R T E A S P E C I A L Ă
CAP.I. CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR
1. Noţiuni generale, definiţia străinului, drepturile şi obligaţiile străinilor în
România
2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi
3. Condiţia juridică a străinului în relaţiile economice internaţionale
4. Formele condiţiei juridice a străinilor
5. Regimul juridic al străinilor în România
6. Drepturile şi obligaţiile românilor în străinătate

4
7. Condiţia străinului ca parte în proces
CAP.II. STAREA ŞI CAPACITATEA PERSOANELOR ÎN DREPTUL
1.Statutul personal în dreptul internaţional privat
2. Conflicte de legi cu privire la statutul personal în LDIP
3.Statutul persoanei fizice în legislaţia altor ţări
4. Alte probleme legate de statutul persoanelor în DIP
CAP.III. NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA FORMA
ACTELOR JURIDICE
1. Actele românilor în străinătate
2. Forţa probantă a actelor făcute în străinătate
3. Efectele actelor întocmite în străinătate de funcţionarii consulari români
4. Forţa executorie a actelor făcute în stăinătate
5. Actele străinilor în România
6. Actele încheiate în România în altă formă decât aceea prevăzută de legea
locului
CAP.IV. NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA CONTRACTE
AUTONOMIA PĂRŢILOR ÎN RELAŢIILE CONTRACTUALE
1.Principiile generale ale sistemului autonomiei de voinţă
2. Apariţia şi evoluţia principiului autonomiei de voinţă
3.Factorul de legătură propriu fiecarui contract
4.Autonomia de voinţă în Convenţia de da Roma din 1980
5.Momentul intervenirii alegerii
6. Scindarea contractului (Splitting, depeçage)
CAP.V. DETERMINAREA LEGII APLICABILE ÎN CAZUL ÎN
LIPSA VOINŢEI EXPRIMATE DE PĂRŢI
1. Principiul "celor mai strânse legături"
2.Prestaţia caracteristică
CAP.VI PROBLEME DE COMPETENŢĂ IN DREPTUL
1.Competenţa jurisdicţională
2.Competenţa exclusivă a instantele romane
3.Legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat
CAP.VII EFECTELE HOTĂRÂRILOR STRAINE
1. Recunoaşterea hotărârilor străine
2.Cererea de recunoastere a hotaririi straine
3.Refuzul recunoaşterii unei hotaririi straine:

5
4.Competenţa în soluţionarea cererii de recunoastere
5.Executarea hotarârilor straine
CAP.VIII ARBITRAJUL DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Convenţia de arbitraj
2. Clauza compromisorie
3. Compromisul
4. Legea aplicabila convenţiei de arbitraj
5.Procedura arbitrală
6. Recunoaşterea si executarea hotaririlor arbitrale străine
7. Convenţiile internaţionale privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine

6
INTRODUCERE IN STUDIUL DREPTULUI
3. Obiectul DIP
4. Problematica dreptului internaţional privat
8.Denumirea disciplinei
*
* *
Raporturile juridice dintre persoanele fizice, juridice aparţinând
diferitelor state se stabilesc ca urmare a dezvoltării relaţiilor sociale,
culturale dar mai ales a celor care ne interesează respectiv relaţiile
economice, politice, tehnico-ştiinţifice. Ca urmare a unora din aceste relaţii
statele încheie convenţii internaţionale multilaterale sau bilaterale, tratate
comerciale, acorduri de comerţ, etc, prin care îşi reglementează principalele
aspecte ce formează cadrul juridic al colaborării.
· Astfel sunt vizate chestiunile fiscale, vamale, contingentele de mărfuri,
transportul internaţional, regimul juridic al străinilor, vânzarea
internaţională, proprietatea intelectuală şi multe altele. Activităţile
persoanelor implicate depăşesc graniţele unui stat participând la schimbul
de valori pe plan internaţional. Aşa apar o serie de relaţii cu unul sau mai
multe elemente străine, internaţionale sau de extraneitate. 1
1 1 Ion Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1976,
pag. 4-5

7
Conform teoriei generale a dreptului elementele raportului juridic
sunt: subiectul, conţinutul şi obiectul. Elementul străin la care ne referim în
cadrul dreptului internaţional privat poate fi diferit şi anume de referă la
orice situaţie de fapt care- fac susceptibil de a i se aplica mai multe sisteme
de drept.
3. Obiectul dreptului interţional privat
Dreptul internaţional privat a vizat mult timp numai un grup de
raporturi cu un element străin: relaţii de drept privat adică acelea
reglementate de dreptul civil comercial, procesual civil, de dreptul familiei şi
altele conexe cu ele. Mai nou în sfera raporturilor ce intră în aria de interes a
dreptul internaţional privat ca ramură a dreptului se află şi raporturile de
dreptul muncii.
.
In art.1al.2 al legii române de drept internaţional privat2, se arată că
”în înţelesul prezentei legi, raporturile de drept internaţional privat sunt
raporturi civile,comerciale, de muncă, de procedură civilă şi alte raporturi
de drept privat cu element de extraneitate”.
4. Problematica dreptului internaţional privat ca ramură a dreptului
In consecinţă raporturile juridice cu un element de extraneitate ridică o
serie de probleme din care cele mai semnificative sunt:
I.Cărui for ne vom adresa să soluţioneze o asemnea problemă sau cărei
instanţe sau organ al statului?
II.După care reguli de procedură instanţa sau organul competent va soluţiona
cazul, şi
III.Care este legea pe care o va aplica instanţa, organul,
arbitrajul,etcautoritatea chemată să examineze şi să dea o soluţie cazului
adus în faţa sa ?
Este o disciplină veche în curs de dezovltare, cu multe repere viitoare
ce nu pot fi toate previzibile.3 În mod tradiţional dreptul internaţional privat
2 Ne referim la legea nr.105/199 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat
3 Jakotă Mihail Vasile, Drept Internaţional Privat, , Editura fundaţiei “Chemarea”, 2 volume,
Iaşi.,1997

8
ca ramură a dreptului se ocupa de un grup restrâns de relaţii cu elemente de
extraneitate. Dar relaţii cu un element străine găsim şi în alte ramuri ale
dreptului cum ar fi dreptul adminitrativ, dreptul financiar, penal, procesual
penal ş.a.
In cadrul raporturilor cu un element străin studiem de fapt reguli
interne de drept civil, comercial, procesual civil, de dreptul familiei, dreptul
muncii şi altele conexe cu ele şi desigur uneori întîlnim şi acele raporturi
juridice de dreptul administrativ, financiar şi penal cu reglementările interne
corespunzătoare. După cum am mai arătat dreptul internaţional privat se
ocupa de reglementarea relaţiilor cu elemente de extraneitate arătând legea
care se aplică. Dar cele mai multe reguli conflictuale sunt reguli interne.
Pe plan internaţional însă pentru o mai mare stabilitate s-a simţit
nevoia de unificare a acestor reguli. Munca de unificare a debutat la finele
secolului al XIX-lea prin adoptarea de reguli conflictuale unificate,
uniforme, aceasta realizându-se prin intermendiul convenţiilor internaţionale
.
Normele interne de drept material cârmuiesc raporturile juridice de
drept internaţional privat adică acele regulii de drept civil, de dreptul muncii,
familie, de dr.comercial, procesula civil, cum ar fi cele din Legea română
nr.105/1992cu privire la reglementerea raporturilor de drept internaţional
privat.
Altele însă se găsesc în tratate, acorduri precum şi convenţii
internaţionale; acestea se mai numesc norme internaţionale sau uniforme. În
secolul XX ca urmare a intensificării fără precedent a a relaţiilor şi
schimburilor comerciale numărul acestora a crescut ca şi de altfel importanţa
lor.
Astfel de reglementările internaţionale sunt:
- Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional, de la Geneva din
1961;
- Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state;
- Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vînzare internaţională de
mărfuri de la Viena din 1980;
-Convenţia de la New York din 1974 asupra prescripţiei în materie de
vînzare internaţională de mărfuri având 19 state membre.
- Convenţia de la Geneva din 17 februarie 1983, asupra rerezentării în
materia vânzării internaţionale de bunuri.

