869a5d6f8cd6a7aa7879f486ecb00d03

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC
-CURS ÎN TEHNOLOGIE ID/IFR-
Realizator curs în tehnologie IDIFR
Lect. univ. dr. LIONELA MADESCU

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC
INTRODUCERE....................................................................................................................... 1
Unitatea de învăţare 1
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
1.1. Introducere............................................................................................................................5
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................................5
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare...............................................................................................6
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei statului şi Dreptului Românesc..........................................6
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc.......................................................................7
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.............................................................................8
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
2.1. Introducere..........................................................................................................................11
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................................................................11
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare.............................................................................................12
2.3.1. Organizarea statului geto-dac........................................................................................12
2.3.1.1. Organele centrale ale statului...............................................................................14
2.3.1.2. Organizarea locală................................................................................................14
2.3.1.3. Organizarea militară.............................................................................................15
2.3.1.4. Organizarea religioasă..........................................................................................15
2.3.2. Dreptul geto-dac............................................................................................................15
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac..................................................................................15
2.3.2.2. Instituţiile juridice................................................................................................16
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...........................................................................20
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ
3.1. Introducere..........................................................................................................................23
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare.............................................................................................24
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia.....................................................................24
3.3.1.1. Organizarea fiscală..................................................................................................25
3.3.1.2.Organizarea militară.................................................................................................25
3.3.1.3.Organizarea locală....................................................................................................26
3.3.1.4.Organizarea centrală................................................................................................26
3.3.2. Dreptul în Dacia romană...............................................................................................27
3.3.2.1. Izvoarele dreptului...............................................................................................27
3.3.2.2. Instituţiile juridice................................................................................................28

3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor..................................................................28
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii..................................................................31
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte.................................................................................33
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania.......................................................................33
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
4.1. Introducere..........................................................................................................................39
4.3.1 Etnogeneza poporului român.........................................................................................40
4.3.2. Organizarea socio-politică............................................................................................42
4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale.....................................................................42
4.3.2.2. Obştea sătească teritorială....................................................................................43
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale....................................47
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )......................................................................................51
4.3.3.1. Conceptul de lege.................................................................................................51
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării..............................................................52
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
5.1. Introducere..........................................................................................................................56
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare...............................................................................57
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei.............................................................................58
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei..........................................................................................59
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei....................................................................................60
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei.....................................................................................61
INSTITUŢIA DOMNIEI
6.1. Introducere..........................................................................................................................65
6.3.1. Apariţia şi originalitatea Domniei.................................................................................66
6.3.2. Sistemul electivo-ereditar.............................................................................................67
6.3.3. Organele centrale ale statului........................................................................................69
6.3.4. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania.............................................................73

ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
7.1. Introducere..........................................................................................................................79
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................80
7.3.1. Organizarea judecătorească..........................................................................................80
7.3.2. Procedura de judecată...................................................................................................81
7.3.3. Instituţiile dreptului privat medieval.............................................................................85
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism..............................................................................96
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. XVII
8.1. Introducere..........................................................................................................................99
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................100
8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor.................................................................................100
8.3.2. Cartea românească de învăţătură.................................................................................105
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare.......................................................................106
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului...............106
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.........................................................................107
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
9.1. Introducere........................................................................................................................109
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...............................................................109
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................110
9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat.......................................................................110
9.3.1.1. Reforma socială..................................................................................................110
9.3.1.2. Reforma fiscală..................................................................................................111
9.3.1.3. Reforma justiţiei.................................................................................................112
9.3.1.4. Reforma administrativă......................................................................................113
9.3.1.5. Reforma militară............................................................................................ ....113
9.3.2. Evoluţia dreptului scris. Primele Codificări.................................................................113
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou şi vechi .................................118
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice.......................119
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.........................................................................124
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
10.1. Introducere......................................................................................................................128
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.............................................................129
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................129

10.3.1. Formarea statului naţional român.............................................................................129
10.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864..................................................130
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat...............132
10.3.4. Organizarea Statului unitar român............................................................................134
10.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864...............................................................................134
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern..........................................................135
10.3.5.1. Reforma agrară.................................................................................................135
10.3.5.2. Reforma electorală...........................................................................................136
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza.........................................................136
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................140
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
11.1. Introducere......................................................................................................................144
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare.........................................................................................145
11.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice....................................145
11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului..........................................................146
11.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice ...................................................................148
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului......................................................148
11.3.4.1. Dreptul Constituţional.....................................................................................148
11.3.4.2. Dreptul Civil....................................................................................................151
11.3.4.3. Dreptul Penal...................................................................................................153
11.3.4.4. Dreptul Procesual.............................................................................................153
11.3.4.5. Legislaţia Muncii.............................................................................................154
11.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole..........................................................................157
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938
12.1. Introducere......................................................................................................................161
12.3.1. Constituţia din 1923..................................................................................................162
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923...................................................164
12.3.2.1. Drept Administrativ.........................................................................................164
12.3.2.2. Drept Civil........................................................................................................164
12.3.2.3. Drept Penal.......................................................................................................167
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale.....................................................168

STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
13.1. Introducere......................................................................................................................171
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................172
13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944..............................................................172
13.3.2. Perioada dictaturii regale 1938-1940........................................................................172
13.3.3. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944....................................................................177
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1945-1989
14.1. Introducere......................................................................................................................188

1
INTRODUCERE
"Ce este istoria?" sau "Quid sit historia?". Iată o întrebare la care lumea ştiinţifică a încercat de nenumărate ori să dea un răspuns, cu mai mult sau mai puţin succes. Etimologic, cuvântul ,,istorie" vine din grecescul historia, care –în textele antice- avea trei semnificaţii:
- Cercetare şi relatare a evenimentului sau a evenimentelor cercetate;
- Povestire poetica;
- Descriere exactă a faptelor.
Istoria dreptului, din prisma obiectului pe care îl studiază, se integrează în domeniul ştiinţelor socio-umane, aflându-se la graniţa dintre ştiinţele istorice şi juridice. Evoluţia trecută a dreptului trebuie studiată pentru că ,,natura non facit saltus" şi în dezvoltarea istorică a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute. De aceea viitorul jurist trebuie să studieze şi istoria dreptului. A cunoaşte o instituţie juridică fără a cunoaşte împrejurările istorice din care a ieşit este un nonsens
Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce analizează şi explică evoluţia fenomenului juridic al poporului român, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent. Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului românesc prezintă interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României, arheologia, paleografia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia, etc.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei umane, a existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde rupturi şi crize, specifice perioadelor analizate. Istoria ne înfăţişează procesul de formare şi evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor în organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Vechiul drept care a guvernat relaţiile sociale în diversele perioade ale istoriei poporului român reprezintă trecutul dreptului actual. Cu toate schimbările survenite, există unele elemente care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o identitate specifică faţă de dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul timpului a asimilat şi ceva din creaţia juridică a acestora.
Obiectivele cursului
Cursul Istoria dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să dezbată noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept naţional român, precum şi metode de cercetare istorică, elemente de diferenţiere între instituţiile juridice existente în fiecare epocă, influenţe exercitate asupra dreptului românesc de către alte sisteme, elemente preluate de la alte popoare, etc.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:
- definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului juridic;

