istoria dreptului

1. Prof. univ. dr. IOAN BITOLEANU
INTRODUCERE ÎN ISTORIA DREPTULUI

2. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BITOLEANU, IOAN
Introducere în istoria dreptului / Ioan Bitoleanu.
– Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
320 p.; 20,5 cm.
Bibliogr.
ISBN 973-725-478-3
34(075.8)
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

3. UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Prof. univ. dr. IOAN BITOLEANU
INTRODUCERE
ÎN ISTORIA DREPTULUI
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2006

5. 1
CUPRINS
CAPITOLUL I
Introducere în dreptul antichităţii
I. Definiţia dreptului. Necesitatea cunoaşterii istoriei dreptului
II. Izvoarele dreptului
1. Obiceiul
2. Legea
3. Doctrina şi jurisprudenţa
III. Diviziunile dreptului
IV. Esenţa dreptului. curentele de gândire
V. Orientul antic
1. Codul lui Hammurapi
2. Legea şi dreptul în Egiptul antic
3. Societatea şi dreptul în Legile lui Manu (India antică)
4. Gândirea juridică în China antică
5. Vechiul Testament
VI. Reformarea dreptului în grecia antică
VII. Dreptul roman
1. Însemnătatea dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman
3. Scurtă prezentare istorică a statului şi dreptului roman
Regalitatea
Republica romană. Legea celor 12 Table
Principatul
Dominatul
Iustinian. Corpus Iuris Civilis
4. Izvoarele dreptului roman
CAPITOLUL II
Organizarea social–politică a traco-daco-geţilor în perioada prestatală şi statală. Legislaţia şi
instituţiile juridice
I. Periodizarea timpului preistoric şi istoric
II. Societatea. Structuri ierarhice politice şi militare

6. 2
III. Geneza statului dac. Instituţiile sale
IV. Legislaţia şi instituţiile juridice
1. Izvoarele dreptului
2. Cutumă şi lege
3. Regimul persoanelor şi familia
4. Bunuri şi obligaţii
5. Relaţiile externe
6. Sistemul punitiv geto-dac. Procedura de judecată
CAPITOLUL III
Statul şi dreptul în provincia romană Dacia (106 – 271 d.hr.)
I. Dreptul public. Organizarea administraţiei centrale şi locale
1. Izvoarele dreptului
2. Împărţirea administrativ-teritorială
3. Organele centrale
4. Organele locale
5. Organizarea financiară
6. Organizarea militară
II. Dreptul privat
1. Statutul persoanelor
2. Familia
3. Regimul bunurilor. Dreptul de proprietate
4. Obligaţii şi contracte
5. Infracţiuni şi pedepse. Procedura de judecată
III. Concepţii juridice
CAPITOLUL IV
Introducere în istoria dreptului medieval universal
I. Continuitatea tradiţiei dreptului roman în evul mediu
II. Teologia creştină şi concepţia despre drept
III. Dreptul bizantin, moştenitor al dreptului roman clasic, izvor al dreptului medieval românesc
CAPITOLUL V
Începuturile dreptului medieval
I. Etnogeneza românilor. Statornicie şi continuitate
1. Periodizarea

7. 3
2. Etnogeneza românilor
II. Obştea sătească şi instituţiile sale
III. Norme privind bunurile, munca şi statutul persoanei
1. Proprietatea
2. Normele privind relaţiile de muncă
3. Statutul persoanei
IV. Obligaţiuni civile şi răspundere penală.
Procedura de judecată
1. Obligaţiunile civile
2. Răspunderea penală
3. Procedura de judecată
CAPITOLUL VI
Ţările şi legea ţării (ius valachicum), secolele IX-XIV
I. Cristalizarea societăţii feudale la români. economie şi mutaţii sociale
II. Ţările, formaţiuni statale incipiente
III. Cristalizarea normelor juridice
1. Conceptul de lege
2. Legea Ţării, Geneza
IV. Legea ţării, creaţie originală românească
CAPITOLUL VII
Geneza statului şi dreptului medieval românesc
I. Întemeierea statelor medievale româneşti
1. Transilvania
2. Ţara Românească
4. Dobrogea
II. Structuri economice şi sociale
1. Viaţa economică
2. Organizarea socială şi proprietatea
III. Statul şi principalele sale instituţii
1. Instituţiile politice
2. Organizarea militară
3. Biserica
4. Organizarea administrativ-teritorială. Unităţi teritoriale, regionale şi locale
5. Organizarea fiscală

8. 4
CAPITOLUL VIII
Instituţiile de drept în evul mediu românesc (secolele XV-XVII)
I. Persoane, rudenie, familie
1.Statutul persoanelor
2. Rudenia
3. Familia
4. Despărţirea şi recăsătorirea
II. Regimul bunurilor. proprietatea şi succesiunea
1. Dreptul de proprietate
2. Succesiunea
3. Forme şi modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate
4. Hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare
III. Obligaţii şi contracte
CAPITOLUL IX
Organizarea justiţiei (secolele XV-XVII)
I. Legea ţării şi instituţiile sale în aceste veacuri
II. Organizarea judecătorească
1. Trăsăturile justiţiei medievale
2. Instanţele de judecată
III. Procedura de judecată
1. Organizarea procesului
2. Administrarea probelor
3. Pronunţarea hotărârii judiciare
4. Executarea hotărârilor
IV. Proceduri speciale
V. Infracţiuni şi pedepse
1. Infracţiuni
2. Pedepse
CAPITOLUL X
Evoluţia dreptului scris din Ţările Române până în secolul al XVII-lea. începuturile ştiinţei
dreptului
I. Izvoarele dreptului medieval. Elaborarea primelor pravile
II. Pravila şi hrisovul domnesc

9. 5
1. Pravila
2. Hrisovul domnesc
III. Principalele monumente ale dreptului medieval din Moldova şi Ţara Românească
IV. Dreptul scris din voievodatul şi principatul Transilvania (1176-1699)
1. Voievodatul Transilvaniei (1176-1541)
2. Principatul Transilvaniei (1541-1699)
V. Începutul învăţământului juridic şi ale ştiinţei dreptului
CAPITOLUL XI
Organizarea de stat a ţărilor române în timpul noilor regimuri politice: fanariot şi habsburgic.
Structurile instituţionale
I. Regimul fanariot
1. Economia
2. Societatea
3. Regimul politic. Instituţiile statului
II. Transilvania sub habsburgi
CAPITOLUL XII
INTRODUCERE ÎN ISTORIA GÂNDIRII ŞI PRACTICII JURIDICE A RENAŞTERII ŞI
EPOCII MODERNE
I. RENAŞTERE, UMANISM, ILUMINSIM – CADRU ISTORIC PRIELNIC
IDEII DE DOMNIE A LEGILOR
II. DREPTUL NATURAL ŞI CONTRACTUL SOCIAL. SUPREMAŢIA LEGII
III. ANGLIA. DE LA MAREA CARTĂ A LIBERTĂŢILOR LA PARLAMENTUL FĂURITOR
DE LEGI
1. Common Law
2. Magna Charta Libertatum
3. Petiţia dreptului. Parlamentul englez
IV. NAŞTEREA DEMOCRAŢIEI NORD-AMERICANE. CONTRIBUŢIA SA LA BIRUINŢA
LEGILOR
V. MODELUL FRANCEZ DE GUVERNARE. CODUL CIVIL NAPOLEONIAN
1. Încercări de codificare înainte de Napoleon Bonaparte
2. Marea Revoluţie Franceză. „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”
3. Opera legislativă a lui Napoleon. Codul Civil Francez
CAPITOLUL XIII
I. ÎNCEPUTUL MODERNIZĂRII DREPTULUI. MAREA OPERĂ

10. 6
DE CODIFICARE
II. ORGANIZAREA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
1. Statutul persoanelor
2. Rudenia, familia şi căsătoria
3. Regimul bunurilor
IV. DREPTUL PENAL
1. Infracţiuni şi pedepse
2. Dreptul procesual
3. Începuturile regimului penitenciar
V. DREPTUL TRANSILVAN SUB HABSBURGI
CAPITOLUL XIV
REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR MODERN (1821-1848)
I. REVOLUŢIA DE LA 1821 CONDUSĂ DE TUDOR VLADIMIRESCU
1. Cauzele revoluţiei
2. Programul revoluţiei
II. ECONOMIE ŞI SOCIETATE
1. Viaţa economică
2. Societatea
III. REGIMUL POLITIC
IV. PLEDOARIE PENTRU DOMNIA LEGII ŞI PENTRU REGIM CONSTITUŢIONAL
V. REGULAMENTELE ORGANICE – PRIMUL ACT CU VALOARE
CONSTITUŢIONALĂ AL PRINCIPATELOR LA ÎNCEPUTUL EPOCII MODERNE
1. Geneza Regulamentelor Organice
2. Dispoziţii. Instituţii
VI. PROGRAMUL REVOLUŢIEI DE LA 1848, IZVORUL MARILOR REFORME DE
MODERNIZARE A ROMÂNIEI
CAPITOLUL XV
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-1866
I. ORGANIZAREA DE STAT SUB SEMNUL UNIFICĂRII POLITICE
II. DREPTUL CONSTITUŢIONAL
1. Convenţia de la Balta Liman
2. Tratatul de la Paris
3. Rezoluţiile cu semnificaţie constituţională adoptate de Adunările ad-hoc – 1857
4. Convenţia de la Paris

11. 7
5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris
III. LAICIZAREA DREPTULUI
IV. DREPTUL CIVIL
V. CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ
VI. DREPTUL PENAL
VII. DREPTUL PROCESUAL PENAL
VIII. LEGE ŞI REFORMĂ
CAPITOLUL XVI
DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918
I. VIAŢĂ ECONOMICĂ ŞI STRUCTURI SOCIALE
1. Economia
2. Structuri sociale
II. VIAŢA POLITICĂ. PLURIPARTIDISM ŞI RESPONSABILITATE GUVERNAMENTALĂ
1. De la domnul pământean la prinţul străin. Actul de la 10 mai 1866
2. Proclamarea independenţei de stat
3. Trăsăturile generale ale regimului politic
III. ROMÂNII DIN AFARA STATULUI NAŢIONAL
IV. DREPTUL INTERNAŢIONAL
V. DREPTUL CONSTITUŢIONAL
VI. PRINCIPALELE REFORME INTERNE
1. Legislaţie agrară
2. Comerţ, industrie, finanţe, legislaţia muncii
3. Învăţământ, putere armată, administraţie, justiţie
VII. ŞTIINŢA DREPTULUI ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC
CAPITOLUL XVII
ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL DUPĂ MAREA UNIRE PÂNĂ LA
INSTAURAREA EGIMULUI TOTALITAR ANTONESCIAN 1918-1940
I. ORGANIZAREA DE STAT
1. Marea Unire şi consacrarea ei internaţională
2. Progresele economiei naţionale
3. Sistemul partidelor politice
4. Noile concepţii politico-juridice
5. Forma de guvernământ şi regimul politic

12. 8
II. EVOLUŢIA DREPTULUI
1. Izvoarele dreptului
2. Unificarea legislativă. Organizarea judecătorească
3. Dreptul constituţional
4. Dreptul administrativ
5. Dreptul comercial şi bancar, sistemul bancar şi instituţiile de credit
6. Dreptul internaţional
7. Dreptul civil
8. Dreptul procesual civil
9. Dreptul penal
10. Dreptul procesual penal
12. Ştiinţa dreptului şi învăţământul juridic
BIBLIOGRAFIE

13. 5
CUVÂNT ÎNAINTE
Prin însăşi formularea dată, Introducere în
istoria dreptului se defineşte ca o ştiinţă interdis-ciplinară,
situată la graniţa dintre istoria societăţii şi
civilizaţiei universale şi normele, instituţiile şi
concepţiile juridice ale popoarelor şi naţiunilor
lumii. Laolaltă, acestea alcătuiesc sfera Dreptului
pozitiv din toate perioadele timpului istoric. Pe acest
fond se integrează istoria bimilenară a poporului
român şi lucrul său pentru a-şi întemeia viaţa pe
ideea de ordine, lege şi dreptate.
Înainte de a se trece la studierea ramurilor
fundamentale ale Dreptului, această disciplină oferă
studenţilor cunoaşterea gândirii despre legi, drepturi,
îndatoriri şi structuri juridice, despre principalele
monumente ale dreptului universal, de la Codul lui
Hammurapi la Legile lui Iustinian şi până la Codul
lui Napoleon. Astfel, poziţia disciplinei în raport cu
domeniile cunoaşterii implică o largă deschidere
spre alte ştiinţe, precum istoria doctrinelor sociale,
economice şi politice, istoria filosofiei şi a religiilor,
istoria diplomaţiei şi istoria militară, oferind o viziune
cuprinzătoare asupra Dreptului, de la izvoarele sale,
în evoluţia pe epoci istorice, până la a deveni
temeiul Dreptului actual. Familiarizarea studentului
din primul an de studii cu instituţiile, normele şi