9
- Acordul european ce instituie asocierea dintre România pe de o parte şi
Comunitatea Europeana şi statele membre ale acesteia, pe de altă parte,
semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993. Acesta prevede in art.49 drept
criteriu de definire a unei “companii” ca fiind “comunitară” sau “română”,
locul unde se află “sediul înregistrat” alternativ cu cel unde se găseşte
“administraţia centrală” şi cu “locul” principal de afaceri.
Există numeroase convenţii internaţionale din sfera DIP, în domeniul
transporturilor: Asemnea dispoziţii găsim în:
- Convenţia de la Varşovia de unificare a unor reguli relative la transportul
aerian internaţional (art.1);
- Convenţia privind traficul feroviar internaţional de mărfuri S.M.G.S.
(art.1 para.1);
- Convenţia din 1956 referitoare la contractul de transport internaţional pe
şosele C.M.R. (art.1, pct.1) ;
- Regulile uniforme din 1980 privind contractul de transport internaţional
feroviar al mărfurilor -C.I.M.- (art.1 para.1 ).
In doctrina de specialitate există unanimitate în a considera că materia
specifică a dreptului internaţional privat o constituie conflictele de legi.
Plecându-se de la această constatare, în doctrină s-a arătat că metoda de
reglementare a DIP este metoda conflictuală, dar mai este utilizată şi metoda
aplicării nemijlocite a normelor materiale(substanţiale).
Metoda conflictuală poate fi rezumată la următoarele: ori de câte
ori instanţa are de soluţionat un litigiu cu privire la un rapot juridic cu
element de extraneitate şi sunt două sau mai multe sisteme de drept
susceptibile a se aplica, trebuie să recurgă la norma conflictuală a
forului, la propriul sisitem de DIP şi să aplice legea desemnată de
aceasta.

10
Metoda utilizării normelor de aplicare imediată constituie o formă
particulară a metodei conflictuale.4 Intre situaţia juridică şi ţara forului
trebuie să existe o anumită legătură care să justifice aplicarea acestora.
Metoda Proper Law însemnaă desemnarea legii pentru fiecare caz
în parte spre deosebire de metoda conflictuală care presupune aplicarea
aceloraşi dispoziţii legale pentru raporturi juridice, situaţii asemănătoare.
8. Denumirea disciplinei
DIP având un obiect şi o metodă proprie de reglementare întruneşte
condiţiile unei ramuri de drept de sine stătătoare.
Denumirea afost utilizată pentru prima oară în anul 1834 de către Joseph
Story în lucrarea sa “Commentaires on the Conflict of Laws, de către Foelix
în 1843 în Droit internaţional prive şi de Schaffner în 1851(Entwobung des
internationalen Privatrechtes).
Au apărut discuţii (în literatura de specialitate) pe marginea denumiri
în sensul că expresia “drept internaţional” desemnează în mod tradiţional
dreptul internaţional public; izvoarele dreptului internaţional privat sunt
preponderent interne, nu internaţionale iar litigiile generate de raporturile
juridice cu un element extern se soluţionează de instanţele naţionale.
Aceste afirmaţii sunt adevărate dar întăresc convingerea că nu ne
aflăm pe teritoriul dreptului internaţional public care reglementează realţiile
dintre statele suverane (şi alte subiecte de drept internaţional public, cum
sunt organizaţiile guvernamentale internaţionale)şi subiecte cum ar fi
suveranitatea sau imunitatea diplomatică. Aşa după cum am mai arătat
dreptul internaţional privat are un obiect şi o metodă proprie de reglementare
întrunind condiţiile unei ramuri de drept de sine stătătoare.
Bibliografie
1. Filipescu Ioan, Drept internaţional privat, Editura Actami, vol. I-II,
Bucureşti, 1997
2. Jacotă Mihai, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
4 Ion Filipescu, Drept internaţional privat, vol.I, Editura ACTAMI,1997, vol.I, p. 25

11
3. Jakotă Mihai Vasile, Drept internaţional privat, vol. I, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997
CAP.II Istoricul apariţiei şi evoluţia dreptului internaţional
privat
2.Apariţia conflictelor de legi şi a normelor conflictuale în nordul
Italiei
3.Glosatorii
4.Postglosatorii
5.Şcoala franceză a statutelor
1. Cauzele care au impus apariţia normelor de DIP
Apariţia normeleor de DIP şi deci a problemelor care au impus
editarea acestor norme, a fost provocată de anumite condiţii economico-sociale,
din societatea respectivă.
In societatea sclavagistă, datorită relaţiilor comerciale, au luat naştere
unele raporturi juridice pe care literatura juridică de mai târziu le-a încadrat
în domeniul DIP, ca fiind probleme de DIP: acestea se reefreau la situaţia
juridică a străinilor, adică la drepturile pe care le putea avea un cetăţean într-o
ţară străină. Din acest punct de vedere, istoria a cunoscut, cu privire la
situaţia juridică a străinilor următoarele sisteme:
1.într-un prim sistem care în ordine cronologică este şi cel mai vechi, i
se refuză străinului orice drept, în sensul că nu I se aplicau nici legile sale
proprii, nici legile locale. Străinul nu putea să facă nici o operaţiune, nu se
bucura de nici o protecţie legală. Sub aspectul dreptului era ca şi cum nu
exista, se afla în afara societăţii
2.un al doilea sistem era acela în virtutea căruia străinului I se aplicau
toate legile sale personale, adică ale ţării sau poporului căruia îi aparţinea,
făcându-se cu totul abstarcţie de legile ţării pe teritoriul căruia se afla;
principiul personalităţii legilor. Acest sistem cunoscut şi de dreptul roman a
fost şi sistemul juridic al statelor prefeudale din apusul Europei
3 al treilea sistem este cel al teritorialităţii legilor în virtutea căruia toţi
indivizii aflaţi pe un teritoriu, fără nici o excepţie (fie căerau cetăţeni ori
străini) erau supuşi numai legilor locale ale ţării pe teritoriul pe care se
aflau.