2
- explicarea şi interpretarea conceptelor, normelor, orientărilor, conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei;
- utilizarea dezbaterii şi a studiului de caz în evaluarea contribuţiei diferitelor evenimente socio-politice la evoluţia sistemului de drept român;
- manifestarea unei atitudini pozitive, deschise faţă de diversele instituţii juridice;
- manifestarea empatiei şi respectului interrelaţional;
- înţelegerea particularităţilor grupului de studenţi şi abilităţilor de cunoaştere a individualităţii studenţilor;
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului în tehnologie IFR
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)
Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)
Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)
Unitatea de învăţare 6 : Instituţia Domniei (2h)
Unitatea de învăţare 7 : Organizarea justiţiei (2h)
Unitatea de învăţare 8 : Evoluţia dreptului scris până în sec. al XII-lea (2h)
Unitatea de învăţare 9 : Dreptul Românesc în perioada Regimului Fanariot până la 1821 (2h)
Unitatea de învăţare 10 : Dreptul Românesc în epoca modernă (2h)
Unitatea de învăţare 11 : Statul şi Dreptul modern în perioada 1866-1918 (2h)
Unitatea de învăţare 12 : Statul şi Dreptul în perioada 1918-1938 (2h)
Unitatea de învăţare 13 : Statul şi Dreptul român modern în perioada dictaturilor (2h)
Unitatea de învăţare 14 : Statul şi dreptul în perioada 1945-1989 (2h)

3
Teme de control (TC)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz, simulări de teste/teme de control după tematica de mai jos:
1. Abordări explicative ale instituţiilor juridice. (4 ore)
2. Doctrină şi jurisprudenţă. (4 ore)
3.Elemente din practică. (4 ore)
Bibliografie
1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar român, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1983
2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991
3. CETERCHI I., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1987
4. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012
5. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituţiilor Juridice În Spaţiul Românesc, Editura Worldteach, Timişoara, 2007
6. CONSTANTIN FLORIN, O istorie sinceră a poporului român,, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1997
7. CRONŢ GHEORGHE, Editarea izvoarelor vechiului drept românesc. Revistă de istorie 1960
8. FIROIU DUMITRU V., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976
9. GOGEANU PAUL, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1985
10. GRECU ALEXANDRU, Începuturile dreptului scris în limba română, Revistă de istorie, 1954
11. HANGA VLADIMIR, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura Chemarea, Iaşi, 1993
12. HERLEA ALEXANDRU, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1997
13. MARCU LIVIU P., Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
14. MOLCUŢ EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editură şi Presă "Şansa", Bucureşti, 1997
15. NEAGU DJUVARA, Între orient şi occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, 2002
16. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013
17. OROVEANU MIHAI T., Istoria Dreptului Românesc Şi Evoluţia Instituţiilor Constituţionale, Editura Cerma, Bucureşti, 1995

4
18. PERETZ IOAN, Curs de istoria dreptului român, Bucureşti, 1926
19. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008
20. VULCĂNESCU ROMULUS, Etnologie Juridică, Bucureşti, 1970
Metoda de evaluare :
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

5
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1.Introducere
În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este
necesară cercetarea atentă şi profundă a realităţilor sociale, cu
toate componentele : politică, economică, demografică,
spiritual-culturală, militară şi juridică, aşa cum ele s-au derulat
în istoria noastră. Această cercetare, absolut necesară celor ce
vor avea ca misiune elaborarea şi aplicarea dreptului, nu poate
începe decât cu studiul vechiului drept românesc, continuând cu
investigarea etapelor din perioada modernă şi contemporană.
Obiectivele unităţii de învăţare :
- înţelegerea specificului domeniului juridic;
- cunoaşterea importanţei domeniului juridic;
- identificarea metodelor şi tehnicilor de studiu în drept;
- cunoaşterea contribuţiilor aduse la dezvoltarea sistemului
de drept român.
Competenţele unităţii de învăţare :
- studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale
ale domeniului juridic;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza metodele şi tehnicile

6
de studiu specifice dreptului;
- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte
specifice istoriei dreptului românesc.
Timpul alocat unităţii : 2 h
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanţă
deosebită întrucât un popor care nu-şi cunoaşte istoria,
rădăcinile, împrejurările din care a ieşit, nu reprezintă altceva
decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenţii se
vor familiariza cu termenii juridici, cu conceptele specifice
acestui domeniu, cu instituţiile şi toate ramurile de drept.
De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu
pot fi înţelese fără a cunoaşte evoluţia lor de-a lungul diferitelor
perioade istorice ce au ajutat la formarea statului român. Această
cercetare este absolut necesară în ceea ce priveşte aplicarea
dreptului, începând cu studiul istoriei dreptului românesc şi
continuând cu analiza etapelor din epoca modernă.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot
parcursul civilizaţiei umane, a existat o realitate, o stare socială
complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde
rupturi şi crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne
înfăţişează procesul de formare şi evoluţie a statului şi dreptului,
fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor în
organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului
rezultă din faptul că domeniul în discuţie are o îndelungată
existenţă şi o mare importanţă culturală şi de civilizaţie.
Dreptul ocupă un rol primordial în viaţa unui popor, acesta
punându-si amprenta în direcţionarea faptelor sociale,
promovând valori precum siguranţa juridică, proprietatea,
libertatea, etc.
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe
puncte de vedere. Mai întâi pentru că se pune problema
etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român, iar
dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu
viaţa social-economică şi politică.
Un al doilea motiv pentru care se impune studierea