14. 6
concepţiile juridice de la antichitate la contempora-neitate,
examinarea izvoarelor, doctrinelor şi juris-prudenţei
(practicii judiciare) fiecărei epoci sunt
menite să contribuie la înţelegerea şi însuşirea temei-nică
a celorlalte ramuri şi discipline ale Dreptului:
public, privat, constituţional, civil, penal, administrativ,
comercial, procesual etc.
Din motive lesne de înţeles, vom stărui
asupra istoriei dreptului românesc, preocupaţi însă şi
de conexiunile sale cu principiile, jurisprudenţa şi
izvoarele dreptului universal, puţine popoare având
privilegiul de a-şi aşeza legile pe temeiul unor
izvoare fundamentale de drept, cum sunt Dreptul
civil roman, Dreptul bizantin din timpul împăratului
reformator Iustinian şi Dreptul civil francez inspirat
de Napoleon.
Obiectivele care trebuie atinse de cursant
după studierea şi aprofundarea disciplinei ar trebui
să fie:
1. Să-şi însuşească temeinic cunoştinţele
despre gândirea şi practica juridică din toate vârstele
timpului istoric şi din focarele de civilizaţie ale
omenirii: Orientul antic, lumea greco-romană, tradiţiile
romanităţii în evul mediu şi epoca modernă, şi să
înţeleagă influenţa lor asupra statalităţii şi dreptului
românesc.
2. Să fie în măsură a defini, folosind conţi-nutul
cursului, Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, Dicţionarul de termeni juridici uzuali
explicativ practic (1997), noţiunile din domeniul
Dreptului referitoare la persoane, familie, proprietate

15. 7
şi succesiune, drepturi, obligaţii, răspundere şi con-tracte
– concepte care înlesnesc însuşirea ramurilor
principale ale dreptului.
3. Să înţeleagă şi să-şi explice evoluţia
concepţiilor politice, a ştiinţei dreptului şi jurispru-denţei
de-a lungul istoriei, de la formele neevoluate
(cumularea puterilor, pluralitatea condiţiei juridice şi
insecuritatea persoanelor, instabilitatea proprietăţii)
la societatea modernă, întemeiată pe separaţia
puterilor, pe domnia legilor şi pe garantarea consti-tuţională
a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
4. Să argumenteze, cu datele şi faptele oferite
de disciplina predată, filiaţia dreptului românesc cu
ilustrul drept roman – componentă a obârşiei româ-nilor
însăşi – şi, deci, implicit, cu valorile europene
la care tindem să aderăm.
În acest chip, disciplina Introducere în istoria
Dreptului înzestrează pe viitorul jurist cu elementele
de cultură fără de care nici o profesiune nu este
desăvârşită.

16. 8

17. 9
Capitolul I
INTRODUCERE ÎN DREPTUL ANTICHITĂŢII
I. DEFINIŢIA DREPTULUI. NECESITATEA CUNOAŞTERII
ISTORIEI DREPTULUI
În ştiinţa juridică, cuvântul DREPT cunoaşte mai multe
înţelesuri.
1. În primul rând, el exprimă facultatea unei persoane
(subiect) de a săvârşi un act care să fie recunoscut sau să nu fie
interzis de lege. De aceea, cu acest sens, el se numeşte Drept
subiectiv. În acest caz, legea ocroteşte actul împotriva acelora
care se opun exercitării lui prin sancţiuni externe şi reale.
2. Al doilea sens exprimă totalitatea regulilor juridice
care asigură exerciţiul drepturilor subiective. În acest înţeles,
Dreptul este definit ca ansamblul legislaţiei şi se numeşte Drept
obiectiv (general), structurat pe categorii şi diviziuni: civil,
penal, comercial etc.
3. Cel de-al treilea sens priveşte ştiinţa Dreptului. Din
vechime însă, aceasta a fost socotită şi o artă, o adevărată vocaţie;
celebrii jurisconsulţi romani Celsius şi Ulpian au şi numit-o
sugestiv ars aequi et boni (arta echităţii şi binelui).
În altă ordine de idei, plecând de la faptul că ambele au
ca obiect raporturile dintre oameni, pentru a armoniza interesele
individuale cu interesul general, Morala şi Dreptul sunt înrudite.
Cea dintâi este însă abstractă şi idealistă, ţinând de conştiinţa
umană – un factor lăuntric deci, implicând sancţiuni emoţionale –,
în timp ce Dreptul este practic şi realist, deci pozitiv, stabilind
norme juridice obligatorii impuse prin sancţiuni externe şi reale.

18. Aşa cum va rezulta, învăţaţii din timpurile vechi şi până în epoca
modernă au vorbit şi despre existenţa unui drept natural.
10
Fiecare ştiinţă îşi are istoria sa. De aceea, studierea şi
cunoaşterea acesteia sunt, pentru cel care o practică, o obligaţie
şi o necesitate. Pentru argumentarea unei soluţii sau apărarea
unei cauze, juristul simte nevoia incursiunii în istorie, de unde să
extragă explicaţii logice, fundamentarea regulii, practica anterioară
a sute de generaţii şi pe durata a mii de ani. De aceea, însuşirea
de cunoştinţe din istoria dreptului nu constituie doar o chestiune
de cultură generală, cu care trebuie să fie înzestrat orice intelec-tual,
ci una de competenţă profesională.
II. IZVOARELE DREPTULUI
Într-o accepţiune generală, teoreticienii acestei ştiinţe au
identificat ca izvoare principale ale Dreptului: obiceiul, legea,
doctrina şi jurisprudenţa.
1. Obiceiul (datinile juridice). Acesta constituie dreptul
consuetudinar sau cutumiar, constând într-o sumă de reguli de
conduită nescrise, formate prin repetarea îndelungată a unor
practici generale, regionale sau locale. Obiceiul a jucat un mare
rol la toate popoarele aflate în primele faze ale dezvoltării lor
juridice (în Franţa, până la redactarea oficială a obiceiurilor, în
secolul al XVI-lea, „la coutume” a reprezentat principalul izvor
de drept, ca şi la români de altfel, până un secol mai târziu). Şi
astăzi Anglia şi SUA continuă să atribuie cutumei acelaşi statut,
totalitatea obiceiurilor juridice purtând numele de Common Law.
2. Legea. Evoluând, societatea a simţit nevoia, într-o primă
etapă, a unificării, armonizării şi codificării obiceiurilor, trans-formarea
lor în legi, prin adunarea şi sancţionarea lor în formă
scrisă, în colecţii generale numite Coduri.
Conceptul de lege prezintă două accepţiuni: în sens larg,
ea desemnează orice act normativ emis de un organ de stat împu-ternicit
să emită astfel de acte, conform unei proceduri prestabilite;

19. în sens strict, trebuie înţelese numai actele normative emise de
Parlament.
3. Doctrina şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare
secundare. Doctrina rezultă din lucrările unor jurişti iluştri, care
explică şi comentează regulile juridice, expun teoriile de Drept,
concepţiile lor în problemele juridice controversate. Jurisprudenţa
se defineşte ca totalitatea soluţiilor date de instanţele de judecată
de toate gradele în speţele judecate. Începând din antichitate şi
până în epoca modernă, istoria dreptului oferă exemple celebre
de jurisprudenţă, pline de învăţăminte.
III. DIVIZIUNILE DREPTULUI
Dreptul pozitiv (dreptul în vigoare) este compus din două
mari ramuri : dreptul internaţional şi dreptul naţional. Cel dintâi
priveşte Dreptul internaţional public, care reglementează relaţiile
dintre state, precum şi Dreptul internaţional privat, care regle-mentează
raporturile de interes privat dintre supuşii diferitelor
state. Şi dreptul naţional se subdivide în Dreptul public (Consti-tuţional,
Administrativ, Penal) şi Dreptul privat (Civil, Comer-cial
etc).
IV. ESENŢA DREPTULUI. CURENTELE DE GÂNDIRE
Prima formă de reglementare a raporturilor dintre oameni
a fost, aşadar, obiceiul (cutuma). Când a apărut conştiinţa reli-gioasă,
preceptele religioase s-au adăugat uzanţelor primitive.
Sfânta Scriptură şi Coranul cuprind multe astfel de precepte,
devenite apoi norme juridice, ca şi Codul lui Hammurapi, una
din primele colecţii de legi cunoscute în istorie (se va trata
distinct, la capitolul Antichitate).
Dreptul canonic (religios) a exercitat, deci, o influenţă
considerabilă până în timpurile moderne (mai ales în materie de
familie) în toate statele creştine, tot astfel şi Şeriatul – legea
11

20. sacră islamică, în lumea musulmană. Se ştie că relaţiile sociale
au privit raporturile omului cu mediul natural şi cele de familie,
care au implicat iniţial norme impuse prin oprobriul colectiv, iar
apoi, odată cu apariţia statului, constrângerea normelor juridice.
12
În acest cadru, exegeţii ştiinţei dreptului au stabilit o
seamă de relaţii esenţiale pentru înţelegerea acestei ştiinţe :
1. Dintre drept şi politică, cel dintâi având un caracter
esenţialmente politic.
2. Dintre drept şi justiţie – întrebarea care s-a pus fiind
aceea dacă dreptul este sau cel puţin ar trebui să fie echivalent
cu dreptatea (justiţia).
3. Dintre drept şi morală. Deşi în multe privinţe normele
de drept şi regulile morale sunt înrudite, aşa cum s-a relevat, ele
nu se pot confunda. Căutând sancţiuni în preceptele religioase,
precum şi în propria conştiinţă, morala este abstractă şi idealistă.
Dreptul impune respectarea regulilor de conduită prin sancţiuni
externe şi reale fiind, deci, pozitiv.
Explicaţia dreptului a făcut obiectul diverselor şcoli şi
curente de gândire, din Evul Mediu şi până astăzi. Ne oprim, pe
scurt, asupra celor mai importante dintre ele.
1. Şcoala originii divine a Dreptului a fost fondată în
Evul Mediu de Sf. Augustin, iar concepţia sa a fost dezvoltată
în secolul al XIII-lea de Thomas d'Acquino. Esenţa acesteia era
că oamenii sunt supuşi voinţei lui Dumnezeu şi, prin extensie,
autorităţii suveranului (împărat, rege, principe) – reprezentantul
puterii divine pe pământ.
2. Şcoala Dreptului natural, contrară celei dintâi, a fost
fondată de gânditorul Hugo Grotius (De jure belli ac pacis –
1625), inspiratorul ideii Contractului social între oameni, al
cărui rezultat a fost crearea statului. O versiune a acestei concepţii
aparţine renumitului filosof englez Thomas Hobbes (Elements
of Law Natural and Politic – 1640). El susţine că nu solidaritatea
socială, ci, dimpotrivă, natura egoistă a indivizilor (vezi celebrul

21. adagiu homo homini lupus – omul este lup pentru om) i-a forţat
să se organizeze în societate civilă (stat). Cei doi gânditori sunt
însă de acord că poporul a delegat apoi irevocabil puterile sale
suveranului, căruia, astfel, îi datorează ascultare. Ei justificau
puterea absolută a acestuia. Simbolul acestei puteri, regele
Franţei, Ludovic al XIV-lea, a rămas vestit pentru afirmaţia sa –
„l’Etat c’est moi !” (statul sunt eu !).
Un pas înainte este făcut de John Locke (On the
Government – 1960): prin contractul social realizat – considera
el – poporul a cedat suveranului numai puterea executivă, dar a
păstrat-o pe cea legislativă – deci, suveranitatea – suport al
monarhiei constituţionale instituită în Anglia în timpul revoluţiei
burgheze din secolul al XVI-lea. Dar cea mai pură viziune
aparţine lui Jean-Jacques Rousseau (Le Contract Social – 1761).
Oamenii se nasc liberi şi egali – a afirmat el în esenţă, iar suve-ranitatea
poporului este, astfel, inalienabilă. Ea nu se deleagă, ci
13
se exercită direct.
Deşi teoria a îmbrăcat un sens utopic şi romantic, ea a
fost îmbrăţişată cu entuziasm de minţile reformatoare cele mai
luminate ale vremii din cele două continente – Europa şi America;
această concepţie a devenit combustia marilor revoluţii ale vea-cului
al XVIII-lea – cea franceză şi nord-americană – care aveau
să schimbe faţa lumii, spre modernitate.
V. ORIENTUL ANTIC
În antichitatea orientală, dreptul (legea) a stat cu precă-dere
sub stăpânirea credinţelor mitico-religioase. Pe o anumită
treaptă de evoluţie, societatea a simţit nevoia de ordine; pe
fondul explicării naive a realităţilor naturale şi sociale, guver-nate
de zei, poruncile acestora, transmise prin vocea preoţimii,
vor produce noi configuraţii pe planul relaţiilor dintre indivizi,
înlocuind comportamentul bunului plac cu ordinea întemeiată pe
precepte morale, transformate în norme juridice. Prin traducerea