12
2. Apariţia conflictelor de legi şi a normelor conflictuale în nordul Italiei
Pentru ca sistemul economic feudal să-şi arate superioritatea asupra
celui sclavagist a atrebuit să treacă mult timp din cauza ritmului extrem de
lent de dezvolatre a producţiei. Din orânduirea sclavagistă rămăseseră un
număr de oraşe (Roma, Veneţia, Genove,Florenţa, ş.a.) Dar acestea nu nu s-au
dezvoltat decât o dată cu dezvoltarea forţelor de producţie care a dus la
apariţia meşteşugarului producător pentru piaţă.; în acelaşi timp şi ritm
progresează separarea oraşului de stat.
Oraşele şi târgurile din nordul Italiei încep să dbândească, în raport cu
puterea nobilului, o libertate de acţiune, care s-a tradus între altele prin
scoaterea oraşelor de sub jurisdicţia seniorilor şi punerea lor sub jurisdicţia
negustorilor înşişi, cu un sistem de drept propiru.
3. Glosatorii
Juriştii timpului căutatu soluţii în dr.roman, pentru rezolvarea
situaţiilor noi ivite în cadrul societăţii. Metoda era scolastică.
4. Postglosatorii
Misiunea juriştilor era a determina care sunt cazurile care intră într-o
categorie sau alta. În justificarea soluţiilor lor, juriştii de mai târziu nu mai
mergeau până la textul de drept roman, ci se sprijineau pe comantariile
glosatorilor.
Din această cauză aceşti comentatori ai comentatorilor s-au nimit
postglosatori. Criteriile după care se dădeau aceste soluţii, îmbrăcate în haina
dreptului au format începutul DIP, care a apărut iniţial sub denumirea de
“teorie a statutelor”.
Bibliografie
Mîţă-Baciu, Angela, Drept international privat, Editura “STEF”
format academic, Iaşi, 2008
Filipescu Ioan, Drept internaţional privat, Editura Actami, vol. I-II,
Bucureşti, 1997

13
Filipescu Ioan, Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Arcadia, Bucureşti, 1992
Jakotă Mihai Vasile, Drept internaţional privat, vol. I, Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1997
CAP.III NORMA CONFLICTUALĂ
1.Noţiune
2.Structura normei conflictuale
3.Punctele de legătură
Norma conflictuală nu cârmuieşte propriu-zis raportul juridic cu
element străin. De aceea, norma conflictuală nu arată direct şi nemijlocit
drepturile şi obligaţiile părţilor raportului juridic cu element străin. Ea arată
numai legea competentă a cârmui nemijlocit raportul respectiv.
2. Structura normei conflictuale
Norma conflictuală este formată din două elemente de structură:
conţinutul şi legătura.
3. Punctele de legătură
- Indicarea legii competente de către norma conflictuală se face baza “legăturii”
existente între un raport juridic şi un anumit sistem de drept. Elementele prin care
se stabileşte legătura “dintre un raport juridic şi o lege” (sistem de drept) se
numesc puncte de legătură.
4. Clasificarea normelor conflictuale
Normele conflictuale se pot clasifică după felul cum acţionează şi modul
în care se indică legea competentă să guverneze raportul juridic, precum şi
după conţinutul lor.
I. Clasificarea după felul legăturii deosebim două categorii:
· Norme conflictuale unilaterale.
· Norme conflictuale cu acţiune dublă sau bilaterale

14
II. Clasificarea normelor conflictuale după conţinutul lor
Din acest punct de vedere normele conflictuale se clasifică în norme
conflictuale cu privire la persoane, cu privire la proprietate,bunuri, cu privire
la contracte, privitoare la raporturile de dreptul familiei, la forma actelor, la
moştenire, etc.
Bibliografie
Bucureşti, 1997
Jacotă Mihai, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976
CAP.IV CONFLICTELE DE LEGI
FORME ALE CONFLICTELOR DE LEGI
1. Noţiuni generale
2.Conflictele de legi în spaţiu şi conflictele de legi în timp şi spaţiu
1. Conflictele mobile de legi
2. Soluţionarea conflictelor mobile de legi
3. Aplicarea dreptului străin –temeiul aplicării
1. Formele aplicării legii străine
2. Proba dreptului străin

15
3. Conţinutul legii străine
8. Efectul internaţional al drepturilor
(drepturile câştigate)
1. Noţiuni generale
Relaţiile cu un element străin pun problema legii aplicabile, una din
chestiunile fndamebntale ale DIP. Această problemă se mai numeşte şi
conflictul de legi.
2. Conflictele de legi în spaţiu şi Conflictele de legi în timp şi spaţiu
Cu prilejul naşterii, stingerii, transformării sau transmiterii unui drept
se pune problema legii aplicabile.
Conflictul de legi în spaţiu este conflictul care apare cu naşterii,
stingerii, transmiterii unui drept,etc.
Conflictul de legi în timp şi spaţiu este conflictul care apare într-o
perioadă posterioară naşterii, stingerii, transmiterii sau transformării
dreptului
Dintr-un alt punct de vedere deosebim conflicte de legi provinciale şi
conflictele de legi naţionale.
3. Conflictele între legile provinciale şi conflictele între legile naţionale
DIP a apărut ca un drept reglementând conflictele între legi
provinciale. Problema a dreptului int privat, adică problema legii aplicabile,
s-a pus mai întîi în relaţiile dintre persoane din regiuni, oraşe sau cetăţi cu
legi diferite, dar care aparţineaua aceleiaşi unităţi politice mari.
În condiţiile unei perioade (secolele 12-14) dominate de
“teritorialismul feudal al cutumelor” au părut primele soluţii ale conflictelor
de legi. Soluţiile pe care le cunoaştema azi la dreptul international privat au
fost admise mai întîi în Italia de Nord – sec.12-16, mai târziu au fost preluate
în Franţa în secolul al 17-lea,în sec.18 au fost primite în Olanda iar în sec.al
19-lea au fost preluate pe rând în toată Europa şi în unele state
extraeuropene)

16
5. Conflictul mobil de legi
O altă formă a conflictelor de legi în timp şi spaţiu o constiuie
conflictele mobile5. In acest caz, se schimbă unul din elementele de care
depinde legea competentă. În cazurile cele ami obişnuite este vorba despre
schimbarea cetăţeniei, domiciului, sau reşedinţei unei persoane, de transferul
sediului social unei societăţi în altă ţară sau de transportul unui bun mobil pe
un alt teritoriu.
Conflictele mobile de legi pot apărea în următoarele domenii:
· Statutul personal
· Statutul organic al persoanei juridice
· Statutul real imobiliar
· În cazul drepturilor creditorului asupra patrimoniului debitorului
· În cazul testamentelor
6. Soluţionarea conflictului mobil de legi
Conflictul mobil de legi se soluţionează potrivit normelor sistemului
de drept român. În acest sens se aplică fie normele conflictuale fie alte norme
juridice.
Soluţiile oferite de legea nr.105/1992 diferă în funcţie de domeniul
reglementat, aplicându-se vechea lege ca în cazul relaţiilor personale şi
patrimoniale ale soţilor, legea naţională comună continuă să reglementeze
efectele căsătoriei şi în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă cetăţenia sau,
după caz domiciliul (art.20 al.2).
În alte cazuri se aplică legea nouă.
Alteori se aplică legea mai favorabilă.
APLICAREA DREPTULUI STRĂIN
Legat de un an anumit grad de dezvoltare a economiei şi schimbului,
DIP a apărut în a doua parte a Evului Mediu. În perioada economiilor
naturale, la început mai slab dezvoltat pentru că nu existau premisele
aplicării dreptului străin.
1. De ce se aplică dreptul străin ? Temeiul aplicării
5 Lerebours-Pigeinnière et Y. Loussouarn, droit internaţional privé, Paris 1970, pag.506-507