7
istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul român, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor concepte. În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor. Rezumând asupra importanţei studierii istoriei dreptului românesc, se impune reţinerea câtorva trăsături: - dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român; - elementele de drept au definit pe strămoţii românilor, geto-dacii faţă de alte etnii din antichitate, ca şi mai târziu. Aceleaşi elemente de drept au sprijinit procesul de romanizare a dacilor şi de etnogeneză a poporului român; - românii au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului; - şcoala românească de drept constituită în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, se va impune, în continuare, până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan internaţional. Asemenea acumulări valoroase vor trebui să constituie un îndemn pentru viitorii lucrători în domeniul dreptului, precum şi pentru toţi cei care concură la temeinicia justiţiei în spaţiul românesc; - dreptul constituie o valoroasă instituţie de educaţie cetaţenească şi morală. Studiind în mod obiectiv şi pe baze ştiinţifice,, Istoria dreptului românesc", o primă rezultantă ar fi aceea că generaţiile actuale şi viitoare vor putea evalua gradul de dezvoltare a suprastructurii societăţii româneşti în momentele ei importante, precum şi modul cum a evoluat dreptul la români; de asemenea, se urmăreşte cunoaşterea contribuţiei românilor la cultura juridică universală.
1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc
Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în intervale delimitate de anumite evenimente semnificative şi caracterizate prin anumite trăsături politice, economice, culturale şi sociale specifice.
Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită în principal, legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină seama de tipul de stat, pe de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizarea istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul de stat, ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.
Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :
1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la

8
formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui
Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către
Romani (106 e.n).
2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman
(106-271/274 e.n.).
3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale,
respectiv de la retragerea aureliană, până la formarea statelor
române centralizate şi în care are loc procesul de formare a
Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi
perioada monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la
formarea statelor româneşti şi până la revoluţiile din 1821, în
care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi
apar primele legiuri scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile
burgheze din 1821 şi 1848, până în anul 1947, un rol important
în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l
Regulamentele Organice .
5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-
22 decembrie 1989 . Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :
1) etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin
măsurile politice de stânga, către extrema stângă, s-a pregătit
terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă .
2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în
România a fost instaurată dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura
comunistă .
6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul,
prezentul şi viitorul poporului român, înseamnă conştiinţa
morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente
acestora, din comuna primitivă şi până astăzi .
Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio,
pentru că este vorba de trecutul poporului român, care analizat
şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la perceperea şi
slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu
înţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului
Sinteza unităţii de învăţare 1
Dreptul, ca element de conştiinţa şi morala, ocupă un loc esenţial în viaţa unui
popor. De-a lungul istoriei, acesta s-a manifestat pregnant, contribuind substanţial la
direcţionarea faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza

9
unor reglementări juridice.
Numărându-se printre principalele componente ale ştiinţelor umaniste, dreptul influenţează societatea şi suportă la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezintă o metodă, un mijloc de coordonare a relaţiilor sociale, promovând valori receptate de către societate ca: proprietatea, siguranţa juridică, securitatea libertăţilor individuale, societatea civilă etc. Construindu-şi un mecanism adecvat societăţii umane, dreptul operează în raport cu evoluţia acesteia. Ca şi alte ştiinţe sociale dreptul reprezintă generalizarea experienţei umane şi influenţează în mod pozitiv comportamentul membrilor societăţii.
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al omenirii, contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideile juridice se transmit de la o etapă istorica la alta şi se propagă pe arii geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut ca există arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.
La apariţia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul. Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în funcţiune, a impus măsuri de implementare şi respectare a acestora, chiar în condiţiile în care comunitatea respecta de bună voie anume norme de drept.
Concepte şi termeni de reţinut
Istorie, periodizare, drept socialist, drept de tranziţie.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Explicaţi conceptele : istorie, drept, istoria dreptului românesc.
2. Care sunt perioadele istoriei dreptului românesc ?
3. Ce înţelegeţi prin drept capitalist ?
4. Definiţi noţiunea de drept de tranziţie.
5. Ce reprezintă noţiunea de periodizare a dreptului românesc?
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă:
1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi că propoziţia este falsă) :
a) Dreptul monarhiei dacice, cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către Romani (106 e.n). b) Dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român. c) Românii nu au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului. 2. Alegeţi varianta corectă:
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă conştiinţa morală, politică şi :
a) juridică;
b) economică;

10
c) financiară.
Bibliografie :

11
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Cuprins :
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
2.3.1.2. Organizarea locală
2.3.1.3. Organizarea militară
2.3.1.4. Organizarea religioasă
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.3.2.2. Instituţiile juridice
2.1. Introducere
Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către
studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interedependenţelor
acestuia cu dreptul contemporan în plan european, la
înţelegerea specificului normelor, instituţiilor şi conceptelor
juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare
- înţelegerea specificului noţiunii de stat geto-dac;
- cunoaşterea noţiunii de drept;
- calificarea organizărilor în stat.
- studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de
drept.

12
Timpul alocat unităţii : 2 h
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana
prin pescuit, cules, vânătoare. Odată cu trecerea de la
paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce
reprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe
linie maternă, adică ginţi matrilineale.
Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are
caracter personal, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai în
vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formau
fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.
Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe
crescutul animalelor, altele pe cultivarea pământului. În cadrul
tribului, rolul cel mai important va reveni familiei patriarhale,
aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având
dreptul la un lot propriu din pământul comun, produsele
muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală. Familia
patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai
multe familii de acest gen formau ginta patriarhală ce era
condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii fiind
alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţii
cuprinzând toţi membrii acelei ginţi.
Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi
patriarhale şi avea ca atribuţii rezolvarea conflictelor, reunea
ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în cadrul
acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel
care se afla la judecată fiind obligat să părăsească comunitatea
sau chiar să se sinucidă.
Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în
mai multe triburi, ce erau aşezate pe teritorii diferite. Cea mai
veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din partea
părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia
împăratului Persiei, Darius, împotriva sciţilor, numindu-i " cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi
monarh al geţilor, organizarea acestora va evolua pe plan
economic şi militar.
Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat
" cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste

13
Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din dreapta Dunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44 î.H., a fost urmat de destrămarea statului său, ca reacţie negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.
Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs de la structurile gentilico-tribale la structura statului-dac :
- organizarea pe baze teritoriale;
- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni clar definite faţă de comunităţile respective;
- instaurarea unui sistem fiscal.
Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de daci, teritoriul rezultat fiind un teritoriu statal locuit de acelaşi popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu mai era grupată pe criterii gentilice, iar în mediul rural comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de rudenie.
Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri, afirmă " Burebista ,getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii."
În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto- dacii au realizat progrese, prelucrând fierul, ceea ce a dus pe de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper, iar pe de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe lupte şi mai mulţi sclavi capturaţi.
Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp formându-se o aristocraţie în jurul regelui, ce a dus la dezvoltarea proprietăţii private.
Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de faptul că popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu romanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au fost paşnice, caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau au fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit, în vederea înfruntării ce avea să fie.
Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate acţiunile ce aveau drept scop slăbirea Imperiului Roman, cel mai de temut adversar al statului dac.