22. obiceiurilor în norme, cutuma devine lege, deşi aşezarea socială
şi normele de drept continuă să fie socotite de inspiraţie divină.
14
1. Codul lui Hammurapi
Pe valea Nilului (Egipt) şi în Mesopotamia – ţara dintre
fluviile Tigru şi Eufrat – au luat naştere cele mai vechi centre ale
civilizaţiei umane, de la care lumea greco-romană – leagănul
civilizaţiei europene – a preluat valoroase tradiţii culturale.
Regatul Babilonului din Mesopotamia a fost rezultatul unificării
unor vestite oraşe-cetăţi unde s-au promulgat cele mai vechi legi
ale omenirii.
Rege al Babilonului (1793-1750 î.Hr.), fondator al
Imperiului Babilonean, Hammurapi şi-a legat numele de primul
cod amănunţit de legi cunoscut în istorie, unul din cele mai
vechi monumente ale dreptului societăţii orientale antice.
Textul, în scriere cuneiformă, a fost eternizat pe un stâlp de
bazalt negru, astăzi în custodia muzeului Luvru din Paris.
Importanţa Codului lui Hammurapi consta nu atât în înnoirile pe
care le aducea, cât, mai ales, în unificarea şi armonizarea
tradiţiei precedente. Spre deosebire de multe acte normative ale
vremii, acesta a fost o lege laică, mireană, elaborată, este
adevărat, din porunca zeilor, dar de către rege, considerat ca
învestit cu putere divină. Codul punea în centrul preocupărilor
ocrotirea proprietăţii, organizarea familială, reprimarea infrac-ţiunilor
de natură penală etc.
Primele articole erau consacrate procedurii judecătoreşti.
Amplele dispoziţii care urmează priveau proprietatea imobiliară,
în special funciară: drepturile şi îndatoririle persoanelor care
arendează pământ, stăpânirea caselor şi terenurilor destinate
construcţiilor. Codul reglementează dreptul de depozit, dreptul
datoriilor (asigurarea împrumutului prin persoana membrilor de
familie ai datornicului) şi cămătăria. Sclavii – bun de seamă al
patrimoniului mobiliar – erau socotiţi obiect de proprietate,
putând fi vânduţi sau zălogiţi.

23. Strâns legată de proprietate era materia obligaţiilor:
contractul de vânzare-cumpărare, garanţii, contractul de locaţiune
(închiriere), cele privind bunurile imobile precum şi serviciile
(forţa de muncă), cu reglementarea preţurilor (maxime sau
minime).
Un loc important revenea dreptului familial. Familia era
întemeiată pe căsătoria monogamă, precedată de logodna cu
daruri (din partea familiei băiatului) şi presupunea constituirea
dotei (zestre) de către familia fetei. Deşi averea era administrată
de soţ, soţia rămânea proprietarul bunurilor dotale, păstrându-şi
capacitatea juridică. Codul reglementa, de asemenea, autoritatea
părintească, desfacerea căsătoriei, adopţiunea, succesiunea.
Numeroase articole erau consacrate infracţiunilor şi
pedepselor, care instituiau un sistem aspru, represiv. În dreptul
privat funcţiona principiul pluralităţii condiţiei juridice a oame-nilor;
la infracţiunile împotriva persoanei se făcea distincţie,
gradând pedeapsa, în raport cu poziţia socială a victimei sau a
infractorului. Pedeapsa capitală se administra pentru infracţiuni
împotriva patrimoniului, ameninţarea securităţii statului (de
exemplu, răscoala), pentru încălcarea eticii familiale (adulter,
incest ş.a). Erau prevăzute, de asemenea, pedepse corporale
(domeniu în care se autorizau utilizarea ordaliilor* sau legea
talionului**); dări în natură (sclavi, grâne, animale) şi pecuniare
(amenzi). Din textul legii rezultă că era cunoscut şi principiul
circumstanţei atenuante.
Pe planul judecării pricinilor, instanţele judiciare ecle-ziastice
au fost înlocuite precumpănitor cu magistraţi civili, care
15
________________
* Ordalie – mod de stabilire a dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în
litigiu, prin diferite probe ( a focului, a apei clocotite şi a fierului încins),
considerat ca judecată divină.
** Talion – pedepsire, răzbunare a unei ofense, a unui prejudiciu etc.
Legea talionului – lege penală a unor popoare antice prin care se aplica
vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil.

24. erau funcţionari de carieră. Hotărârile, irevocabile după pronun-ţarea
16
lor, erau redactate în scris şi precizau: obiectul pricinii,
lista martorilor, data întocmirii, numele scribului. Sistemul
administrării probelor era foarte dezvoltat şi se întemeia pe
martori, jurământ şi ordalii (ca probă, dar şi ca sancţiune). De
remarcat că articolele sunt foarte aproape de speţă şi departe de
preocupările doctrinare. Ele desemnează mai degrabă o decizie
judecătorească decât o normă juridică abstractă şi generală de
conduită. De multe ori, textul are în vedere cazuri concrete,
oferind şi soluţia juridică corespunzătoare.
2. Legea şi dreptul în Egiptul antic
În străvechiul stat din valea Nilului lipsesc codurile de
legi în înţelesul lor propriu. În schimb, cărţile egiptene de
înţelepciune, deşi nu sunt tratate de morală şi, cu atât mai puţin,
de drept, cuprind precepte morale şi juridice ce converg spre
ideea de respectare a ordinii universale stabilite de zei adică, în
înţelesul cetăţii, al legii şi dreptăţii imanente. De aceea, oricine
încalcă legea trebuie pedepsit: „Dă pedepse grele şi osândeşte
tare, căci dai astfel o pildă împiedicând [în viitor] o faptă rea”,
recomanda o vestită povestire de învăţături.
3. Societatea şi dreptul în Legile lui Manu (India antică)
Vestita colecţie de legi conţine un ansamblu de regle-mentări
juridice, religioase şi morale, exprimând trecerea de la
obicei la lege şi constituie baza dreptului public şi privat indian.
Manu, fiul înţelept al zeului Brahma, „părintele întregii lumi, al
cerului şi al pământului, strămoşul tuturor fiinţelor”, a dat oame-nilor
acest îndreptar de conduită, întemeind ordinea socială a
cărei respectare echivala cu însăşi voinţa forţei divine. Pentru
aceasta, Brahma a creat cele patru caste: brahmanii (preoţimea şi
înţelepţii), kşatrya (războinicii), vaisya (producătorii liberi) şi

25. sudra (servitorii), ceea ce implică şi pluralitatea condiţiei juridice
a persoanelor fizice, reflectată, spre pildă, în aplicarea diferenţiată
a sancţiunilor şi pedepselor. Pe lângă inegalitatea socială, Legile
lui Manu statuau şi inegalitatea dintre sexe, femeia având pe
toată perioada vieţii o poziţie subordonată bărbatului.
Răspunzător de respectarea ordinii sociale era regele,
care reprezenta autoritatea normativă, cât şi cel ce trebuia să
pedepsească pe cei vinovaţi, ocrotindu-i pe ceilalţi („Dreptatea
stă în a aplica pedeapsa conform legii”). Judecata, însă, o făceau
judecătorii aleşi de rege din rândul primelor trei caste. Proba-ţiunea
consta din martori, pe bază de jurământ, dar erau admise
şi ordaliile. Remarcabil este faptul că precizarea datoriilor
presupunea şi preocuparea de a înlătura arbitrariul şi anarhia din
relaţiile interumane.
4. Gândirea juridică în China antică
Adepţii filosofiei daoiste (dao – „strămoşul tuturor
lucrurilor, principiul cerului şi al pământului”), precum şi ai
confucianismului (Confucius – celebru filosof chinez sanctificat)
din secolele VII-VI î.Hr, sunt creatori ai învăţăturii morale ce
îndemna omul spre virtute, îndeplinirea datoriei şi respectarea
normelor de convieţuire socială. Ei sunt precursori ai legiştilor,
curent de gândire juridică din secolele IV-III î.Hr. Meritul
legiştilor a fost acela că făceau distincţie între obicei şi legea
scrisă, considerată superioară, şi căreia trebuia să i se supună toţi
oamenii, indiferent de rang. Ei au fost printre primii care au
formulat în mod explicit principiul egalităţii persoanelor în faţa
legilor.
5. Vechiul Testament
În civilizaţiile vechiului Orient, religia domina toate
aspectele vieţii, în nici una însă caracterul dominant nu apare
atât de absolut şi de exclusiv ca în aceea a vechilor evrei.
17

26. Potrivit Vechiului Testament, Iahve, ca singur Dumnezeu şi unic
legiuitor, este încarnarea justiţiei supreme. Spre deosebire de
Legile lui Manu, cartea sfântă a evreilor afirma egalitatea tuturor
fiilor lui Israel în toate domeniile de bază ale vieţii.
18
În gândirea lor, dreptatea se raporta la egalitatea
persoanelor în faţa legilor („Să nu faceţi nedreptate la judecată”,
suna un precept de bază al cărţii). Omul este drept prin ceea ce
face, şi nu prin poziţia lui sau prin ceea ce este (bogăţie, putere,
prestigiu social). Dreptatea înseamnă respectarea celuilalt, a
voinţei lui referitoare la propria persoană, precum şi a bunurilor
sale („ Să nu doreşti casa aproapelui tău, femeia lui, nici ogorul
lui, nici sluga lui, nici boul sau asinul lui”).
Dreptul penal ebraic admitea vechea lege a talionului
(aici este formulată celebra dispoziţie „suflet pentru suflet, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte”). Administrarea dreptăţii apar-ţinea
tribunalelor oraşelor, instanţa supremă fiind tribunalul din
Ierusalim, devenit capitala regatului iudeo-israelian în timpul
regilor David şi al fiului său, înţeleptul Solomon (secolele XI-X
î.Hr.). Judecata se făcea pe baza oralităţii şi a prezenţei mar-torilor,
fapt pentru care şi mărturia mincinoasă era aspru
pedepsită.
VI. REFORMA DREPTULUI ÎN GRECIA ANTICĂ
Organizarea polis-ului grecesc (oraşul-stat) pe baze
democratice directe, având ca model Atena (aici fiecare cetăţean
lua parte la viaţa publică – în agora* sau alte instituţii – putând fi
desemnat, prin tragere la sorţi, în funcţiile de magistrat sau jurat
în instanţele de judecată), a permis nemaiîntâlnita afirmare a
filosofiei, doctrinei, jurisprudenţei şi instituţiilor judiciare.
Cultul pentru nomos, însemnând îndeosebi dreptul cutumiar al
cetăţii, înmănunchia accepţiunea de lege divină şi lege umană,
________________
* Agora – adunare publică la vechii greci.