17
DIP urmăreşte să reglementeze fiecare raport ţinând seama de natura
lui, în modul cel mai convenabil, ajungându-se astfel la aplicarea dreptului
străin. Precizăm că fiecare stat fixează cum crede de cuviinţă cazurile,
condiţiile şi limitele aplicării dreptului străin. Comerţul perfecţionat dei cel
acre se desfăşoară pe bază de operaţiuni la termen şi pe credit nu se poate
lipsi de o reglementare adecvată. Toate operaţiunile în cadrul schimburilor
comerciale la nivel mondial trebuiesc reglementate prin anumite norme
juridice. Care sun acele norme ?
Cazurile în care legea străină nu se aplică: Ordinea publică şi frauda la lege
a. Formele aplicării legii străine
b. Proba dreptului străin
În virtutea regulilor de DIP instanţa trebuie să aplice dreptul străin. Ce
autoritate are dreptul străin pentru instanţă sau pentru autoritatea chemată să
soluţioneze raportul juridic cu element de extraneitate? Legea străină se va
aplica în virtutea faptului că propria normă conflictuală îi permite acest
lucru. Dreptul străin nu-şi găseşte aplicarea în temeiul propriei autorităţi ci
numai în condiţiile şi în măsura prevăzută de lex fori.
2. Formele aplicării legii străine
- aplicarea legii străine ca lex causae
- situaţia când legea străină este o condiţie pentru aplicarea legii forului
- situaţia când legea străină este incorporată în contractul încheiat de părţi
Aplicarea legii străine într-un litigiu relativ la un raport juridic cu
element de extraneitate poate fi invocat de instanţa judecătorească, de
instanţa de arbitraj, de partea interesată, sau din oficiu.
În conformitate cu art.129 şi 130 din codul de procedură civilă
instanţa judecătorească în virtutea rolului său activ, poate invoca din oficiu şi
pune în discuţia părţilor, aplicarea legii străine la care face trimitere norma
conflictuală română ce nu are caracter imperativ. Aceeaşi posibilitate o are şi
instanţa de arbitraj.
Atunci când norma conflictuală română este imperativă invocarea
dreptului străin şi aplicarea lui de către instanţă nu mai este o facultate, ci o
obligaţie.
3. Proba dreptului străin

18
Sarcina probei se împarte între judecător sau arbitru şi părţi. Conform articolului 7
al.1 din legea nr.105/1992 conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa judecătorească
prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert, sau
în alt mod adecvat.
Continutul legii straine se stabileste de instanta judecatoreasca prin atestari obtinute
de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat.
5. EFECTUL INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR
(Drepturile câştigate)
Condiţiile cerute pentru recunoaşterea efectului internaţional al drepturilor.
Ca principiu, un drept născut conformunei legi competente poate fi
recunoscut în celelate ţări.
Pentru aceasta se cer îndeplinite următoarele condiţii:,,
· Dreptul să fi fost dobândit conform legii competente,
· Dreptul să fi fost valabil dobândit conform acelei legi
· Dreptul invocat să nu fie contrar ordinii publice în dreptul internaţional
privat al instanţei sau autorităţii unde se cere recunoaşterea
Drepturile cistigate in tara straina sint respectate in Romania, afara numai
daca sint contrare ordinii publice de drept international privat roman.
Dispozitiile legii sunt aplicabile in masura în care conventiile
internationale la care Romania este parte nu stabilesc o alta reglementare.
Bibliografie
Bucureşti, 1997
O.UNGUREANU si Jugastru Calina, Manual de drept international
privat, Editura All Beck, Bucuresti 1997

19
CAP.V CALIFICAREA
1. DESPRE CALIFICARE
2. LEGEA DUPĂ CARE SE FACE CALIFICAREA
2. CALIFICAREA DUPĂ LEGEA FORULUI
3. CALIFICAREA DUPĂ LEX CAUSAE
1.DESPRE CALIFICARE
A califica situaţia conflictuală pe care trebuie să o rezolve ca făcând
parte, prin ipoteză, din frupa regulilor de capacitate, stare, familie, sau altă
regulă. În materie de stare, capacitate art.11 din lege trimite la legea
naţională a persoanei, pentru condiţiile de fond cerute pentru încheierea
căsătoriei, art.18 din lege oferă soluţia legea naţională comună a viitorilor
soţi.
Calificarea este o instituţie extrem de complexă şi de aceea s-a născut
întrebarea: ce se califică instituţiile, situaţiile juridice sau faptele ? în
doctrină există exprimate o multitudine de opinii şi teorii. Unii au pus în
discuţie calificarea după legea forului şi au substituit variante precum
calificarea lege causae. Practica a arătat că se califică elemente de drept.
3. CALIFICAREA DUPĂ LEGEA FORULUI
Problema calificării a fost formulată de Etienne Bartin care ia dat şi
numele, termenul fiind preluat în literatuira juridică.
4. CALIFICAREA DUPĂ LEGEA CAUZEI
Folosind termenul de lex causae autorii se refră la o lege care are legătură
cu situaţia conflictuală. Dar care este acea lege ?
Bibliografie

20
Bucureşti, 1997
Batiffol H., Lagarde P., Traité de droit international privé, 11-ème
édition, tome I, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1993
Cap. VI RETRIMITEREA
Dreptul international privat conţine regului ce indică judecătorului sau
autorităţii care examinează un raport cu element străin, legea pe care trebuie
s-o aplice. Aceasta poate fi legea română sau legea străină.
Retrimiterea poate fi de gradul I şi de gradul II. Este de gradul I atunci
când dreptul străin (norma conflictuală) retrimite trimite înapoi la legea
forului; este de gradul II atunci când dreptul străin (norma conflictuală)
retrimite la legea unui stat terţ şi nu trimite înapoi la legea forului. Mai
poartă denumirea de retrimitere complexă.
CAP.VII FRAUDA LA LEGE
1.Noţiune
1. Noţiune

21
Frauda la lege, ca noţiune, apare destul de târziu (cu ocazia procesului
Beauffremont) în literatura de DIP, deşi unele aplicaţii practice s-au observat
încă din sec.18.
Frauda la lege este o excepţie de la aplicarea dreptului străin
competente să se aplice unui anumit raport cu element de extarneitate.
Excepţia poate fi folosită numai când nu există un alt mijloc de a înlătura
aplicarea legii străine obţinută în frauda legii instanţei, cum ar fi ordinea
publică.
CAP.VIII
NORMELE DE APLICARE NECESARĂ
(loi de police, mandatory rules)
Conceptul de normă de aplicare necesară (loi de police în dreptul
francez, mandatory rules în dreptul anglo-saxon şi Zwingende Vorschriften
în cel german) reprezintă unul din conceptele prezente si în Convenţia de la
Roma din 1980 şi este prezentă în nu mai puţin de 6 articole.
Aşa după cum s-a subliniat în literatură recurgerea la normele de
aplicare imediată este determinată de importanţa lor economică, socială şi
politică; acestea sunt prioritare impunându-se faţă de orice altă regulă
incidentă situaţiei juridice. Autoritea sesizată va aprecia dacă o anumită
normă se impune cu necesitate raportului juridic cu element de extraneitate.