14
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această perioadă a fost guvernată de monarhie la începuturi, în fruntea statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era ales din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi fraţii regelui, precum şi marele preot, astfel, la moartea lui Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume Durpaneus, care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după moartea lui Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care era mare preot.
Timp de aproape două secole, monarhia dacică a cuprins următoarele elemente :
- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat, provenit din pătura cea mai înstărită a nobilimii evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;
- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu preocupări pe linia organizării militare, care au dovedit capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi geto-dace, capabili să facă faţă agresiunilor;
- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur sau în cuplu cu o altă persoană;
regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut care îi conferea o mare autoritate şi o evidentă stabilitate în planul susţinerii financiare a demersurilor sale de conducător suprem.
De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce era format din sfetnici şi dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi armatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate în funcţia deţinută.
În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a avut autoritatea religioasă, deoarece se considera că puterea regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a adus o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de drept geto-dac. Întrucât, în concepţia de atunci preoţii erau singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.
Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati, sclavia, precum şi apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul locuit, ne demonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de sine stătător.
Puţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la organizarea locală a Daciei. Un text al medicului grec Criton, care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmă existenţa unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni

15
stabilite de regalitate, " iar unii erau puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor". Aşadar, distingem două categorii de dregători locali : cei care exercitau atribuţiuni de ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar rezulta de aici că teritoriul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.
Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a constituit armata, aceasta dându-i stabilitate şi forţă, în faţa agresiunilor îndreptate asupra Daciei.
Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiind formată din bărbaţi capabili de luptă, ce erau organizaţi în detaşamente conduse de dregători cu atribuţii militare. Existau următoarele tipuri de arme : spada lungă şi suliţele, topoare, furci, praştii, coase, ciomege. De asemenea, stindardul de luptă al dacilor, era realizat din metal, având forma unui balaur cu cap de lup şi trup ondulat.
2.3.1.4. Organizarea religioasă
Viaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul jucând un rol important atât pe plan religios cât şi pe plan politic.
Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot, primul înlocuitor al regelui. Religia era baza divină a legilor, a regulilor de convieţuire socială impuse de autoritatea statului dac, marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un sistem de legi de autoritate statală, mai ales că ele sunt menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate de Burebista. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie, în formă scrisă, păstrându-se până în vremea lui Iordanes.
Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca democraţiei militare, ce erau convenabile nobilimii şi clerului. Mai mult decât atât, istoricul Iordanes aminteşte faptul că pe lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac a fost elaborat şi un sistem de legi, ce provenea de la rege, fiind inspirat de zei.
Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme juridice, ce protejau interesele claselor sociale privilegiate şi asigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.

16
Legile scrise proveneau de la regi şi marii preoţi, astfel că în conştiinţa poporului exista teama faţă de zei, cei care transmiteau poruncile. De asemenea, autorii antici spun că regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să se asigure de respectarea legilor de către popor.
2.3.2.2. Instituţiile juridice
Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu ne sunt cunoscute în amănunt, datorită faptului că textele vechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele izvoare ale dreptului dacic care au reglementat instituţiile juridice au fost cutuma şi legile.
În primul rând este de menţionat faptul că odată cu extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat inegalitatea de avere şi s-a constituit marea proprietate privată. Existenţa în Dacia a unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestată de numeroase izvoare istorice. Pe de altă parte, faptul că vânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era o practică frecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului de aservire a poporului. Izvoarele istorice ne vorbesc despre existenţa unor mari proprietăţi de pământ, exploatarea intensă a minelor de aur, argint şi sare, creşterea vitelor şi exploatarea pădurilor.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt : proprietatea, familia, precum şi normele penale care le apărau.
Informaţiile sunt sărace cu privire la societatea şi statul dac, nepermiţând cunoaşterea în detaliu a instituţiilor juridice şi a normelor de drept ale geto-dacilor.
Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor proprietari de vite şi sclavi este cunoscută din descrierea vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei.
Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a scos în evidenţă nevoia unor măsuri de combatere a faptelor antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua situaţie a existenţei proprietăţii private) care constituia o încalcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire la geto- daci.
Principala formă de proprietate geto-dacică a fost proprietatea imobiliară, adică asupra pământului. În cadrul obştii săteşti sau vicinale exista proprietatea comună asupra terenurilor arabile, a păşunilor, a pădurilor, apelor şi proprietatea privată a individului sau a familiei sale. Până a deveni pământul proprietate privată, trebuia să fie depăşită şi o fază intermediară, când terenul deşi rămânea proprietate

17
colectivă, se împărţea periodic între membrii obştii, pe termen de un an, fiecare având dreptul asupra roadelor muncite. În anul următor, aceste loturi de pământ se redistribuiau în cadrul obştei prin tragere la sorţi.
Familia dacică în perioada prestatală era poligamă, fiecare dac având dreptul la mai multe neveste. Pe măsură ce instituţia proprietăţii s-a consolidat şi au apărut diferenţele sociale, familia a devenit monogamă din simplul motiv că bunurile dobândite să poată fi transmise prin moştenire unei anumite clase de succesori. Un alt aspect al normelor de drept familiale este acela al moştenirii. Herodot furnizează ştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul la moştenirea părinţilor. Ei puteau cere de la aceştia partea ce li se cuvenea din proprietatea părintească. Faptul pune în evidenţă temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă. Femeia era cumpărată de la părinţii ei, având întotdeauna o zestre care îi arăta poziţia socială, diferenţierea între familii.
Privitor tot la dreptul de moştenire la geto-daci, lucrări de specialitate observă faptul că existenţa proprietăţii private şi a familiei monogame presupunea un sistem succesoral riguros menit să asigure continuitatea patrimoniului familiei de către urmaşii acesteia. Averea rămânea în cadrul aceleiaşi familii, cu posibilitatea de a o mări prin căsătorii, prin adăugirea bunurilor dotale ale miresei.
Monogamia, consolidând poziţia bărbatului în familie şi în societate, a dus la înlăturarea definitivă a elementelor matriarhale din cadrul relaţiilor sociale. Familia geto-dacă este patriliniară şi patrilocală, soţia locuia la soţ, descendenţa se stabilea după tată, copiii rămânând în familia acestuia.
Astfel, în domeniul dreptului penal, principalele dispoziţii aveau în vedere apărarea statului şi a proprietăţii private. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fost preluate integral de către organele statului, în practică se mai aplica legea răzbunării sângelui. Judecarea faptelor penale se aflau în sarcina regelui sau a marelui preot şi era însoţită de un ceremonial laic, religios. Sistemul pedepselor cuprindea sancţionarea cu moartea a unor infracţiuni considerate grave, precum încălcarea interdicţiilor religioase sau a celor stabilite de autoritatea centrală. Asprimea acestui sistem deriva din îngrijorarea că populaţia geto-dacă s-ar fi împotrivit noii ordini politice instaurate.
În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor în statul geto-dac, aceasta se aprecia în funcţie de poziţia socială, existând aşadar, deţinători de bunuri cu capacitate juridică lărgită sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile sale patriarhale, sclavii fiind excluşi de la drepturile civile şi politice. Cu alte cuvinte, nobilii, tarabostes sau pileati, aveau