27. obiceiul, tradiţia, moravurile, comportamentul uman. Reformele
înfăptuite de-a lungul câtorva secole au permis trecerea de la
atotputernicia statului aristocratic spre libertatea individuală,
prin intermediul dreptului bazat pe norme morale şi pe raţiune.
Chiar şi în Sparta, cea de-a doua cetate importantă a Greciei, stat
extrem de conservator şi de anacronic, legislatorii au impus
măsuri de natură să lărgească drepturile cetăţenilor.
Un astfel de model a fost Lycurg (secolul VIII î.Hr.),
care, prin reformele sale, a limitat puterea regilor ca stăpâni
absoluţi şi a realizat, prin instituţiile nou create – Senatul şi
Corpul Eforilor (magistraţi cu largi atribuţii interne şi externe),
alcătuite din reprezentanţi ai aristocraţiei, un echilibru al
puterilor între regalitate şi popor. În domeniul dreptului, eforii
erau cei care judecau în materie civilă, iar Senatul judeca
crimele, lipsind astfel pe regi de dreptul de a împărţi discreţionar
dreptatea. Reformele din domeniul social (redistribuirea resurselor
pentru a permite fiecărui cetăţean să aibă asigurată subzistenţa
alimentară), din domeniul moral (o educaţie aspră şi austeră –
„spartană” – a tinerilor), reglementarea relaţiilor de familie –
erau menite ca, laolaltă, să întărească cetatea, capacitatea ei de
apărare, prin subordonarea individualităţii interesului colectiv.
Atenianul Solon (secolul VII î.Hr ) este socotit unul din
cei şapte înţelepţi ai Greciei antice. Desemnat arhonte (magistrat
suprem al republicii) cu puteri extraordinare, a reformat statul,
dând prima Constituţie democratică a Atenei. În acea vreme,
cetatea era sfâşiată de grave contradicţii între stările sociale.
Înglodaţi în datorii, mii de oameni liberi au fost transformaţi în
sclavi şi vânduţi în afara cetăţii. Filosofia în materie de drept a
fost aceea că promulgarea de legi în interesul tuturor era condiţia
stabilităţii şi armoniei în societate, iar esenţa democraţiei consta
în dreptul cetăţeanului de a apela la justiţie pentru orice hotărâre
a unei autorităţi. În acest sens, Solon a creat un sistem
19

28. instituţional echilibrat. În justiţie a instituit, pe lângă magistraţi,
corpul de juraţi desemnaţi prin tragere la sorţi, la care aveau
acces toţi cetăţenii.
20
De mare importanţă au fost legile care hotărau retroce-darea
pământurilor celor deposedaţi abuziv de patriciat, eliberarea
celor vânduţi ca sclavi pentru datorii şi readucerea lor în cetate,
limitarea puterii părinteşti asupra copiilor (dreptul de viaţă şi de
moarte), fiul major devenind egal în faţa autorităţii cu tatăl său.
Efectul final a fost îngrădirea puterii oligarhiei şi consolidarea
sistemului democratic de guvernare.
Măsurile întreprinse de Clistene (secolul VI î. Hr.), om
politic şi reformator al statului sclavagist atenian, au reprezentat
episodul final al luptei dintre aristocraţia gentilică şi demos.
Printre altele, el a introdus ostracismul („judecata cioburilor”),
constând în votul secret al cetăţenilor care înscriau pe un ciob
numele persoanei considerată primejdioasă pentru ordinea
democratică. În baza verdictului popular, aceasta putea fi exilată
din cetate timp de 10 ani, dar fără confiscarea averii.
În gândirea vechilor greci a avut loc o interesantă contro-versă
privind raportul dintre legile normative instituite de oameni
şi legile naturale imuabile. Curentul de gândire al sofiştilor (de
la Sofist – filosof grec din secolul V î.Hr.) a repus în discuţie
existenţa dreptului natural (în concordanţă cu natura lucrurilor
şi a oamenilor), opus de ei dreptului pozitiv (totalitatea legilor în
vigoare), creat în interesul şi prin arbitrariul oamenilor, aflat în
opoziţie cu natura.
Un reprezentant de seamă al acestui curent a fost
Protagoras. Natura nu cunoaşte norme – a afirmat el. Introdu-cerea
aceasta este o operă a omului, socotit a fi homo mensura
(omul – măsura tuturor lucrurilor). Angajat în dezbaterea asupra
raportului dintre legea naturală şi cea raţională, Sofocle (secolul
V î.Hr.) a afirmat valabilitatea amândurora. De aceea – susţineau

29. sofiştii – dreptul pozitiv trebuia să revină la dreptul natural
egalitar întrucât, prin natura lor, toţi oamenii sunt egali („Divi-nitatea
i-a făcut pe toţi ca oameni liberi; pe nimeni natura nu l-a
făcut sclav”), concluzia fiind că dreptatea şi libertatea sunt
naturale. Dreptatea este, deci, egalitatea în faţa legii – afirma
Pericle, conducătorul democraţiei ateniene din secolul V î.Hr.
Marele învăţat al Antichităţii concilia, într-o logică impecabilă,
ideea de drept natural şi drept pozitiv, în sensul că egalitatea
naturală trebuia să se regăsească în lege. Sistemul desemnării în
funcţiile de stat prin tragere la sorţi, şi nu prin vot, introdus de
el, a permis oricărui cetăţean să exercite aproape orice demnitate
publică, iar retribuirea funcţiei a îngăduit şi celor de condiţie
materială inferioară să se poată ocupa de treburile cetăţii. Dar,
cu aceasta, controversa nu era încheiată. Caracterul pasionant al
disputei a fost amplificat de replica altor gânditori, printre care
poetul Pindar. Peste tot în natură, afirma el, funcţiona legea
după care cel puternic domina pe cel slab. Prin urmare, dreptul
natural n-ar fi impus egalitatea, ci, dimpotrivă, nesfârşita inegalitate
dintre oameni. În această lumină, egalitatea şi dreptatea nu erau,
deci, decât invenţii ale celor slabi care, inferiori din natură,
râvneau să devină, cu ajutorul legii, egali cu cei puternici.
Remarcabilă este concepţia filosofului Democrit (seco-lele
V-IV î. Hr.), apropiată de viziunea modernă, potrivit căreia
esenţa legii pozitive era principiul ce impunea fiecăruia, sub
sancţiunea constrângerii, de a nu prejudicia pe celălalt.
Gândirea juridică a fost puternic influenţată şi de viziunea
asupra Dreptului a marelui gânditor al Antichităţii, Platon, cel
mai de seamă discipol al lui Socrate. În celebrele sale dialoguri
din Legile şi Republica, el a susţinut ideea supremaţiei legilor
întemeiate pe conceptul Binelui şi Dreptăţii, dar concepţia sa
despre legile pozitive a cunoscut şi aspecte contradictorii. Iniţial,
el şi-a manifestat ostilitatea faţă de dreptul scris, considerat
21

30. formalist şi rigid. În cetatea ideală, condusă de filosofi – oameni
culţi, educaţi pentru servirea intereselor superioare ale comu-nităţii
22
pe baza raţiunii –, legea şi constrângerile nu erau necesare,
stăruind în a confunda dreptul cu morala. Cum, însă, societatea
era imperfectă şi nu corespundea acestor exigenţe, Platon se
pronunţa pentru supremaţia legii („nimeni în cetate să nu
îndrăznească să întreprindă ceva împotriva legilor, iar cel care ar
îndrăzni, să fie pedepsit cu moartea şi cu toate pedepsele
extreme”). În ciuda acestor recomandări excesive de pozitivism
juridic, contrastând cu viziunea sa senină despre virtuţi şi
morală, este de reţinut faptul că Platon a fost – potrivit unor
specialişti în istoria Dreptului – primul mare gânditor care a
formulat teoria prevenţiei* generale şi particulare, cât şi a
caracterului expiatoriu** al pedepsei.
Aristotel a fost elevul lui Platon. Spre deosebire de
acesta însă, la care noţiunea de drept apare nediferenţiată de
morală, Aristotel a dat un înţeles mult mai precis celui dintâi
concept, subliniind că ceea ce este drept este şi just. Deoarece
cel ce încalcă legile este un om nedrept, iar cel ce le respectă
este drept, filosoful conchide că toate dispoziţiile legale sunt
drepte şi, întrucât tot ceea ce se stabileşte prin legislaţie este
legal, fiecare dintre aceste prescripţii este dreaptă.
Distribuirea dreptăţii colective trebuie să se întemeieze
nu numai pe legalitate, dar şi pe egalitate; legea trebuie să ia în
considerare numai natura delictului, tratând pe picior de egalitate
părţile în cauză, indiferent de condiţia socială a persoanei.
O deosebită valoare o are opinia lui Aristotel privind
raportul dintre dreptul comun şi dreptul privat. Dreptul comun
________________
* Prevenţie – măsură privativă de libertate luată în cursul soluţionării
unui proces penal, în scopul de a preveni fie dispariţia infractorului, înainte
de pronunţarea hotărârii penale, fie influenţarea martorilor de către inculpat.
** Expiator – care poate şterge, ispăşi, răscumpăra o greşeală.

31. este chiar dreptul natural – afirma el –, fiind valabil pentru orice
cetate unde acţionează, deci, legea comună, care nu are nevoie
de recunoaştere, pe când legea privată este cea convenită între
oameni. În concepţia sa, spre deosebire de alţi gânditori, între
dreptul natural şi dreptul pozitiv nu există opoziţie; dimpotrivă,
legile statului completează dreptul natural. Aşadar, Aristotel a
fost un partizan declarat al legilor pozitive; legile au autoritate,
susţinea el, pentru că se întemeiază pe ştiinţa dreptului natural.
De aceea, şi legea trebuia să fie suverană. În prelungirea acestei
idei, Aristotel a susţinut primatul Constituţiei, ca lege funda-mentală,
cea care determină în stat organizarea sistematică a
puterilor, dar mai ales a puterii suverane. Astfel s-a născut ideea
de constituţionalitate a legilor.
VII. DREPTUL ROMAN
1. Însemnătatea dreptului roman
Specialiştii consideră, pe bună dreptate, că abia odată cu
epoca romană se poate vorbi de Drept în accepţiunea modernă a
cuvântului. La temelia ordinii juridice romane a stat Legea celor
XII Table, considerată de Cicero drept obârşia universală a
dreptului.
Dreptul roman a avut o evoluţie milenară, ale cărui înce-puturi
se situează în epoca de formare a cetăţii Roma (mijlocul
secolului VIII î.Hr.) şi care s-a încheiat la moartea împăratului
Iustinian (565 d.Hr.), ultimul împărat care a vorbit limba latină
pe ţărmurile Bosforului.
Ca şi egiptenii, babilonienii sau indienii, romanii nu au
realizat iniţial o distincţie clară între normele juridice, religioase
şi morale, dar ei au depăşit mai repede această confuzie, ajutaţi
de vocaţia gândirii riguros exacte, cât şi de pronunţata lor încli-naţie
spre lucruri practice. Făcând dovada unei extraordinare
23

32. vitalităţi, Dreptul roman a influenţat în mod hotărâtor evoluţia
generală a ideilor şi instituţiilor juridice, fiind preluat şi adaptat
la realităţile societăţii medievale pentru ca, mai târziu, să con-stituie
24
principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codu-rilor
moderne. Concepţia juridică a romanilor a fost puternic
influenţată de gânditorii greci: Platon, stoicii şi, mai ales,
Aristotel, în materie de dreptate, lege, echitate, drept natural.
Unul din meritele sale constă în faptul că a creat o
terminologie juridică exprimată într-un limbaj juridic de o
excepţională precizie şi rigoare, simetria construcţiilor juridice
permiţând sistematizarea întregului drept intrat în universalitate.
Însuşi cuvântul Drept provine de la latinescul directum (con-form
cu regula), deşi romanii n-au utilizat această formă de
exprimare, ci au folosit cuvântul jus (de la iubere – a porunci).
Tot limba latină a impus cuvântul lex (de la legere – ceea ce este
scris şi se poate citi). La romani, cuvântul lex avea înţelesul de
convenţie (contract) când intervenea între două persoane fizice;
când înţelegerea intervenea între magistrat şi popor, căpăta
înţelesul de lege. Termenul de Cod provine de la codex –
alcătuire de tăbliţe de lemn cerate, pe care se scria cu un stilet;
legate laolaltă, acestea formau un fel de carte, iar denumirea s-a
extins, desemnând în final colecţiile de legi. Devize celebre care
au înfruntat timpul: ars aequi et boni (arta binelui şi a dreptăţii)
sau dura lex sed lex (legea este dură, dar este lege) sunt citate
frecvent de specialişti. Dreptul roman a cunoscut principii, con-cepte
şi categorii juridice cu caracter universal, care formează
fundamentul legislaţiilor moderne: regula după care orice faptă
producătoare de prejudiciu altei persoane angajează răspunderea
celui care a comis-o; principiul lucrului judecat ş.a.
Odată cu Roma se poate discuta cu adevărat despre
dreptul privat, în care sunt circumscrise drepturile şi obligaţiile
părţilor. La romani s-a înlocuit constrângerea fizică a debitorului

33. prin constrângerea juridică. Printre inovaţii, cele care privesc
familia, libertatea, proprietatea, succesiunea şi obligaţiile sunt
fundamentale. Din toate măsurile pe care le-au adoptat rezultă că
romanii au înţeles ca nimeni alţii valoarea morală şi juridică a
persoanei, trasându-se, astfel, drumul spre libertatea individuală.
Chiar dacă era departe de a fi deplină, persoana câştigă în raport
cu epoca cetăţii-stat, când nu existau persoane ci doar cetăţeni
care se identificau cu statul.
Reguli noi au vizat şi procedura. S-a introdus buna
credinţă în opoziţie cu acţiunea dreptului scris. Bona fides este
adevărata revoluţie în sistemul procedural. Dreptul roman clasic
a consacrat, de asemenea, principiul echităţii (aequitas), îndem-nând
la interpretarea legii în litera şi spiritul ei (ratio legis).
Jurisprudenţa (ştiinţa dreptului) era strâns legată de litera
legii, în perioada în care jurisconsulţii (specialişti consultaţi în
probleme controversate de drept) emiteau doctrine cu putere
de lege.
2. Diviziunile dreptului roman
Romanii au tratat distinct dreptul privat (ale cărui norme
juridice apără interesele indivizilor având ca obiect condiţia
juridică a persoanei, relaţiile patrimoniale, soluţionarea litigiilor
dintre persoane) şi dreptul public (cel care apără interesele statului
şi reglementează raporturile între stat şi cetăţeni).
a) Dreptul public („ius publicum”) cu principalele sale
ramuri dreptul administrativ şi dreptul penal, având ca obiect
delictele publice, judecate după normele procedurii penale de
instanţe speciale, distincte de cele civile.
b) Dreptul privat. Celebrul juris consult Ulpian şi alţi
25
confraţi ai săi au enumerat trei surse ale dreptului privat:
– ius naturale, însemnând legile naturale;