22
CAP.IX
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVAT
1.Noţiunea de ordinea publică în dreptul internaţional privat
2.Opinii şi idei exprimate in doctrină
3.Ordinea publică în textele unor legi de drept internaţional privat
4.Ordinea publica şi convenţiile internaţionale
5.Ordinea publica în Convenţia de la Roma din 1980
1. Noţiunea de ordinea publică în dreptul internaţional privat
De aceea putem afirma, că se numeşte ordine publică în dreptul
internaţional privat excepţia pusă la îndemîna judecătorului pentru a
îndepărta legea străină normal competenta în baza regulilor de drept
internaţional privat al forului, atunci cînd ea este contrară unui principiu
fundamental al dreptului instanţei sau contravine bunelor moravuri.
4. Opinii şi idei exprimate in doctrină
O concepţie interesantă cu privire la tema noastră este cea
formulată de Lerebours – Pigeonnière şi a continuatorului său Lousouarn,
concepţie preluată dar mai ales dusă dincolo de gîndirea iniţiatorului său de
către Batiffol.6
Conform concepţiei lui Lerebours – Pigeonnière şi Lousouarn
ordinea publică reacţionează împotriva legii străine în două maniere diferite.
a) impotriva aplicării legii străine care nesocoteşte principiile de drept
public sau privat, sau privat comun al ţărilor civilizate, expresia moralei
şi a adevărului obiectiv pe care anumiţi autori le califică ca principii
internaţionale, în exprimarea sintetică a lui Lerebours – Pigeonniére, “în
genere vizăm că legea străină este contrară moralei şi dreptului natural”.
Lagarde exprimînd acordul său cu teoria rezumă totul într-un singur
cuvînt “drept natural” cu precizarea că trebuie înţeles lato sensu pentru că
6 Lerebours – Pigeonnière, citat din Francescakis Ph., Y a-t-il du nouveau en matière d'
ordre public ?, Travaux du comité français de droit international privé, Dalloz, Paris
1970, p. 150-156

23
dreptul natural a fost direct implicat în naşterea teoriei conflictelor de
legi.
b) O a doua manieră de a acţiona a ordinii publice este de a îndepărta legea
străină când aplicarea sa, ca urmare a unei divergenţe în ceea ce privesc
“les but moraux, sociaux et économiques…” cauzează interesului francez
un prejudiciu grav care trebuie să prevaleze asupra comerţului
internaţional şi al solidarităţii internaţionale.7
3. Ordinea publică în textele unor legi de drept internaţional privat
In legislaţia română ordinea publică este prevăzută de articolul 8
şi art.168 pct.2 din legea de drept internaţional privat precum şi de art. 520
din codul de procedură penală. Astfel, aplicarea legii străine se înlătură dacă
încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român (art.8 al.1 pct.a).
In cazul înlăturării legii străine, se aplică dreptul român (art.8 al.2).
4. Ordinea publica şi convenţiile internaţionale
Ordinea publică ca teorie generală a dreptului internaţional
privat a fost preluată de multe din convenţiile internaţionale. Dintre
acestea ne vom referi la cele mai recente.
Bibliografie pentru cap.VI-IX
1.Baciu Angela, Legea aplicabilă vânzării internaţionale de mărfuri,
Editura Junimea, Iaşi, 2001
2. Angela Mîţă-Baciu, Drept international privat, Editura “STEF”
2.Filipescu Ioan, Drept internaţional privat, Editura Actami, vol. I-II,
Bucureşti, 1997
7 Prezentarea concepţiilor aparţine lui Francescakis Ph., şi au fost publicate în articolul Y
a-t-il du nouveau en matière d' ordre public ?, Travaux du comité français de droit
international privé, Dalloz, Paris 1970, p. 154

24
4. Jacotă Mihai, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi
5. Jakotă Mihai Vasile, Drept internaţional privat, vol. I, Editura

25
PARTEA SPECIALĂ
CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR
1. Noţiuni generale, definiţia străinului, drepturile şi obligaţiile străinilor în
România
1. Noţiuni generale, definiţia străinului
DIP arată că prin străin se înţelegea acea persoană care nu are
cetăţenia statului pe al teritoriul cărui se află.
Condiţia juridică a străinului desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pe care acesta la are la un moment dat într-o anumită ţară; altfel
spus toate regulile juridice referitoare la străini, reguli care determină
condiţia lor. Condiţia juridică a străinului cuprinde şi persoanele juridice,
deoarece prin străin trebuie să înţelegem orice subiect de drept, persoană
fizică sau juridică.
În ceea ce priveşte interperetarea dispoziţiilor legale referitoare la
regimul juridic al străinilor, Constituţia României în art. 20(1), drept cel mai
important standard de referinţă în materia drepturilor şi libertăţilor persoanei:
“Dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care
România este parte”.
- O problemă aparte o constituie disticţia dintre condiţia juridică a străinilor
şi conflictele de legi. Sub acest aspect precizăm că există o delimitare
între condiţia juridică a străinulor şi conflictele de legi în domeniul stării
şi capacităţii persoanei.

26
Condiţia juridică a străinilor poartă pecetea relaţiilor de producţie
dominante. Aceasta a variat de la epocă la epocă, de la stat la stat. Se pare că
problema condiţiei juridice a străinului s-a pus încă din antichitate, în Legea
celor XII Table în care sub apelativul hostes erau desemnaţi duşmanii Romei
cât şi barbarii paşnici. Acesţia însă erau înlăturaţi de la protecţia legală.
In statele lumii, de regulă sunt utilizate următoarele forme:
1. regimul naţional;
2. regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate.
3. Regimul special –
Regimul priveşte următoarele aspecte:
- intrarea străinilor în ţară;
- şederea străinilor în România;
- ieşirea străinilor din ţară şi
- drepturile străinilor în România
- situaţia specială a refugiaţilor (legea nr.15 din 2 aprilie 1996 privind
regimul şi statutul refugiaţilor.
Strainii, persoane fizice si persoane juridice au, in conditiile legii, in
fata instantelor romane, aceleasi drepturi si aceleasi obligatii procedurale ca
si persoanele fizice de cetatenie romana si persoanele juridice romane.
Bibliografie
Mîţă-Baciu, Angela, Drept international privat, Editura “STEF” format
academic, Iaşi, 2008
O.Ungureanu si Calina Jugastru, Manual de drept international privat,
Editura All Beck Bucuresti 1997