18
capacitate juridică deplină, putând deveni regi, preoţi, pe când populaţia de rând, comati sau capilati, aveau o capacitate juridică restrânsă.
Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă politica de alianţe ce era promovată de regii daci, cu scopul de a le apăra independenţa şi integritatea teritorială. Cea mai importantă problemă pe plan extern a regelui Burebista a fost dată de raporturile cu Imperiul Roman, acesta preocupându-se de păstrarea independenţei.
În anul 96, Domitian este asasinat, cârma Imperiului Roman fiind încredinţată împăratului Traian, un militar de carieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea Daciei în provincie romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului că pe teritoriul ei se aflau zăcăminte de aur, argint, fier, sare, că avea o poziţie ce garanta siguranţa graniţei de nord a Imperiului Roman, geto-dacii aveau o viaţă economică, dinamică, precum şi datorită nivelului ridicat de civilizaţie ce exista în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean al Mării Negre.
În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutia comerţului la geto-daci, mărturiile istoriei sunt mai puţin generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele de comerţ a fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O astfel de piaţă cunoscută în plan universal, nu se putea să nu fie practicată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre exemplu, potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi la aceşti înaintaşi ai românilor, îmbrăcau forma jurământului însoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă în care amestecau câteva picături din sângele lor iar după ce înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme, consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.
De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii liberi care aveau datorii şi nu le puteau onora, deveneau sclavi, în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-au împrumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut sclavajul instituţionalizat, existau anumite manifestări sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regăseşte şi în această situaţie o normă de drept.
Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate, potrivit unor norme riguroase ce funcţionau în societatea dacică, norme generale ce trebuiau respectate de bunăvoie sau ca rezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge la razboi şi de a lupta cu abnegaţie pentru apărarea ţării constituia fără dubii una din normele juridice cele mai râspândite şi mai autoritare. Armata era una dintre instituţiile cel mai bine organizate în timpul lui Burebista, şi cea mai puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna o armată de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi

19
pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiile întinderii şi populării statului condus de marele rege dac, presupunea o organizare temeinică, reguli de comportament, o structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat legi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut de asemenea un rol important în educarea armatei, prin întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţul faţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea ţării de pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui program educativ, se practica şi acel jurământ de dinaintea luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii lor decât învingători.
Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentru că au fost înfrânţi constituie o dovadă revelatoare a disciplinei militare ce trebuia respectată, nu batjocorită. Deducem de aici că regulile militare erau stricte nu numai în caz de război, dar şi în alte cazuri cum era paza cetăţilor.
Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile antichităţii, presupunea, fără tăgadă, şi exercitarea unor norme cu caracter judiciar. Funcţionau norme de drept privind captivii, împărţirea prăzii de război, şi altele. Toate acestea presupun existenţa unor reguli sau norme juridice constante, nu ocazionale. Când plecau la război, geto-dacii jurau să nu se întoarcă la familii decât după ce vor învinge pe duşman.
Religia era cel mai direct legată de manifestările a diferite forme „legislative” la geto-daci. Practicile religioase foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adesea confundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marele religios (marele preot) era şi judecător suprem, omul dreptaţii. Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi timp şi norme de drept. În perioada democraţiei militare la geto- daci, factorul religios a jucat un rol deosebit de important în viaţa socială şi politică.
În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac în pofida multor vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic în toate domeniile: economic, militar, religios, politic şi juridic. S-a impus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase, contribuind la patrimoniul istoric al umanităţii.
Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari părţi din aceasta, a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei şi a statului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice ale acestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani în vestul Daciei, cu toate părţile ei dramatice a condus la transformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui popor. Cu toată împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană fie ea şi parţială, a dat un nou curs istoric poporului dac, prin romanizarea lui şi prin introducerea de noi norme juridice.

20
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:
Sinteza unităţii de învăţare 2
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în
mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu
faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroţi şi Podişul
Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în est, şi de la
Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despre traci, istoricul Herodot a
lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel mai numeros după inzi. Tracii
alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultura şi civilizatie distincte: limba
proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n.,
ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi
numeau grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-daci,
începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al
munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleasi,
menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima jumătate a
mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilirea comercianţilor
greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în
teritoriul dacic s-a facut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor
comercială. Noii veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe
(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul
economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau
spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine,
ceară, sare etc).
Concepte şi termeni de reţinut
Ginta matrilineală, fratria, fratria patriarhală, proprietatea imobiliară, poligamia,
capacitatea juridică.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce înţelegeţi prin ginta matrilineală?
2. Definiţi noţiunea de familie patriarhală.
3. Cu ce se ocupau triburile?
4. Explicaţi conceptele: monogamie, moştenire, zestre, proprietate privată.
5. Ce reprezenta marele preot?

21
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă:
1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:
a. Strabon
b. Trogus Pompeius
c. Caesar
2. Cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului Carpato-Danubian datează din epoca:
a. Neolitic
b. Mezolitic
c. Paleolitic
3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:
a. gentilice
b. teritoriale
c. de rudenie
4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?
a. în triburi.
b. în uniuni de triburi.
c. în regate.
5. De către cine era deţinută puterea supremă în statul dac până la cucerirea Daciei de către romani?
a. vicerege.
b. rege.
c. preoţi.
6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?
a. Regelui.
b. Nobilimii.
c. Preoţilor.