34. 26
– ius gentium, consacrând reguli ce guvernau viaţa
naţiunilor;
– ius civile sau dreptul quiritar, cuprinzând normele
pozitive în vigoare, drept privat aparţinând exclusiv romanilor
(ius proprium civium Romanorum), dominat, până către sfârşitul
Republicii, de un formalism rigid şi de ritualuri, de natură să-l
facă inaccesibil străinilor.
Instituţiile juridice romane au dăinuit peste 19 secole şi
au cunoscut următoarele perioade, reflectând fazele distincte ale
statalităţii: Regalitatea, Republica, Imperiul (Principatul şi
Dominatul).
3. Scurtă prezentare istorică a statului şi dreptului roman
Regalitatea
Potrivit tradiţiei, fondarea Romei pe cele şapte coline din
centrul peninsulei italice a avut loc la jumătatea secolului VIII
î.Hr. Populaţia de agricultori şi păstori, eterogenă etnic, era
organizată pe baze gentilice şi divizată în două stări sociale:
patricienii (populus romanus) – castă socială dominantă, fonda-toare
a statului – şi plebeii, populaţiile vecine supuse romanilor.
Cetatea era condusă de un rege ales de Adunarea
Poporului, alcătuită din patricieni. În formă statală, Regalitatea a
dăinuit de la mijlocul secolului VIII î.Hr. până în anul 509 î.Hr.
când ultimul rege din cei şapte, câţi a numărat tradiţia, este
izgonit şi se proclamă Republica. Regele cumula atribuţiile de
şef al administraţiei şi religiei, conducător militar şi judecător
suprem.
Alte instituţii ale statului erau Senatul, care deţinea
puterea pe perioada când, prin decesul regelui, funcţia regală
devenea vacantă, precum şi Comiţiile (centuriată şi curiată).
Cum regele consulta poporul în adoptarea hotărârilor sale (votul
se efectua în Comitium – o piaţă de lângă Forum), locuitorii se

35. constituiau în Comiţii: Comitia Curiata a patricienilor şi
Comitia Centuriata în care aveau acces plebeii.
Republica romană (509-27 î.Hr.)
În secolul I d. Hr., Roma a ajuns un imens imperiu
tricontinental, cel mai puternic stat al Antichităţii, organizat ca o
Republică, iniţial aristocratică, pentru ca în secolul III î.Hr. să
devină o republică democratică. În această etapă a dezvoltării
sale, a dispărut distincţia dintre patricieni şi plebei; sclavia, la
început patriarhală, a căpătat un caracter clasic.
Principalele instituţii ale statului au fost: Adunările
poporului roman (în număr de patru), care adoptau hotărâri cu
caracter legislativ; Senatul, care confirma legile votate de
Adunare; magistraţii aleşi – înalţi funcţionari de stat cu atribuţii
administrative şi jurisdicţionale; doi consuli care exercitau
jurisdicţiunea (competenţa de a judeca) civilă şi penală; pretorii,
învestiţi cu judecarea proceselor private.
Legea celor XII Table
Nemulţumirile plebeilor din Republica Romană consta şi
în incertitudinea din domeniul dreptului. Întrucât, la origine,
obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi şi, deoarece,
fiind nescrise, legile puteau fi interpretate, adesea, în mod
arbitrar de consuli, plebea a cerut cu tărie ca ele să fie codificate
şi publicate în Forum (piaţă publică în Roma antică, unde se
desfăşura viaţa politică şi unde se judecau procese) pentru a fi
cunoscute de popor. În urma acestui demers, o comisie trimisă
în Grecia să studieze opera lui Solon a redactat legile sub forma
a zece table de lemn (completate în anul 449 la 12 table de
bronz), care au fost apoi expuse în Forum. Deşi a avut doar
câteva decenii o existenţă publică, Legea celor XII Table a intrat
pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman: conform lui
27

36. Cicero, după aproape patru secole, memorarea legilor era o
lecţie obligatorie pentru elevi.
28
Legea cuprindea întreaga materie a dreptului public şi
privat. În domeniul dreptului privat un loc central îl ocupau
dispoziţiile privitoare la proprietate (punând accent pe regimul
proprietăţii quiritare), succesiuni şi organizarea familiei (tablele
5-6). Se acorda mai multă atenţie individualităţii umane, în
sensul unei tot mai mari preocupări a legiuitorului pentru
asigurarea libertăţii, integrităţii şi viaţa persoanei.
Tablele 9 şi 10 tratau chestiuni de drept public şi drept
sacru. În penal se introduceau împăciuirea şi acordul prin bună
înţelegere. Procedura de judecată (tablele 1-2) rămânea primitivă
şi brutală, fapt explicabil prin aceea că, în secolul V î.Hr.,
romanii erau încă un popor de păstori şi agricultori, alcătuind o
societate arhaică. Însăşi legea în ansamblul său nu era decât o
codificare a obiceiurilor, ea rămânând tributară unor principii şi
practici înapoiate, chiar barbare (cum erau uciderea şi tăierea în
bucăţi a corpului debitorului insolvabil – pentru a da un singur
exemplu). Cu toate acestea, deşi în epoca clasică multe din
dispoziţiile sale au devenit anacronice în raport cu marile
progrese ale societăţii, această lege pe care se sprijinea
impresionantul edificiu al Dreptului roman, n-a fost abrogată
niciodată, rămânând în vigoare, din punct de vedere formal, timp
de unsprezece secole.
Principatul (de la împăratul Augustus – 27 î.Hr. la
Diocleţian – 284 d.Hr.)
În anul 27 î.Hr., Octavianus primeşte titulatura sacrală de
Augustus şi funcţia de Imperator. Cu el începe în istoria Romei
epoca Principatului, formă constituţională deghizată a monarhiei.
Cu timpul, împăratul va cumula puterea administrativă, militară,
religioasă şi juridică.

37. Are loc adâncirea stratificării sociale. Clasa superioară
era structurată în ordinul senatorial, ecvestru (cavalerii) şi al
decurionilor; plebea rurală şi urbană trăia la limita subzistenţei;
colonii, oameni liberi ce arendau pământ, erau legaţi în final de
solul pe care-l munceau. Sclavia, în declin, a făcut loc categoriei
liberţilor, asimilaţi şi ei colonilor.
În organizarea de stat au loc transformări semnificative.
Senatul îşi mai menţine un timp o parte din atribuţiuni: continuă
să judece procesele penale şi adoptă acte normative (senatus
consulte) pentru a părăsi în cele din urmă prim-planul vieţii
politice. Magistraturile se menţin, dar cu atribuţiuni diminuate.
Dominatul (de la Diocleţian la căderea Romei – 476 d.Hr.)
Este perioada de declin al Imperiului roman, caracte-rizată
prin decăderea vieţii urbane, prin extinderea marilor
latifundii şi procesul de ruralizare, prin restrângerea circulaţiei
monetare şi întoarcerea la practicile economiei naturale.
Statul. Dominatul consacră monarhia absolută de drept
divin (monarhul este dominus et deus – stăpân absolut zeificat) –
proces ce se încheie în epoca lui Constantin cel Mare. Statul
înfăţişează imaginea unui uriaş aparat birocratic, riguros ierar-hizat
şi militarizat. În ultima parte a existenţei sale, împăratul a
devenit un autocrat, care exercita singur puterea, fiind socotit
mai presus de lege.
Tarele interne – îndeosebi criza sistemului sclavagist –,
precum şi atacurile popoarelor migratoare, au avut ca efect
dezmembrarea Imperiului. În anul 330, Constantin cel Mare a
întemeiat cea de-a doua capitală la Constantinopol, oraş care îi
poartă numele. Urmarea a fost aceea că în 395 Imperiul Roman
s-a împărţit de drept în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul
Roman de Răsărit (numit şi Bizantin după grecizarea sa). Roma
a căzut sub barbari în anul 476, iar partea de Răsărit a dăinuit
până în anul 565, la moartea împăratului Iustinian.
29

38. 30
În contrast cu atmosfera generală de decadenţă, gândirea
juridică a rămas ascuţită, ajungând la maturitatea sa. Un exemplu
în acest sens este opera lui Cicero (106-42 d.Hr.), celebru om
politic, orator şi filosof, autorul unor memorabile discursuri
politice şi pledoarii juridice. În principalele sale lucrări Despre
stat şi Despre legi, el a abordat problema principiilor dreptului,
printre care conceptul de justiţie. Cicero a pus la baza politicului
şi juridicului morala, a cărei esenţă era binele comun, iar la
temelia statului – justiţia. O cetate bine organizată, afirma el,
trebuie să aibă ca fundament justiţia, dreptul public şi principiile
morale. Statul, lucrul public (res publica), era definit ca o
comunitate unită într-un sistem juridic, întemeiat pe un acord în
vederea realizării binelui comun.
Cu aceste lucrări de apoteoză, dreptul roman s-a apropiat
de culmile sale, oferind timpurilor viitoare modelul dreptăţii
întemeiate pe lege. Opera de legiferare a împăratului Iustinian a
venit apoi să dea o expresie practică acestor idei înaintate.
Iustinian (527-565 d.Hr.). Corpus Iuris Civilis
Căderea Romei cezarilor sub barbari va face ca împăraţii
răsăriteni să continue tradiţiile Romei eterne, inclusiv în
domeniul dreptului. Acum, izvorul principal de drept, aproape
exclusiv, este reprezentat de Constituţiile imperiale.
Planul ambiţios al lui Iustinian de a reface unitatea
Imperiului (în anul 546, recucereşte vremelnic Roma) a eşuat. În
schimb, iniţiativele sale pentru sistematizarea volumului imens
de legi ale lumii romane, apusă în parte, au dat cele mai rodnice
rezultate. Astfel, în anul 529, o comisie de reputaţi jurişti ai
timpului, conduşi de marele jurisconsult Triboniu, a publicat o
primă culegere de constituţii imperiale, purtând numele de
Codex Iustinianus; timp de cinci ani, ei au trudit la prelucrarea
celor 4650 de constituţii cuprinse în cele trei codice anterioare,

39. de la Hadrian la Iustinian, în sensul eliminării dispoziţiilor
căzute în desuetudine şi sistematizării celorlalte. Din această
muncă a rezultat o nouă ediţie, completă, a primului Cod.
De o revizuire generală aveau nevoie însă nu numai
constituţiile, ci şi operele jurisconsulţilor, în sensul eliminării
contradicţiilor existente în textele lor. Aşa au apărut Digestele
(culegere) sau Pandectele (colecţie completă, în limba greacă,
devenită limbă oficială a Imperiului Roman de Răsărit). Această
lucrare a constituit, secole de-a rândul, izvor de inspiraţie şi
model pentru aproape toţi teoreticienii şi practicienii Dreptului.
Textul era împărţit în 50 cărţi, iar acestea în titluri. Meritul
Digestelor a constat în tratarea pragmatică a problemelor de
drept, pornind de la analiza speţelor. De asemenea, deşi con-stituie
o operă de tradiţie clasică, lucrarea introduce inovaţii
31
pentru a adapta textele clasice din trecut la noile realităţi.
O a treia lucrare valoroasă a fost Institutiones – un ma-nual
juridic desăvârşit pentru uzul studenţilor secolului al VI-lea,
având ca model opera cu acelaşi nume a vestitului jurisconsult
Gaius.
În sfârşit, când Codul din 529 a devenit depăşit,a fost
elaborată o a doua ediţie adăugită, numită Novellae Constitu-tiones.
Laolaltă, cele patru lucrări menţionate, care formau un tot
unitar, vor fi cunoscute din secolul al XII-lea sub denumirea de
Corpus Iuris Civilis (Colecţia dreptului civil) – model de tratare
a problemelor: pragmatic, cazuistic, pornindu-se de la analiza
speţelor. Deşi o reeditare a Dreptului roman clasic, Legiuirile lui
Iustinian cuprindeau prevederi noi – modificări numite interpelaţii –
în acord cu evoluţia societăţii. Principalele dispoziţii priveau
dreptul privat – cele mai multe referitoare la proprietate şi suc-cesiuni
–, dar şi dreptul public, dreptul internaţional public,
dreptul penal şi procedura penală. În materie de persoane,