27
Bucureşti, 1976
CAP. II STAREA ŞI CAPACITATEA PERSOANELOR ÎN DREPTUL
1. Statutul personal în dreptul internaţional privat
3. Statutul persoanei fizice în legislaţia altor ţări
1. Statutul personal în dreptul internaţional privat
Statutele personale sunt legate de legislaţia locului de origine sau al
domiciliului unei persoane. Statutul personal are o putere “extrateritorială” în
sensul că el urmează persoana şi guvernează statutul său personal.
Există o regulă în DIP conform căreia definirea punctului de legătură
este dat de legea forului, determinarea cetăţeniei este guvernată de dreptul
statului al cărzui cetăţean este cel în cauză. Această absenţă de coordonare
între legile asupra cetăţeniei conduce la conflicte pozitive şi, uneori, la
conflicte negative.
Conflictul pozitiv
Conflictul negativ
3. Statutul persoanei fizice în legislaţia altor ţări
În Germania EGBGB se dă prioritate cetăţeniei “legăturile în
cascadă”.
În Franţa, principiul naţionalităţii este prevăzut în art.3 cod civil
farncez ascăzut din amploare; această legătură nu mai este utiliazt în materia
succesiunior, reg. Matrimonial, divorţ, filiaţie. Jurisprudenţa punea accent pe

28
domiciliul comun a fost modificată de o legislaţie nouă, “care constituie un
amestec de inedit şi unilateralism internaţionalist”.8
În Elveţia rolul naţionalităţii este în diminuare datorită doctrinei din
domeniul filiaţiei, legătura cu nţionalitatea a fost înlocuită în 1972 şi 1976 cu
reguli ce dădeau prioritate domiciliului. Străinii în Elveţia au fost supuşi din
ce în ce mai mult legii domiciliului lor, criteriu deja consacrat în art.2 şi
art.32 din noua lege de drept internaţional privat elveţian.
A.aplicarea legii naţionale
B.aplicarea altei legi
C.domeniul de palicarea legii statutului persoanei fizice
D.excepţia de la aplicarea legii personale competente cu privire la
capacitatea persoanei fizice (teoria interesului naţional)
E.numele persoanei fizice
8 Fr.Knoepfler, Ph.Schweizer, Précis de droit internaţional privé,Éditions Staempfli&Cie Sa Berna, 1990,
pag.146

29
CAP.III NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA FORMA
ACTELOR JURIDICE
3. Efectele actelor întocmite în străinătate de funcţionarii consulari români
4. Actele străinilor în România
5. Actele încheiate în România în altă formă decât aceea prevăzută de legea
locului
Românii care se găsesc în străinătate se pot vedea în situaţia de a
încheia diverse acte juridice, cum ar fi cazul testamentelor, al diferitelor
declaraţii autentice. Aceste acte se pot încheia în formele prevăzute de legea
română sau de cea străină.
Un act făcut în străinătate conform legii străine competente după
dreptul internaţional privat român are forţa probantă în ţara noastră. În acest
caz, ne găsim în faţa unei probleme de efect internaţional al drepturilor şi se
aplică regulile pe care le-am studiat la capitolul conflictelor de legi în timp şi
spaţiu.
3. Efectele actelor întocmite în străinătate de funcţionarii consulari
români
Efectele actelor dresate de funcţionari consulari români în străinătate
sunt destul de diferite. Câteva distincţii se impun : efectele produse în ţara
străină în care instrumentează funcţionarul consular român şi efectele pe care
le poate produce actul în România.
5. Actele străinilor În România
Actele pe care le încheie un străin în România în forma cerută de legea
română erau valabile conform vechiului text din al. 3 art. 2 cod civ.
Actualmente textul a fost abrogat prin apariţia legii române de drept
internaţional privat, fiind aplicabile dispoziţiile art.69 din lege.

30
6. Actele încheiate în România în altă formă decât aceea prevăzută de
legea locului
Reprezentanţii diplomatici şi consulari în România nu pot în principiu
primi acte de stare civilă şi nu pot îndeplini funcţiuni notariale, dacă lucrul
acesta n-a fost permis printr-o convenţie internaţională oarecare.
În Franţa însă literatura mai nouă opiniază că o regulă de drept
internaţional recunoaşte agenţilor diplomatici şi consulari străini în Franţa
competenţa de a instrumenta în aceleaşi materii pentru care legea franceză
recunoaşte agenţilor diplomatici şi consulari francezi în străinătate acest
drept.
Bibliografie cap.II-III
Angela Mîţă - Baciu, Drept international privat, Editura “STEF”
Bucureşti, 1976

31
CAP.IV
NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA CONTRACTE
AUTONOMIA PĂRŢILOR ÎN RELAŢIILE CONTRACTUALE
1.Principiile generale ale sistemului autonomiei de voinţă
2.Apariţia şi evoluţia principiului autonomiei de voinţă
3.Autonomia de voinţă în Convenţia de da Roma din 1980
4. Momentul intervenirii alegerii
(Desemnarea legii posterior încheierii contractului)
5. Scindarea contractului (Splitting, depeçage
2. Apariţia şi evoluţia principiului autonomiei de voinţă
AUTONOMIA DE VOINŢĂ IN CONVENŢIA DE LA ROMA DIN
1980
Legea aplicabilă contractului este determinată de voinţa părţilor.
Convenţia permite părţilor manifestarea voinţei directe, exprese privind
desemnarea lui lex contractus ca o adevărată libertate recunoscută părţilor.
Clauza privind desemnarea legii poate fi stabilită şi separat de contract, chiar
reglementată separat, deşi practic este supusa aceloraşi reguli.
Voinţa expresă
Libertatea părţilor de a alege legea care să le guverneze contractul
este prevăzută în articolul 3.
Convenţia dă eficienţă principiului fundamental al autonomiei de voinţă, prin
aceea că specifică în textul său următoarele :
“Contractul poate fi guvernat de legea aleasă de părţi.
Alegerea trebuie să fie expresă sau să rezulte cu
certitudine din termenii contractului sau din
circumstanţele cazului ”.
analizînd textul convenţiei, rezultă că legea aplicabilă va fi aceea numită de
părţi atunci când :
· alegerea este expresa, sau