22
Bibliografie :
1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991
2. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012

23
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ
Cuprins :
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are
3.3. Conț inutul unităț ii de învăț are
3.3.1. Constituirea ș i structura provinciei Dacia
3.3.1.1. Organizarea fiscală
3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală
3.3.1.4.Organizarea centrală
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
3.3.2.2. Instituț iile juridice
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii
3.3.2.2.3 Obligaț ii ș i contracte
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
3.1. Introducere
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit
marelui proces cultural al omenirii, contribuind şi depinzând de
gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideile
juridice se transmit de la o etapă istorică la alta şi se propagă pe arii
geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea
juridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut că există
arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există
epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.

24
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de
învăţare
- înţelegerea conceptelor de stat şi drept în Dacia-provincie
romană;
- cunoaşterea teoretică a diferitelor tipuri de organizări în
Dacia-provincie romană;
- cunoaşterea elementelor ce au dus la formarea acestui stat.
- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei
perioade istorice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza concepte
juridice noi.
Timpul alocat unităţii : 2h
3.3. Continuţul unităţii de învăţare
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia
Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând
din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o parte, tendinţei expansioniste a
Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-şi apăra
independenţa.
Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani,
doar o parte a acestuia a fost inclusă în provincia Dacia. Provincia
Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian, îşi avea
graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa
urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin
Munţii Apuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul
continua pe versantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi
cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul
până la confluenţa cu Tisa.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost
linişte, deoarece celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea
acestuia. După moartea acestuia se produce o schimbare negativă,
iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.

25
Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian, a reuşit să oprească armatele ce năvăleau, împărţind provincia în Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi Banatul, cu capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată din Oltenia şi sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.
Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul Hadrian a decis o nouă împărţire:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva- Celei);
- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala la Apulum-Alba Iulia);
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la Napoca-Cluj şi apoi la Porolissum-Moigrad).
Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar numit procuratores, însărcinat cu strângerea impozitelor şi supravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un aparat administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi din categoria socială a liberţilor imperiali.
3.3.1.1. Organizarea fiscală
În Dacia se percepeau următoarele impozite directe: capitația, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toți locuitorii; censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de către toți cei care dețineau un lot de pământ, excepție făcând veteranii care luptaseră în războaie și fuseseră împroprietăriți. Se mai plăteau de asemenea și impozite indirecte, cum ar fi impozitul pe moșteniri, pe eliberările și vânzările de sclavi precum și pe vânzările de mărfuri.
Administrația provinciilor folosea aceste impozite directe pentru a achita cheltuielile necesare întreținerii localităților și salariile funcționarilor. Nu toate impozitele se strângeau, unele din ele fiind arendate.
Monedele care circulau în Dacia erau : de aur- aureus, de argint-denarius și quinarius, de aramă galbenă-sestertius, de aramă roșie-as.
Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă legiuni, zece detașamente de cavalerie, treizeci și cinci detașamente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene care l-au însoțit pe împărat, trupele neregulate și marinarii celor două flote de pe Dunăre.
Toate trupele ce staționau pe teritoriul Daciei Romane au format armata regulată, legatul imperial fiind comandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romană care staționa în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare și trupe neregulate. Nucleul armatei romane era format din legiuni, în jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldații romani proveneau din toate părțile Imperiului roman: britani, lusitanieni și asturi din Spania, mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina,

26
etc.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea provinciei Dacia : prin valuri, prin castre și prin castele.
În Dacia provincie romană au existat așezări urbane și rurale. Primele se împărțeau la rândul lor în colonii și municipii.
Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, în care locuitorii lor aveau drepturi politice și civile.
Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii acestora având un statut intermediar între cel de cetățeni și peregrini, diferența dintre ele scăzând semnificativ cu timpul.
Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparținut exclusiv romanilor, fiind redenumită ca și Coloana Augusta Dacica Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.
Celelalte orașe au fost întemeiate, începând din vremea lui Hadrian, numai în sens formal, deoarece în realitate împăratul nu fonda noi localități, ci acorda statutul juridic de municipii așezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetățenii romani mai colonizați sau veniți din proprie inițiativă. Astfel, Drobeta a fost declarată municipiu de către Hadria și a fost ridicată la rangul de colonie de către Septimiu Sever.
Orașele s-au bucurat de o conducere autonomă, aceasta fiind exercitată doar de către cetățeni, nu și de peregrini, deși chiar și aceștia plăteau impozite.
Conducerea supremă în colonii și municipii era exercitată de către un consiliu, asemănător senatului roman, numit ordo decuriorum.
Edilii erau magistrați municipali, ce aveau drept atribuții asigurarea poliției orașelor, aprovizionarea piețelor și întreținerea clădirilor publice.
Questorii conduceau administrarea finanțelor și bunurilor orașelor.
Preoții municipali făceau parte din categoria magistraților sacerdotali, fiind aleși de către ordinul decurionilor.
De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor din Dacia trăiau în localități rurale, ce aveau la bază fie modelul roman, fie erau organizate după forma tradițională a obștilor sătești. La granițe au luat ființă posturi fiscale, vamale sau de poștă, numite stationes.
Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele, de către meșteșugarii sau negustorii care însoțeau trupele, dar și de către veterani sau familiile soldaților.
3.3.1.4. Organizarea centrală
Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus Augusti pro praetore, fiind provincie imperială. Acesta era numit de către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial de rang consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.

27
Având rang consular, guvernatorul era investit cu imperium, în virtutea căruia exercita, la nivel central, atribuții militare, administrative și judecătorești. Această formulă s-a menținut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele succesive, care au modificat structura organizatorică a Daciei, au survenit modificări și în sistemul conducerii ei. După prima reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către Hadrian, Dacia superior ocupa un loc mai important, fiind condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
În același timp cu formarea statului geto dac au luat ființă normele juridice înlocuind obiceiurile din epoca democrației militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile au fost păstrate în continuare, fiind sancționate de stat.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu venea în contradicție cu principiile generale ale dreptului roman. La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere și de influențare reciprocă, a luat naștere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia conceptele și instituțiile juridice au dobândit noi funcții și noi finalități.
Imperiul roman și-a adus în Dacia nu doar armatele, administrația și sistemul financiar, ci și dreptul roman scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine dreptului roman.
În virtutea lui ius civile, cetățenii dețineau toate drepturile politice și civile. Aceștia se bucurau de jus comercii sau comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerț, schimburi și transferuri de proprietate.
Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată instituit garanta transferul cetățeniei urmașilor lor, la fel ca în metropola romană.
Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii, iar jus honorum se referea la dreptul de a fi ales într-o magistratură, era un drept al onoarei.
Un rol deosebit l-a avut Constituția lui Caracalla din anul 212, prin care s-a acordat dreptul de cetățenie peregrinilor. Aceștia, ce reprezentau majoritatea populației dace, dar și străinii ce nu erau cetățeni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când încheiau acte juridice. Jus gentium era cel care rezolva relațiile dintre autohtoni și cetățeni sau latini.
Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre daci și romani, în cadrul conviețuirii comune, cu interese comune și familii mixte, cu raporturi economice, având interese concrete ce necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât și dreptul ginților, cutumele locale. Astfel a luat naștere sistemul de drept daco-roman.