40. inovaţiile facilitau dezrobirea sclavilor şi reglementau statutul
juridic al colonilor; în materie de familie, se clarifică puterea
părintească, recunoscându-se copiilor capacitatea patrimonială
aproape deplină, şi se elimină unele impedimente la căsătorie,
ceea ce a avut ca efect relaxarea relaţiile de familie etc.
32
Cu această lucrare, Dreptul roman a ajuns pe culmile
sale, oferind timpurilor viitoare modelul distribuirii dreptăţii
întemeiate pe lege.
Se cuvine a menţiona şi contribuţia învăţământului juri-dic
la afirmarea Dreptului. În epoca imperială, aceasta tinde să ia
forme tot mai academice. Cele mai vestite şcoli de drept au fost
cele de la Roma, apoi de la Constantinopol, după crearea
Imperiului Roman de Răsărit. Durata învăţământului era de 4 ani,
extinsă la 5 ani prin reforma împăratului Iustinian. Pregătirea
îmbina învăţarea dogmatică (teoretică) cu cea practică.
4. Izvoarele dreptului roman au fost obiceiul, legea,
edictele magistraţilor, jurisprudenţa, senatus-consultele şi consti-tuţiile
imperiale.
a. Obiceiul (dreptul consuetudinar – consuetudo) a fost,
inclusiv o vreme şi în timpul Republicii, unicul izvor de drept
privat, fiind mai mlădios, putându-se modela nevoilor practice şi
situaţiilor particulare.
La începutul Romei, în epoca Regalităţii, nu existau nici
„lex”, nici „ius”; abia în Republică, şi sub influenţa Greciei, s-a
trecut la organizarea dreptului prin intermediul cutumei, ajun-gându-
se la Legea celor XII Table, care a dat naştere lui „ius”.
Consuetudinea a dispărut ca izvor de drept în timpul Dominatului,
când, printr-o constituţie din anul 319 d.Hr. a împăratului
Constantin, nu s-a mai permis abrogarea prin consuetudine a
legilor în vigoare.

41. b. Legea. Aşadar, existenţa legilor a fost îndoielnică în
timpul Regalităţii, devenind certă în vremea Republicii, când a
devenit cel mai important izvor de drept. Proiectul de lege
elaborat de magistraţi printr-un edict era aprobat sau respins de
cetăţeni pentru ca apoi să fie supus ratificării Senatului; odată
votată, legea intra în vigoare. Ea putea fi abrogată fie parţial, fie
în totalitate. Cu timpul, s-a instaurat obiceiul de a se da con-sultaţii
juridice în public, răspunzându-se la orice întrebare a
cetăţenilor. Orice om cult, care era interesat să dobândească
prestigiu şi notorietate, trebuia să cunoască bine dreptul.
c. Jurisconsulţii. Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului
creată de jurisconsulţi prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în
legi. Ea a atins culmea strălucirii sale în epoca clasică, atunci
când dispoziţiile empirice ale vechilor legi au trebuit, printr-o
fină interpretare creatoare, să ajute la soluţionarea unor noi
cazuri ţinând de cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii. Inter-pretarea
legilor (interpretatio) a constituit activitatea juriscon-sulţilor
şi a reprezentat un important izvor de drept în timpul
Republicii. Monopolizată iniţial de pontifi (preoţi), jurisprudenţa
sacerdotală a fost apoi secularizată. Misiunea jurisconsulţilor
consta, în primul rând, în interpretarea dreptului pozitiv; ei
acordau, totodată, consultaţii publice, elaborând şi valoroase
tratate de drept.
Chiar Constituţiile imperiale (Novellae, de exemplu, o
culegere de constituţii imperiale) au fost inspirate din codurile
lui Gaius, Papinian, Ulpian ş.a. – lucrări care şi-au adus o
contribuţie importantă la consacrarea unor concepte-cheie pentru
dreptul roman, cum ar fi acelea de justiţie, jurisprudenţă,
diviziunile dreptului etc. Principii ale dreptului, aşa cum au fost
gândite de jurisconsulţi – „a da fiecăruia ce este al său, ori „a nu
vătăma pe aproapele tău”– şi-au păstrat în toate timpurile intacta
lor valoare morală.
33

42. 34
Printre jurisconsulţii celebri s-a distins Gaius. Cunoscuta
sa lucrare Instituţiile a fost considerată un model de conciziune
şi claritate, definitivată apoi în timpul împăratului Iustinian.
Începând cu perioada Principatului, rolul jurisconsulţilor
a fost din ce în ce mai şters.
d. Edictele magistraţilor. Edictum (ex sau e dicere- a
anunţa, a proclama) era programul de guvernare al magistratului
ales (pretor, edil, cenzor, guvernatorii provinciilor cucerite –
exemplu, Dacia) pe timpul mandatului său, în temeiul dreptului
de a legifera acordat de cetăţeni. Totuşi, edictul nu avea carac-terul
imperativ al legii, fiind temporar şi aplicabil pe un teritoriu
limitat.
e. Senatus-consultele
Cum, odată cu creşterea numărului cetăţenilor, reunirea
lor pentru adoptarea legilor pe cale plebiscitară a devenit
imposibilă, s-a delegat Senatului acest drept, prin aşa – numitele
senatus-consulte. S-a relevat că şi în trecut Senatul a influenţat
procesul de legiferare; legile nu intrau în vigoare fără ratificarea
sa. Începând însă cu reforma împăratului Hadrian (începutul
secolului II d.Hr.), hotărârile sale – senatus-consultele – au
devenit izvoare de drept în sens formal, dar puternic influenţate
de voinţa împăratului.
f. Constituţiile imperiale (Constitutionis principis),
exprimând hotărârile împăratului, au căpătat putere de lege în
timpul Principatului şi, mai ales, al Dominatului. Elaborate de
jurisconsulţi, acestea se clasificau în edicte – dispoziţii cu
caracter general (un vestit exemplu a fost Edictul lui Caracalla,
care acorda cetăţenie peregrinilor din imperiu) – şi decrete –
hotărâri judecătoreşti date de împărat.

43. 35
Capitolul II
ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-GEŢILOR
ÎN PERIOADA PRESTATALĂ ŞI STATALĂ.
LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE
I. PERIODIZAREA TIMPULUI PREISTORIC ŞI ISTORIC
Preistoria – cea dintâi şi cea mai îndelungată subdivi-ziune
a timpului istoric – cuprinde Paleoliticul (circa 600.000 –
10.000 î.Hr.) şi Neoliticul (5.600-2.500 î.Hr.). Acum s-au for-mat
şi s-au afirmat primele comunităţi umane migratoare, apoi
sedentare.
Protoistoria cuprinde perioada Bronzului (circa 2500
î.Hr.– secolul XII î. Hr.) şi perioada Fierului (1.150 î.Hr. –
106 d.Hr.). Ea coincide cu apariţia tracilor, neam viguros,
membru al familiei popoarelor cunoscute ale Antichităţii: celţii,
grecii, latinii, ilirii.
Antichitatea nord-dunăreană este prima diviziune a
timpului istoric propriu-zis şi se încadrează între anul 82 î.Hr.,
când s-a constituit statul dac condus de Burebista şi a avut loc
integrarea Daciei în orbis Romanus, şi începutul secolului al
VII-lea d.Hr., când s-a produs retragerea temporară a frontierei
romano–bizantine de la Dunărea de Jos.
II. SOCIETATEA. STRUCTURI IERARHICE
POLITICE ŞI MILITARE
În secolele VIII-VI î.Hr., în aria de locuire a tracilor s-a
individualizat ramura de nord, geto-dacică, cu centrul în
Carpaţi, cea mai evoluată din neamul său, de altfel, singura care
şi-a creat un stat propriu.

44. 36
Acumulările interne profunde, precum şi dialogul fecund
cu lumea înconjurătoare – celţi, greci şi romani – au contribuit la
progresul accelerat al societăţii geto-dace. La cumpăna erei
vechi şi a celei creştine, în ultimele secole dinaintea cuceriri
romane, această civilizaţie a atins apogeul pe plan material şi
cultural. Acum se constituie structuri militare şi politice embrio-nare
ale viitoarei organizări statale, iar normele morale tradiţio-nale
tind să îmbrace un caracter juridic.
Creşterea cantităţii de bunuri şi consolidarea proprietăţii
private au reprezentat suportul procesului de stratificare socială.
Aşezările rurale şi protourbane (faimoasele dave, cetăţi de pe
înălţimi populate de aristocraţia militară şi sacerdotală) cu
locuinţe diversificate ca stare materială – realitate confirmată de
inventarul necropolelor – dovedesc afirmarea elitelor conducă-toare.
Iordanes în Getica şi Cassius Dio în Istoria Romana
atestau, la cumpăna celor două ere, existenţa unor grupuri
sociale distincte: tarabostes (pileati) – elita dacică, ce exercita
demnităţi politice, militare şi ecleziastice – şi comati (capilati) –
masa producătorilor liberi.
Iniţial, autoritatea căpeteniilor comunităţilor umane a avut
un caracter precumpănitor moral, iar înzestrarea lor cu prero-gativele
autorităţii publice a fost un proces de durată.
Structurile politice şi militare s-au cristalizat în Epoca
Fierului. Evocând confruntările armate cu macedonenii, grecii şi
bastarnii, istoricii Strabon, Arrian, Iustinus, Trogus Pompeius
semnalau regi (rex) sau basilei: Dromihaites, Zalmodegicos,
Rhemaxos, Rubobostes, Oroles – conducători de puternice
uniuni de triburi, oştiri şi cetăţi fortificate, înzestraţi cu autoritate
transmisă uneori cu titlu ereditar. Ca şi mai târziu, ei împărţeau
puterea cu marele preot, a cărui autoritate religioasă conferea
forţa necesară normelor de conduită socială.
Existenţa unei adunări a poporului, cu putere de decizie,
despre care vorbesc unii autori de azi, este îndoielnică sau

45. disproporţionat evaluată. De asemenea, sintagma de democraţie
militară, utilizată în unele lucrări, este tributară unor puncte de
vedere depăşite şi nu-şi găseşte corespondent în realităţile spa-ţiului
românesc probate prin izvoare.
Este, însă, de reţinut că îmbinarea sacrului cu profanul
în conducerea societăţii şi distribuirea dreptăţii au imprimat
gândirii juridice din această perioadă amprenta mentalităţii
participative (concursul forţelor supranaturale).
III. GENEZA STATULUI DAC. INSTITUŢIILE SALE
Statul dacilor a rezultat din unificarea de către regele
Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, a spaţiului nord şi
sud dunărean locuit de acest neam şi a exercitat:
1) o funcţie internă, realizată în cadrul instituţionalizat
de organizare şi funcţionare a unei societăţi ajunsE la un grad
superior de evoluţie;
2) o funcţie externă, de apărare, îndeosebi împotriva
expansiunii romane, împrejurare care a şi grăbit procesul unificării.
Organizarea statului pe baze teritoriale. Unificarea a
avut ca rezultat constituirea unui teritoriu statal cu frontiere
corespunzătoare ariei de locuire a etnosului geto-dac, dar şi a
neamurilor alogene întâlnite în acest spaţiu. Caracterul de „stat
unitar”, despre care vorbesc unele lucrări contemporane, trebuie
înţeles mai ales sub aspect instituţional, întrucât structura sa
înfăţişa mai degrabă trăsăturile unei federaţii de neamuri opusă
Romei.
Forma de stat era monarhică. Puterea supremă era
deţinută de rege, care cumula uneori (în cazul lui Deceneu şi al
lui Comosicus, spre pildă) funcţia de mare preot şi judecător
suprem. Instituţia monarhică tindea să devină ereditară (în
succesiune paternă sau colaterală).
37