32
· este demonstrată cu certitudine din circumstanţele cazului (articolul 3,
alineatul 1).
Autonomia de voinţă a devenit altfel un principiu universal
recunoscut în dreptul internaţional privat. În baza autonomiei de voinţă
părţile îşi pot desemna, alege sau stabili legea care să fie aplicabilă
contractului lor. Ar putea apare ciudat sau poate chiar ca un privilegiu ca cei
care contractează să-şi poată desemna legea, ei înşişi, spre deosebire de alte
domenii cum ar fi capacitatea, succesiunea, căsătoria, filiaţia, drepturile reale
unde acest lucru nu este posibil.
Momentul intervenirii alegerii
Mai este de semnalat de asemenea, faptul că, momentul alegerii
este lăsat liberei aprecieri al părţilor. Articolul 3 din Conv.de la Roma din
1980 precizează că desemnarea legii se poate face în momentul încheierii
contractului sau ulterior cu condiţia de a nu prejudicia drepturile dobândite
de terţi.
Părţile pot stabili în orice moment legea care să le guverneze
contractul, pot să stabilească o altă lege aplicabilă decât cea pe care au
desemnat-o iniţial ca urmare a aplicării acestui articol (articolul 3 n.n.)
sau a acestei convenţii. Orice schimbare intervenită în alegerea legii,
după încheierea contractului, trebuie să nu afecteze validitatea
contractului prevăzută în articolul 9 sau să aducă atingere drepturilor
dobîndite de terţi.
CAP.V DETERMINAREA LEGII APLICABILE ÎN CAZUL ÎN
LIPSA VOINŢEI EXPRIMATE DE PĂRŢI
2. Prestaţia caracteristică
Într-un mare număr de cazuri, părţile nu-şi exprimă voinţa cu privire la
legea aplicabilă contractului. Determinarea acesteia se face conform
anumitor reguli pe care le găsim în legea română de drept internaţional privat
(cap.8) sau în articolul 4 al Convenţiei de la Roma din 1980.
În primul rând, contractul este supus legii ţării cu care are legăturile
cele mai strânse.

33
Principiul celor mai strânse legături reflectă normele aplicate în
majoritatea statelor contractante, înainte de apariţia Convenţiei. Acest
concept obiectiv, a primit din ce în ce mai mult sprijin atât din partea
literaturii de specialitate, cât şi din practica instanţelor de judecată. “De fapt,
singurul principiu nescris cert în dreptul conlictual român al contractelor este
acel după care, în lipsa unei alegeri din partea contractanţilor, se va aplica
legea materială care are cea mai strânsă legătură cu contrcatul.” 9
Legea română, inspirându-se din convenţia de la Roma precizează că
în lipsa unei legi alese conform art. 73, contractul este supus legii statului cu
care prezinta legaturile cele mai strinse, prezumându-se că exista atare
legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la data
incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta, ori
fondul de comert sau sediul statutar.
2. Prestaţia caracteristică
În conformitate cu articolul 4, aliniatul 2, se prezumă că un anumit
contract are cele mai strânse legături cu ţara în care partea ce urmează să
execute prestaţia caracteristică îşi are domiciliul, sediul sau fondul principal
de comerţ la momentul încheierii contractului.
Legea nr.105/92 clarifică ce se înţelege prin “prestaţie
caracteristică".
Bibliografie CAP.IV-V
Angela Baciu, Legea aplicabila vinzarii internationale de marfuri,
Editura Junimea Iasi, 2001;
9 Jacotă Mihai, Drept Internaţional Privat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1976, p.203

34
Bucureşti, 1976

35
CAP.VI PROBLEME DE COMPETENŢĂ IN DREPTUL
2.Competenţa exclusivă a instanţele romane
3.Legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat
Soluţionarea unor cauze privind raporturi cu element străin poate fi de
competenţa instanţelor noastre. Instantele judecatoresti romane sint
competente, in conditiile prevazute de dispozitiile ce urmeaza, sa solutioneze
procesele dintre o parte romana si o parte straina sau numai dintre straini,
persoane fizice sau persoane juridice.
Cazurile în care instantele judecatoresti romane sint competente:
- sunt prevazute de legea romana de drept international privat.
Instantele române sunt, de asemenea, competente sa judece:
-procese dintre persoane cu domiciliul in strainatate, referitoare la acte sau
fapte de stare civila inregistrate in Romania, daca cel putin una dintre parti
este cetatean roman;
-procese referitoare la ocrotirea minorului sau interzisului, cetatean roman cu
domiciliul in strainatate, ssmd.
2. Competenţa exclusivă a instantele romane
Instantele romane sint exclusiv competente sa judece procesele privind
raporturi de drept international privat referitoare la:
1. acte de stare civila intocmite in Romania si care se refera la persoane
domiciliate in Romania, cetateni romani sau straini fara cetatenie;
2. incuviintarea adoptiei, daca cel ce urmeaza a fi adoptat are domiciliul in
Romania si este cetatean roman sau strain fara cetatenie, ssmd.
3. Legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat

36
Legea romana stabileste si daca o anumita problema este de drept
procedural sau de drept material.Capacitatea procesuala a fiecareia dintre
partile in proces este cirmuita de legea sa nationala.Obiectul si cauza actiunii
civile, in procesele privind raporturile de drept international privat, sint
determinate de legea care reglementeaza fondul raportului juridic litigios.
Dupa aceeaşi lege se determina calitatea procesuala a partilor.

37
CAP.VII EFECTELE HOTĂRÂRILOR STRAINE
2. Cererea de recunoastere a hotaririi straine
3. Refuzul recunoaşterii unei hotaririi straine:
4. Competenţa în soluţionarea cererii de recunoastere
5. Executarea hotarârilor straine
Hotarârile referitoare la alte procese decit cele aratate mai sus pot fi
recunoscute in Romania, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, daca
sunt indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a) hotarirea este definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronuntata;
b) instanta care a pronuntat-o a avut, potrivit legii mentionate, competenta sa
judece procesul;
c) exista reciprocitate in ce priveste efectele hotaririlor straine intre Romania
si in statul instantei care a pronuntat hotarârea.
1. Cererea de recunoastere a hotaririi straine
Se intocmeste potrivit cerintelor prevazute de legea procedurala
romana si va fi insotita de urmatoarele o serie de acte.
3. Refuzul recunoaşterii unei hotaririi straine:
Recunoasterea hotaririi straine poate fi refuzata in unul dintre
urmatoarele cazuri:
1. Hotarirea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in
strainatate;
2. Hotarirea incalca ordinea publica de drept international privat roman;
constituie un asemenea temei de refuz al recunoasterii incalcarea
dispozitiilor art. 151 privitoare la competenta exclusiva a jurisdictiei romane;
3. Procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarâre, chiar
nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata
acestora la data sesizarii instanţei straine.
4. Competenţa în soluţionarea cererii de recunoaştere
- se rezolva pe cale principala de tribunalul judetean in circumscriptia caruia

38
isi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoasterea hotaririi straine.
- cererea de recunoastere poate fi, de asemenea, rezolvata pe cale incidenta,
de catre instanta sesizata cu un proces avind un alt obiect, in cadrul caruia se
ridica exceptia puterii lucrului judecat, intemeiata pe hotarirea straină.
5. Executarea hotarârilor straine
Executarea hotaririi straine se incuviinteaza cu respectarea conditiilor
prevazute de legea nr.105/92 cât si a celor ce urmeaza:
a) hotarirea este executorie potrivit legii instantei care a pronuntat-o;
b) dreptul de a cere executarea silita nu este prescris potrivit legii romane.
CAP.VIII ARBITRAJUL DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT
1. Convenţia de arbitraj
3. Compromisul
6. Convenţiile internaţionale privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor
arbitrale străine
1.Convenţia de arbitraj, care exprimă voinţa părţilor de a se adresa
arbitrajului, pentru soluţionarea contenciosului lor, se poate prezenta sub
două forme: clauză compromisorie, cuprinsă într-un contract principal şi
compromisul.
Prin clauză compromisorie se înţelege acordul părţilor de a supune
litigiile lor unui arbitraj. Se numeşte clauză compromisorie sau clauză de
arbitraj, deoarece, de obicei, ea este exprimată sub forma unei stipulaţii sau
clauze ce se află cuprinsă într-un contract (denumit contract principal) şi se
referă la litigiile ce se vor naşte cu privire la acel contract.
3. Compromisul