28
3.3.2.2. Instituțiile juridice
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
Concepută destul de profesionist pentru acele vremuri, legislația romană s-a dovedit a fi greoaie în formulări și nu lipsită de ambiguități. Complexitatea realităților imperiului justifica întrucâtva conținutul prea încărcat al acesteia. În mare măsură, legile romane au fost transpuse și în Provincia Dacia.
În privința persoanelor, se știe că locuitorii liberi (adică mai puțin sclavii) din Dacia romană erau împărțiți în trei categorii principale și anume: cetățeni, latini, peregrini. În temeiul acelei împărțiri, regimul juridic al persoanelor era reglementat în mod diferit, respectiv în funcție de încadrarea acestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetățenii erau socotite persoanele ce se bucurau de aceleași drepturi ca și cetățenii rezidenți din Roma sau Italia (adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la orașe, care căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Acești cetățeni aveau dreptul de proprietate romana. În Dacia au existat câteva orașe care se bucurau de ius italicum și anume: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca și Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populației colonizate în Dacia, stabiliți de regulă în orașe. Era cea de a doua categorie de locuitori ai Daciei cucerite de romani și ocupau o poziție intermediară între cetățeni și peregrini. Aceștia beneficiau de dreptul latin, aveau aceleași drepturi patrimoniale ca și romanii (ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – și nu aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca și cetățenii de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toți latinii coloniari aveau același statut juridic, deci nici aceleași drepturi, mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latini coloniari, ca urmare a aducerii acestora pentru apărarea și consolidarea puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de dreptul latin, mai puțin cele civile și politice. Puteau primi totuși cetățenie romană printr-o naturalizare individuală sau colectivă.
Peregrinii constituiau marea masă a populației libere din provincie (toți locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni și străini stabiliți în spațiul dacic, dar care nu erau cetățeni sau latini. Situația lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) și prin edictele guvernanților.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obișnuiți și peregrinii dediticii. Cei dintâi erau străinii ale căror cetăți n-au fost desființate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius gentium. Aceștia puteau să obțină individual sau colectiv cetățenie romană sau chiar să intre în raporturi juridice cu cetățenii romani, mai ales în domeniul comerțului. Peregrinii dediticii erau acei ale căror cetăți au fost, după cucerire, desființate din punct de vedere juridic și administrativ. Aceasta mai ales în cazurile unei rezistențe înverșunate față de cuceritorii romani, capitulând în cele din urmă fără condiții.

29
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii și în ceea ce privea alte două categorii de cetățeni și anume: sclavii și colonii. Deși în societatea dacă nu a fost instituționalizată sclavia, ea s-a practicat totuși, dar în mod sporadic. În documentele vremii și în lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din urmă, precum și la drepturile sau interdicțiile ce rezultau din căsătoria dintre oamenii liberi și sclavi, precizări privitoare la urmașii acestora etc.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor orașe, colegii, temple, dar și proprietatea unor persoane particulare. În cazul celor din urmă, situația juridică era reglementată de dreptul roman dacă aparțineau cetățenilor romani sau de normele juridice locale dacă proprietarul era peregrin.
Căderea în sclavaj era cauzată prin naștere, prin neachitarea obligațiilor ca urmare a insolvabilității, în urma războaielor, prin prinderea hoțului de către cel păgubit. Sclavul era socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească și chiar să-l omoare. Era lipsit de orice personalitate, neputând avea drepturi și obligații juridice, neputând să se căsătorească, orice legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea fi considerată decât o stare de fapt.
Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcții importante și o putere financiară destul de ridicată. Aceștia, deși erau lipsiți de drepturi, aveau totuși o poziție superioară oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general manumisio – renunțare la dreptul de proprietate asupra sclavului prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele censului de către stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui sau prin declarații în fața guvernatorului.
Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberți.
Despre cealaltă categorie, colonii se știe că „între oamenii liberi și sclavi se găseau în provincii, ca și la Roma o categorie de locuitori care, deși liberi în drept, se aflau de fapt într-o situație asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în diverse părți ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde, datorită începutului de declin al sistemului sclavagist, proprietățile mai mari urmau a fi lucrate pentru creșterea rentabilității lor" de către aceștia care nu erau altceva decât țăranii săraci din împrejurimile orașelor.
Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul sclavului, era acel muncitor agricol care la începutul republicii lucra ca țăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de la micii proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârșitul imperiului, când se cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Rezumând, trebuie reținut faptul că, cetățenii, latinii, peregrinii, sclavii sau alții, reprezentau tot atâtea categorii juridice în tabloul societătii provinciale din Dacia.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în

30
funcție de statutul de care beneficia persoana respectivă. Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetățean roman cu o peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu un statut inferior. În mod tradițional, atunci când se realizau astfel de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statut mai înalt în poziție inferioară.
Cetățenii romani își întemeiau o familie potrivit normelor dreptului roman, în baza lui jus conubii.
Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul de a încheia o căsătorie între ei conform dreptului roman, ci doar potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soți erau peregrini deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb, dacă un cetățean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de jus conubii, căsătoria era perfect legală, iar copiii care se nășteau intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu beneficia de jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuți intrau sub regimul juridic al mamei.
În condițiile create de cucerirea romană, familia dacică își va păstra caracterul ei monogam și de element determinant în viața economico-socială. Totodată au apărut elemente noi impuse de regulile romane. Instituția familiei la cetățenii romani stabiliți în Dacia urma regulile dreptului roman.
Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, conviețuirea dintre ei fiind considerat concubinaj.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoștea și persoanele juridice care puteau avea drepturi și obligații, fiind înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice existente în Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile, satele) și colegiile.
Celelelate instituții ale dreptului familiei, precum curatela, tutela și adopțiunea erau organizate după normele juridice ale dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin testament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulă oral. Îm provoncie, un cetățean roman putea să aibă ca moștenitor pe un autohton, aceștia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu aveau dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostașii romani puteau să-și instituie ca moștenitori persoane peregrine sau latine.
Procedura de judecată în Dacia era exact ca și în celelalte provincii. În cazul săvârșirii unui delict, peregrinilor li se acorda în mod fictiv calitatea de cetățean roman, cu scopul de a se rezolva problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deținea jus gladii, putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei, excepție făcând cei care se aflau în fruntea populației, deoarece în aceste situații pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.
În fruntea piramidei administrative și judecătorești se afla împăratul, ca șef al statului și judecător suprem, urmând prefecții pretorului și apoi guvernatorii sau șefii de provincie. Judecata are un caracter public, este etatizată, soluționarea cauzei realizându-se de către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia romană erau judecați după procedura extraordinară de către