46. 38
Regele era asistat de un vicerege (probabil Deceneu în
raport cu Burebista, în timpul vieţii acestuia, sau Vezina, al
doilea om în stat după Decebal). Iordanes afirma despre
Deceneu că se bucura de „o putere aproape regească”.
Puterea supremă dispunea de un aparat de stat orga-nizat
ierarhic: un consiliu, ca instituţie colegială (după modelul
elenistic), alcătuit din rudele apropiate ale regelui (exemplu:
Diegis, fratele lui Decebal), mari dregători, căpetenii religioase
şi militare. Există dovezi despre o specializare a funcţiilor
publice: notabili cu funcţii de resort din domeniul administrativ,
fiscal şi militar răspundeau de organizarea muncilor agricole,
colectarea dărilor, exploatarea minelor, construirea de fortificaţii,
apărarea cetăţilor, diplomaţie. Vestitul sol Acornion din Diony-sopolis
ducea importante mesaje ale regelui Burebista către
conducătorii Romei.
Forţa publică privea constituirea unei armate desprinse
de comunitate; potrivit lui Strabo, acelaşi rege putea mobiliza o
armată de 200.000 de luptători. Existenţa unui sistem de
impozite era destinat îndestulării clasei conducătoare, dar şi
trebuinţelor obşteşti. Intensificarea circulaţiei mărfurilor a impus
apariţia centrelor de emisiune monetară; după unificare, la
Tilişca (azi în judeţul Sibiu), s-a creat un centru unic de emitere.
Aşa cum s-a mai menţionat, un rol important revenea
castei clerului; cultul zeului suprem Zamolxe a imprimat un
caracter aproape monoteist religiei geto-dacilor şi a contribuit,
tocmai prin aceasta, la procesul de unificare.
IV. LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE
Prelucrând piatra şi metalele pentru a-şi confecţiona
unelte, arme, singura fiinţă a planetei înzestrată cu inteligenţă a
devenit o fiinţă socială. Legile naturii, implacabile, proprii lumii

47. animale, au făcut loc legilor concepute de om, schimbătoare în
funcţie de sistemele social-politice care s-au succedat, dar tinzând
să consacre valori imuabile permanente: dreptatea, echitatea,
servirea binelui public, ca idealuri morale supreme. Asumate
prin convingere sau impuse prin constrângere, legile au dat
măsura civilizaţiei şi gradului de cultură ale grupurilor, popoa-relor
şi naţiunilor lumii.
1. Izvoarele dreptului
Lucrările unor scriitori clasici şi postclasici greci şi
romani contribuie în mod hotărâtor la cunoaşterea realităţilor
economice, structurilor sociale, instituţiilor politice şi militare,
vieţii spirituale şi normelor morale cu valoare juridică la traco-daco-
geţi. Herodot, Arrian, Diodor din Sicilia, Strabon, Iordanes,
Suetonius, Dio Cassius, poeţii latini Vergiliu, Ovidiu şi Horaţiu
au transmis preţioase informaţii din care se pot reconstitui nu
numai organizarea internă a acestor strămoşi îndepărtaţi, evo-luând
către un stat întins şi puternic, dar şi despre locul lor
39
proeminent în istoria Antichităţii europene.
Izvoarele narative sunt completate de inscripţiile epi-grafice,
imaginile sculptate de pe Columna lui Traian şi monu-mentul
triumfal de la Adamclisi, de celebrele tăbliţe cerate din
munţii Apuseni, cât şi de descoperirile monetare.
Principalele monumente ale dreptului elin, ca şi cele ale
dreptului roman provincial constituie surse de cunoaştere a
sistemului juridic din Dacia. Pentru perioada stăpânirii romane,
este vorba despre dreptul roman clasic, ius gentium şi dreptul
cutumiar local care reglementau, prin complementaritate,
raporturile dintre stat, cetăţenii romani rezidenţi în Dacia, pere-grini
şi autohtonii geto-daci, până la contopirea lor progresivă
într-un sistem de drept unitar, daco-roman.

48. 40
Edictele guvernatorilor, pentru provinciile conduse de
aceştia, precum şi constituţiile imperiale pentru întreg cuprinsul
statului reprezintă, de asemenea, izvoare majore ale dreptului
daco-roman.
2. Cutumă şi lege
În ordinea apariţiei lor, izvoarelor dreptului dacic au fost
cutuma şi legea.
Societatea umană a timpului preistoric a fost guvernată
de norme de conduită cu caracter cutumiar, care priveau organi-zarea
muncii şi repartiţia produselor, interdicţiile referitoare la
relaţiile dintre rude (incest), la prescripţiile magico-religioase
(tabu) sau ritualurile funerare. Cu timpul, aceste norme au
început să capete un caracter juridic, fiind prestabilite şi
înzestrate cu sancţiune materială deşi, desigur, nu se poate vorbi
de un drept în înţelesul juridic al cuvântului.
Din lucrările lui Herodot, Strabo, Pomponius Mela,
Diodor din Sicilia rezultă că normele de conduită fără caracter
juridic, „cutumele” – comune la traci, sciţi şi celţi, erau impuse
de preoţi ca legi inspirate de zei, ceea ce le conferea autoritate şi
trăinicie, aşa cum s-a întâmplat în vremea regelui zeificat
Zamolxe.
Organizarea statală a implicat adoptarea unor norme
juridice noi, reflectate în poruncile regale şi îndemnurile
preoţimii, concomitent cu preluarea unora din vechile cutume.
Unii autori afirmă, plecând de la informaţiile lui Iordanes, că
recurgându-se la autoritatea marelui preot Deceneu (care se
bucura de o „putere aproape regească”), în vremea lui Burebista
s-a realizat un sistem de legi sub formă scrisă (conscriptores)
cuprinzând dispoziţiile regelui. Neconfirmată de alte izvoare,
această relatare trebuie reţinută cu prudenţă, dacă nu cu scep-ticism.

49. Existenţa legilor scrise fiind, deci, îndoielnică, se poate
admite că, asemenea vremilor de la începutul Romei, conser-varea
şi transmiterea lor se făceau prin procedeul mnemo-tehnic
semnalat de Aristotel la agatârşii din Transilvania:
41
versificate şi cântate pentru a nu se uita.
Totodată, în condiţiile existenţei sporadice a sclavilor
domestici, al căror statut social era mult diferit faţă de sclavia
clasică, cu greu se poate vorbi despre un stat şi un drept cu
caracter sclavagist.
3. Regimul persoanelor şi familia
Încă din perioada prestatală, procesul de diferenţiere pe
bază de avere a avut ca rezultat cristalizarea unor grupuri
sociale distincte: aristocraţia laică şi ecleziastică (tarabostes),
masa producătorilor liberi şi oameni de arme (comati), un număr
restrâns de sclavi domestici, socotiţi membri inferiori ai familiei
stăpânului lor.
Dacă, în secolul al VI-lea î.Hr., Herodot vorbea despre
familia tracă poligamă, Horaţiu atesta pentru vremea sa –
secolul I î.Hr.- familia dacă monogamă patrilineală, păzită cu
străşnicie. Căsătoria pereche, care a înlocuit treptat căsătoria pe
grupe, a introdus în familie un element nou în privinţa filiaţiei,
dreptului de proprietate şi succesiunii bunurilor. Soţia se
cumpăra la un preţ simbolic; ea venea în căsătorie cu bunuri
dotale (zestre), dar principala ei zestre consta în virtute;
adulterul femeii, care avea un statut inferior, se pedepsea cu
moartea. Pe linie de moştenire rezultă că acum fiii puteau cere
de la părinţi delimitarea părţii ce li se cuvenea din proprietatea
comună.
4. Bunuri şi obligaţii
Alături de proprietatea obştească a comunităţilor
asupra bunurilor imobiliare, şi îndeosebi asupra pământului, se

50. consolidează proprietatea privată asupra terenurilor arabile.
Herodot, Horaţiu, Ovidiu vorbesc despre pământul nehotărnicit,
dar şi despre loturi în folosinţă cu rotaţia anuală prin tragere la
sorţi, aşa cum se va proceda până târziu în satele devălmaşe
româneşti. Roadele erau „libere” (libera fruges) aparţinând, prin
urmare, celui ce le obţinea. Dovadă sunt comerţul activ, circu-laţia
42
vie a monedelor macedonene, denarului roman şi, în final, a
monedelor locale. Comerţul a implicat, logic, norme şi obligaţii
contractuale care, pe măsura intensificării circulaţiei bunurilor şi
a operaţiilor de schimb, sporesc în amploare şi diversitate.
Învoielile dintre părţi (contractele) îmbrăcau forma
jurământului însoţit de un ceremonial tradiţional (adeseori
jurământul pe zeităţi regale). Furtul era socotit o gravă încălcare
a normelor sociale.
5. Relaţiile externe
Crearea statului dac, important centru de putere al
Antichităţii europene, a implicat încheierea de tratate (de
alianţă, de pace), aşa cum au fost cele dintre regele Decebal cu
împăraţii Domiţian şi Traian din anii 89 şi, respectiv, 102 d.Hr.
Dacii percepeau tribut (sau stipendii) învinşilor, inclusiv
grecilor sau romanilor, dar nu dispreţuiau nici legăturile
matrimoniale pentru a-şi consolida statutul extern: Dromihetes
a luat în căsătorie pe fiica lui Lisimah, adversarul său iniţial.
Potrivit lui Suetonius, împăratul Augustus a făgăduit pe fiica sa,
Iulia, regelui get Cotiso, în vreme ce el însuşi a cerut în căsătorie
pe fiica acestuia.
Practicile diplomatice implicau, probabil, existenţa unor
norme de drept internaţional, şi în mod sigur un anumit ritual
cu prilejul încheierii tratatelor, precum rezultă din relatările unor
autori despre tratativele din anul 89 d.Hr. dintre Domitianus şi
Diegis, fratele regelui Decebal. Mai înainte, regele Burebista a

51. recurs la serviciile diplomatului grec Acornion, care a purtat
negocieri rodnice cu Pompeius, rivalul lui Caesar.
6. Sistemul punitiv geto-dac. Procedura de judecată
Din puţinele informaţii rămase, rezultă că dreptul penal
geto-dac cuprindea dispoziţii severe referitoare la apărarea sta-tului,
a persoanei, familiei şi proprietăţii. Printre infracţiunile
mai aspru pedepsite era şi încălcarea interdicţiilor religioase,
socotite sacrilegii. Totodată, ca pretutindeni în această vreme, au
persistat şi practici mult mai vechi, cum erau răzbunarea
sângelui (vendeta), ordaliile (proba focului, a fierului încins),
duelul judiciar, ca mijloc de rezolvare a litigiilor. Sistemul
punitiv avea la bază ideea de reciprocitate (talion); cel vinovat
era supus oprobriului public şi silit să părăsească comunitatea.
Pedepsele aveau un caracter expiatoriu (prin ispăşirea,
răscumpărarea unei greşeli), fiind destinate să purifice comu-nitatea
de sacrilegiul comis şi să evite atragerea mâniei
43
divinaţiilor.
Organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura de
judecată reliefau interferarea prerogativelor politice, religioase
şi judiciare. Astfel, regii geto-daci erau, în acelaşi timp, capi ai
justiţiei şi, atunci când nu erau ajutaţi de pontiful suprem, erau ei
înşişi mari preoţi.

52. 44
Capitolul III
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA
(106 – 271 d.Hr.)
I. DREPTUL PUBLIC. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI
CENTRALE ŞI LOCALE
1. Izvoarele dreptului
În concepţia romanilor, dreptul cunoştea două diviziuni
fundamentale: dreptul public (ius publicum) şi dreptul privat.
Primul reglementa organizarea statului, precum şi raporturile
dintre particulari şi stat, pe când cel de-al doilea se aplica numai
raporturilor dintre particulari.
La rândul său, dreptul privat se compunea din trei părţi:
dreptul civil (ius civile), dreptul ginţilor (ius gentium) şi dreptul
natural (ius natural).
Dreptul civil. La început, romanii înţelegeau prin drept
civil dreptul quiritar, destinat să reglementeze în exclusivitate
raporturile dintre cetăţenii romani, accesul necetăţenilor la nor-mele
sale fiind interzis cu desăvârşire. Poate şi de aceea, el era
caracterizat printr-un formalism riguros şi rigid, încheierea
actelor juridice fiind înconjurată de ritualuri solemne compli-cate,
de natură să-l facă inaccesibil străinilor.
Legea ginţilor. Dreptul ginţilor cuprindea normele
juridice care se aplicau în raporturile dintre cetăţeni şi străini.
Lipsit de formule solemne şi accesibil tuturor persoanelor fizice
cu statut de oameni liberi, ius gentium se va impune ca o replică
evoluată la dreptul civil, devenit, cu timpul, anacronic.