39
Se numeşte compromis actul prin care părţile cad de acord ca litigiul
ivit între ele să nu fie supus jurisdicţiei ordinare, ci unui arbitraj, specificând
şi condiţiile în care va statua arbitrajul astfel desemnat.
S-a admis unanim ca părţile beneficiază de o larga
libertate de alegere in privinţa legii aplicabile convenţiei de
arbitraj. Extinderea principiului libertăţii contractuale in materia
convenţiei arbitrale este recunoscuta si in doctrina si legislaţia
romaneasca.
PROCEDURA ARBITRALĂ
Desfăşurarea procedurii de arbitraj in bune condiţii este ferm
garantata prin accentul care se pune pe respectarea riguroasa a
drepturilor apărării, parte integranta a ordinii publice internaţionale;
sancţiunea nerespectarii dreptului la apărare aparţine domeniului
recunoaşterii si executării sentinţelor arbitrale, fiind exercitate de
către jurisdicţiile ordinare in cadrul procedurii de exequator.
Convenţia europeana de la Geneva recomanda pârtilor sa
insereze in convenţia lor de arbitraj cel puţin indicarea locului unde
urmează sa se tina arbitrajul, precum si modul de arbitrare (arbitrajul ad-hoc
sau arbitrajul institutionalizat.
In cazul in care partile in proces au incheiat o conventie arbitrala, pe
care una dintre ele o invoca in instanta judecatoreasca, aceasta isi verifica
competenta.
Instanta va retine spre solutionare procesul daca:
a) pârâtul si-a formulat apararile in fond, fara nici o rezerva intemeiata pe
conventia arbitrala;
b) conventia arbitrala este lovita de nulitate ori inoperanta; sau c) tribunalul
arbitral nu poate fi constituit din cauze vadit imputabile piritului in arbitraj.
7. Convenţiile internaţionale privind arbitrajul comercial si
recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine:

40
· Convenţia europeană asupra arbitrajului comercial internaţional de la
Geneva din 1961 (ţara noastră este parte din 1963)
· Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
de la New York din 1958 (ţara noastră este parte din 1961)
· Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor
relative la investiţii între state şi persoane ale altor state;
Bibliografie cap.VI-VIII
Angela Mîţă-Baciu, Drept international privat, Editura “STEF”
O.Ungureanu si Calina Jugastru, Manual de drept international
privat, Editura All Beck Bucuresti 1997
Jacotă Mihai, Drept internaţional privat, Editura Didactică şi
Jakotă Mihai Vasile, Drept internaţional privat, vol. I, Editura
Filipescu Ion si Andrei I.Filipescu, Drept international privat,
Editura Actami, 2001

41
Subiecte de examen la dreptul internaţional privat
2.Raporturi juridice cu un element de extraneitate
3.Obiectul dreptului internaţional privat
4.Denumirea disciplinei
5.Reglementarea raporturilor cu un element străin
6.Metoda conflictuală
7.Metoda folosirii nemijlocite a normelor de aplicare imediată
8.Metoda Proper Law
9.Aplicarea dreptului străin: temeiul aplicării
10.Interpretarea legii străine
12.Proba legii străine
13. Norme internaţionale uniforme (din tratate, acorduri şi convenţii
internaţionale)
14.Norma conflictuală (noţiune, structură)
16. Norma conflictuală (puncte de legătură)
17.Conflictele de legi în spaţiu, conflictele de legi în timp şi spaţiu
19.Soluţionarea conflictelor de legi

42
20.Conflictele mobile
21.Soluţionarea conflictelor mobile de legi
22.Apariţia conflictelor de legi şi a normelor conflictuale în nordul Italiei
23.Glosatorii
24.Postglosatorii
25.Şcoala franceză a statutelor sec.al XVI-lea
27.Personalitatea legilor
28.Retrimiterea
29.Apariţia retrimiterii (speţa Forgo)
30.Formele retrimiterii
31.Calificarea
30.Legea după care se face calificarea
31.Calificarea după legea forului
33.Calificarea după lex causae
34.Ordinea publică
35.Noţiunea de ordine publică în dreptl internaţional privat
36.Efectele ordinii publice
37.Ordinea publică în legile naţionale
38.Ordinea publică în convenţiile internaţionale
39.Frauda la lege
40.Noţiunea de fraudă la lege (speţa Beauffremont)

43
43.Aplicarea legii străine
- temeiul aplicării
- autoritatea legii străine
44.Interpretarea legii străine
45.Proba legii străine
Partea specială
1.Condiţia juridica a străinilor
2.Formele condiţiei juridice a străinilor
3.Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi
4.Regimul juridic al străinilor în România
5.Drepturile şi obligaţiile românilor în străinătate
6.Starea şi capacitatea persoanelor în dreptul internaţional privat
7.Norme conflictuale cu privire la relaţiile de familie,
8.Norme conflictuale cu privire la bunuri şi drepturi reale
9.Fundamentul regulii lex rei sitae
12.Actele românilor în străinătate
13.Actele străinilor în România

44
14.Autonomia de voinţă (lex voluntatis)
15.Evoluţia principiului autonomiei de voinţă
16.Principiul autonomiei de voinţă formulat de Charles Dumoulin
17.Autonomia de voinţă în convenţiile internaţionale
18.Limitări aduse autonomiei de voinţă
19.Localizarea contractului (teoria lui Henri Batiffol
20.Domeniul legii contractului, în Baciu Angela Legea aplicabilă vânzării
internaţionale de mărfuri, Editura Junimea, Iaşi , 2001
21.Legea aplicabilă efectelor contractului
22.Determinarea legii aplicabile în lipsa voinţei exprimate de părţi
23.Principiul celor mai strânse legături
24.Prestaţia caracteristică
25.Norme de procedură în materie de drept internaţional privat
27.Legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat, art.158-162
din legea română de drept int.privat
28.Condiţia străinului ca parte în proces
29.Efectele hotărîrilor străine (recunoaşterea hotărârilor străine, refuzul
recunoaşterii)
30.Arbitrajul de drept internaţional privat
31.Convenţia de arbitraj (clauza compromisorie şi compromisul)
32.Recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale

Drept internaţional privat

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Tendances

Tendances (20)

Similaire à Drept internaţional privat

Similaire à Drept internaţional privat (20)

Plus de exodumuser

Plus de exodumuser (20)

Drept internaţional privat