31
guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul putea să aplice și pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetățean roman și un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca și când ar fi fost cetățean roman.
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietății
În ceea ce privește regimul juridic al proprietății, peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Pentru apărarea proprietății peregrine în aceste condiții s- a instituit sistemul numit prescriptio longi temporis, prin care peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciar puteau fi apărați împotriva oricăror pretenții de posesie. Prescripțiunea era un mijloc de apărare, și nu un mijloc de dobândire a proprietății, peregrinii devenind proprietari după scurgerea timpului prevăzut de lege. Pentru remedierea acestei situații, s-a acordat și peregrinului deposedat dreptul de a intenta o acțiune reală prin care să reclame bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau și o proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în măsura în care normele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.
Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel economic, care se manifesta în principal prin instituția proprietății. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a folosi), ius fruendi ( dreptul de a culege fructele), și ius abutendi ( dreptul de a dispune).
Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului. Ager publicus se exercita asupra pământurilor cucerite de armata romană. În baza acestui principiu suprem al dreptului roman, imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a trecut, în mod riguros, la măsurarea și cadastrarea pământurilor cucerite în Dacia, în scopul repartizării celor îndreptățiți.
Veteranii și cetățenii romani au primit în proprietate terenuri fertile, pășuni și păduri, militarii din cadrul legiunilor romane au primit terenuri necesare unei existențe normale, ele aflându-se sub jurisdicția comandanților militari. Statul roman a trecut în proprietatea împăratului toate exploatările miniere.
Legile romane ce acționau în Provincia Dacia priveau mai ales proprietatea, ca instituție de bază în Imperiu. Aceste legi vizau în principal pe romanii rezidenți din Dacia. Exista și o excepție, anume aceea ca aceștia nu puteau avea în materie imobiliară o adevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară numai dacă pământul coloniei respective nu primise, printr-o ficțiune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca și cum ar fi fost situat în Italia.
În Dacia provincie romană au existat două tipuri de proprietate și anume proprietatea provincială și cea quiritară.
Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi asupra pământurilor din provincii. Aceștia dețineau doar posesiunea și uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte largi.

32
Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra urmașilor, fondul provincial putând fi transmis și prin simplă tradițiune.
Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă proprietate : proprietatea supremă și proprietatea subordonată exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit funciar.
Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de cetățenii romani în virtutea calității lor de cetățeni speciali, care beneficiau de toate drepturile politice și civile. Bucurându-se de ius italicum, cetățenilor romani li se aplicau, printr-o ficțiune juridică, drepturi de proprietate ca și în Latium, considerându-se că pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest tip de proprietate conferea drepturi suplimentare cetățenilor romani, care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.
Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a edictelor obţinute de la guvernatorul provinciei. În baza acestui drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul respectiv până la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor decât cele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia mai prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am reţinut că dreptul la proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani, cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că bunurile imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era lăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel de proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai provinciilor obțin cetățenia romană, iar pământul provinciei este supus în totalitate taxelor și impozitelor, diferențele dintre proprietatea quiritară și provincială se estompează în cadrul unui proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deținătorii de terenuri plăteau toate taxele și impozitele asupra terenului, ideea de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraților proprietari, care îl dețin și-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau să-l lase moștenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor și lucrurilor aparținând populației autohtone. Asupra actelor și faptelor

33
juridice peregrine acționau instituțiile dreptului ginților jus gentium, în baza căruia peregrinii își protejau bunurile și-și conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu toate acestea, în ceea ce privește furtul sau unele pagube cauzate pe nedrept, se foloseau, printr-o ficțiune juridică, prevederile dreptului civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetățeni.
Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau ocupaţiunea şi mai ales tradiţiunea. Această din urmă instituţie de drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia, servituţile, succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor drept, adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce s-a petrecut în realitate.
3.3.2.2.3. Obligații și contracte
Materia obligațiilor cunoaște o reglementare amănunțită și evoluată datorită faptului că în Dacia, ca și în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a producției și schimbului de mărfuri. Obligațiile, în special obligațiile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de drept al ginților și de drept autohton.
Forma, elementele și efectele contractelor de vânzare, locațiune, asociere sau împrumut, care s-au aplicat frecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli și principii ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară, căpătând în noile condiții o serie de funcții și de finalități noi.
Obligația este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii statale.
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării dreptului roman în Dacia este bine ilustrată de mărturii documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului. Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii.
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele. Faţa primei tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe sunt acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat textul inteligibil. În perioada războiului purtat, în anul 167, de către legiunile romane din Dacia împotriva triburilor marcomanice, tăblițele cerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost

34
distruse. Din cele 25 de tăblițe descoperite, doar 14 au putut fi descifrate.
Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!
· referiri la un cortegiu funerar
· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile acesteia, făcute cu ocazia unui banchet
· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru 205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un alt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari. Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta ăi pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor vânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită (tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor din contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între peregrini, iar vânzările erau însoţite de mancipaţiune, folosindu-se adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de transferare a proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani, peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi formulări.
În dreptul clasic, mancipațiunea era un mod de dobândire a proprietății asupra lucrurilor mancipi numai de către cetățenii romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate importante: fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec mancipi erau lucrurile mai puțin importante, precum roadele pământului, animalele mici.
Mancipațiunea presupunea :
- părțile din contract să fie cetățeni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existența a cinci martori cetățeni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existența cântarului de aramă și a cantaragiului.
Toate condițiile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ, lipsa uneia ducând la nulitatea actului.
Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit serveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite între părţi (instrumenta), având valoarea unor probationes. În tăbliţele respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească

869a5d6f8cd6a7aa7879f486ecb00d03

869a5d6f8cd6a7aa7879f486ecb00d03

Recommandé

Recommandé

Contenu connexe

Similaire à 869a5d6f8cd6a7aa7879f486ecb00d03

Similaire à 869a5d6f8cd6a7aa7879f486ecb00d03 (20)

Plus de exodumuser

Plus de exodumuser (20)

869a5d6f8cd6a7aa7879f486ecb00d03