53. Popoarele cucerite, în cazul de faţă geto-dacii, dispuneau
45
însă ele însele de un sistem propriu de drept.
După anul 106, dreptul cutumiar local (obiceiul, con-suetudo)
s-a menţinut în măsura în care nu venea în contradicţie
cu dreptul roman scris, acum introdus.
Izvoarele formale ale dreptului roman şi-au schimbat
structura în perioada Principatului (27 î.Hr. – 284 d.Hr.). Odată
cu creşterea autorităţii împăraţilor, constituţiile imperiale
(constitutiones) au dobândit o importanţă sporită în raport cu
senatus-consultele şi edictele pretoriene∗. În acest sens, spre
exemplu, o importanţă deosebită a avut-o Edictul lui Caracalla
(Constitutio Antoniana) din anul 212 d.Hr., prin care se acorda
drept la cetăţenie peregrinilor din Imperiu, aşadar şi celor din
provincia Dacia.
Un izvor important de drept l-au constituit opiniile
juriştilor, care, în virtutea unor concesii speciale din partea
împăraţilor, au devenit norme obligatorii.
Dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul local s-au con-topit,
cu timpul, într-un sistem de drept nou, daco-roman, ca
un factor de seamă al procesului de romanizare şi al etno-genezei
româneşti.
2. Împărţirea administrativ-teritorială
Războaiele daco-romane din anii 85-88, cu Domitianus, şi
din anii 101-106, cu Traian, au făcut din Dacia mai întâi un stat
clientelar şi apoi o provincie romană frontalieră. Teritoriul
________________
∗ În epoca Republicii (secolele VI – I î.Hr.), Senatul a fost una din
cele mai însemnate instituţii politice. Hotărârile sale purtau numele de
senatus consulte. Pretorii erau înalţi magistraţi a căror principală activitate
consta în organizarea judecării proceselor private. La începutul executării
funcţiei, ei publicau edicte care puneau la dispoziţia părţilor mijloacele
procedurale necesare apărării intereselor lor. Începând cu Hadrian, succesorul
lui Traian, constituţiile imperiale au căpătat putere de lege.

54. acesteia cuprindea Banatul, Oltenia, Transilvania până la cursul
superior al Someşului Mare şi viza, mai cu seamă, zona auriferă
din Munţii Apuseni. Muntenia, sudul Moldovei şi sud-estul
Transilvaniei au făcut iniţial parte din Moesia Inferior (provincie
din sudul Dunării), rămânând apoi extra provinciam, aflându-se,
deci, doar sub controlul nominal al legiunilor romane.
46
În timpul împăratului Traian, Dacia şi-a păstrat unitatea
administrativă ca provincie imperială (numită aşa pentru că,
asemenea altor provincii frontaliere, se afla sub autoritatea
directă a împăratului, spre deosebire de provinciile senatoriale
din interiorul imperiului). După anul 117, împăratul Hadrian a
împărţit provincia în două subdiviziuni: Dacia Superior în nord
şi Dacia Inferior în sud. Tot în timpul său, probabil în anul 124,
partea de nord a celei dintâi a fost detaşată, constituind Dacia
Porolissensis (cu reşedinţa la Porolissum, Moigradul de astăzi);
în anul 168, împăratul Marcus Aurelius a creat în partea centrală
Dacia Apulensis (cu reşedinţa la Apulum – Alba Iulia) şi Dacia
Malvensis, în sud (cu reşedinţa la Malva, localitate încă
neidentificată).
3. Organele centrale
Împărţită, pentru o mai eficientă administrare, în trei
subdiviziuni, Dacia a rămas în toată perioada existenţei sale o
singură provincie a Imperiului. În prima etapă, ea a avut în
frunte un legatus Augusti pro praetore, deci un guvernator de
rang înalt, din ordinul senatorilor, întrucât avea sub comanda sa
mai multe legiuni. După prima divizare s-a creat funcţia de
procurator Augusti, sau praeses (procurator presidial), cu
atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Odată cu crea-rea
celor trei Dacii, pentru a asigura unitatea de comandament a
celor două legiuni staţionate aici, precum şi coordonarea

55. administrativă, a fost numit un guvernator suprem, un legatus
Augusti pro praetore Daciarum trium, cu reşedinţa la Ulpia
Traiana Augusta Sarmizegetusa.
Pe lângă atribuţiile deja enumerate, guvernatorul dispunea
şi de dreptul de a emite edicte (decrete), în temeiul dreptului
provincial. Competenţa sa jurisdicţională era identică celei pe
care o aveau consulii, pretorii, prefectul oraşului şi al pretoriului
Romei.
Probabil în timpul împăratului Marcus Aurelius (161-180)
s-a constituit un Concilium Daciarum trium – adunare provin-cială
alcătuită din delegaţi ai oraşelor, dar cu atribuţii limitate
(plângeri adresate împăratului legate de abuzurile magistraţilor
etc). Prezidată de sacerdotul provinciei, adunarea era menită,
probabil, să întreţină cultul imperial.
4. Organele locale
Aşezările provinciei Dacia – aproape toate evoluând din
47
vechile localităţi geto-dacice – aveau caracter rural şi urban.
Oraşele aveau statutul de colonii şi municipii. Colonii ca
Apulum (Alba Iulia), Drobeta (Turnu Severin), Napoca (Cluj),
Potaissa (Turda), Romula erau aşezări puternic romanizate,
bucurându-se de ius latii (statut juridic intermediar între cel de
cetăţean roman şi cel de peregrin), fie chiar de dreptul de
cetăţenie romană, având în acest caz acces la ius Italicum (solul
lor fiind asimilat cu cel italic), putând, deci, exercita proprietatea
quiritară şi nefiind obligate să plătească impozitul funciar.
Municipii ca Dierna (Orşova), Porolissum (Moigrad,
judeţul Sălaj), Tibiscum (Jupa-Caransebeş) aveau o poziţie
inferioară, locuitorii lor bucurându-se numai de un statut juridic
intermediar între cetăţeni şi peregrini. Pe măsură ce procesul de
romanizare a autohtonilor avansa, în aceeaşi măsură deosebirea

56. existentă la origine între colonii şi municipii se estompa,
juriştilor romani înşişi venindu-le greu a face distincţie între ele.
48
O poziţie aparte a revenit metropolei Ulpia Traiana
Augusta Sarmizegetusa, iniţial colonie, care a devenit sediul
administraţiei centrale a provinciei.
În fruntea coloniilor şi municipiilor se afla un consiliu
orăşenesc (ordo decurionum), alcătuit din 30-50 de membri din
ordinul decurionilor, care exercitaseră anterior o magistratură. Ei
îndeplineau, îndeosebi, sarcini administrative: fiscale, edilitare
dar şi religioase şi diplomatice. Cei mai de seamă magistraţi ai
aşezărilor urbane erau aşa-numiţii duumviri (în colonii) şi
quatuorviri (în municipii) şi aveau, în principal, atribuţii
judecătoreşti. Pe lângă jurisdicţia contencioasă, ei îndeplineau şi
pe cea graţioasă: eliberări de sclavi, emancipări etc.
Ierarhia funcţionărească din oraşe era formată din
magistraţi inferiori: aedili, având în competenţă treburi edilitare,
poliţia pieţelor ş.a., şi quaestori, cu funcţia de casieri comunali.
Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii:
canabae (aşezări civile care luau fiinţă în jurul castrelor unde
staţionau unităţi militare); pagus (sat risipit, cătun); vicus (sat
compact, cu reţea stradală şi centru civic). Satele erau conduse
de magistraţi şi chestori, ajutaţi în treburile administrative de un
consiliu comunal (ordo).
Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii
etnice, profesionale (fierari, corăbieri, luntraşi, aurari, negustori)
sau religioase, conduse de un praefectus sau magister.
Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era aceea de
pontifex maximus.
5. Organizarea financiară
Administrarea finanţelor era încredinţată unui procurator
financiar din rândul ordinului ecvestru (cavalerilor), sau al

57. procuratorilor presidiali. Pentru stabilirea impozitelor se
organizau din cinci în cinci ani recensăminte fiscale dirijate de
magistraţi specializaţi.
Impozitele directe (tributa) se stabileau pe proprietatea
funciară, clădiri şi persoane. Dările funciare grevau toate tere-nurile
particulare (de la faptul că deţinătorul avea doar drept de
folosinţă sau posesiune, proprietatea deplină aparţinând statului
roman). Stabilirea cuantumului impozitului funciar se făcea în
temeiul declaraţiei proprietarului, în funcţie de fertilitate şi
valoare economică. Oraşele care se bucurau de ius Italicum nu
plăteau acest impozit,deoarece, printr-o ficţiune juridică, solul
lor era socotit ca făcând parte din teritoriul roman, fiind, în
consecinţă, neimpozabile.
Un impozit pe persoană (tributum capitas) se percepea
de la cetăţeni şi peregrini. Şi negustorii plăteau impozit special.
Venituri importante aduceau statului impozitele indirecte.
Acestea rezultau din moşteniri, vânzări şi eliberări de sclavi,
circulaţia mărfurilor şi persoanelor. Pentru încasarea taxelor
vamale – pentru mărfuri şi persoane – erau înfiinţate oficii
(stationes), interne sau de frontieră.
În aceeaşi categorie de venituri intrau şi monopolurile.
Minele de fier şi salinele erau concesionate arendaşilor, iar cele
de aur – proprietate a împăratului – erau administrate de un
procurator aurarium.
6. Organizarea militară
Forţele armate ale provinciei, terestre şi navale, erau
49
alcătuite din:
a) Legiuni: Legiunea I Adiutrix, cu garnizoana în Munţii
Şureanu; Legiunea IV Flavia Felix, în Banat ambele transferate
apoi în alte provincii; Legiunea V Macedonica, la Potaissa;
Legiunea XIII Gemina, cu garnizoana la Apulum – ultimele

58. două unităţi staţionate în Dacia până la retragerea din 271. Toate
legiunile se aflau sub comanda legatului imperial şi a procu-ratorilor
50
presidiali.
b) Trupe auxiliare: (cohortes, alae, numeri, ca unităţi de
infanterie şi cavalerie). După Gallienus, comanda acestor unităţi
a revenit unui praefectus legionis, recrutat dintre militarii de
profesie.
c) Flota (classis) dunăreană şi maritimă.
d) Miliţiile municipale şi provinciale pentru paza ordinii.
7. Organizarea religioasă
Caracterul compozit al populaţiei: autohtoni geto-daci şi
alogeni coabitanţi, colonişti proveniţi ex toto orbe Romano,
militari şi veterani explică sincretismul religios: adorarea unor
divinităţi asemănătoare, dar de origini diferite, precum şi feno-menul
de interpretatio romana: cultul unor divinităţi locale sub
denumiri romane.
În Dacia se disting următoarele forme de cult:
a) Privat, în jurul divinităţilor aparţinând altarului casei
şi care implicau ceremonialul la naştere, căsătorie, moarte;
b) Popular, în jurul divinităţilor comune unor părţi /
grupuri mai largi de populaţii;
c) Public, privind cultul împăratului divinizat. Toate
aceste culte aveau ca oficianţi: capul familiei, colegiile, corpo-raţiile,
sacerdotul suprem al celor trei Dacii de la Sarmizegetusa.
II. DREPTUL PRIVAT
1. Statutul persoanelor
Constituţia lui Caracalla delimita clar pe locuitorii liberi
ai provinciei în trei categorii: cetăţeni romani, latini şi peregrini.
a) Cetăţenii romani locuiau în municipii şi colonii.
Statutul lor era reglementat de normele dreptului civil (numit şi

59. drept quiritar) – rigid, formalist şi exclusivist, neaccesibil
latinilor şi peregrinilor. Ei se bucurau de plenitudinea drepturilor
politice şi civile, asemenea rezidenţilor din Roma şi Italia: de ius
comercii (putinţa de a încheia acte juridice în conformitate cu
dreptul civil roman); de ius conubii (dreptul de a încheia o
căsătorie potrivit legilor romane); de ius militiae (dreptul de a
face parte din legiuni); de dreptul de a alege şi a candida la ma-gistraturi.
Exista o singură excepţie: în materie imobiliară nu
puteau dispune de o adevărată proprietate romană în afară de
cazurile când, printr-o ficţiune juridică, pământul provinciei
respective căpăta ius Italicum, cu alte cuvinte calitatea de sol
roman.
Cetăţenii purtau tria nomina: praenomen, nomen şi
51
cognomen (nume, prenume şi poreclă).
b) Latinii coloniari erau locuitorii provinciilor încor-porate
la Roma prin cucerire şi care primeau condiţia juridică a
latinilor din coloniile fondate în Italia, din care cauză se numeau
latini fictivi. Aceştia ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni
şi peregrini. Ei beneficiau de dreptul latin (ius latii), având
aceleaşi drepturi patrimoniale ca romanii (ius comercii), dar nu
şi de dreptul de a se căsători în conformitate cu dispoziţiile legii
romane. În cazul în care municipiile erau ridicate la rangul de
colonii, locuitorii lor latini deveneau cetăţeni romani printr-o
naturalizare colectivă.
c) Peregrinii alcătuiau majoritatea populaţiei, incluzând
şi pe autohtonii liberi. Situaţia lor era reglementată prin legea de
organizare a provinciei (lex provinciae) şi prin edictele guverna-torilor.
Edictul lui Caracalla le-a conferit dreptul de cetăţenie.
Din punct de vedere juridic, peregrinii puteau încheia
între ei acte conform dreptului cutumiar local. Ei aveau acces la

60. ius gentium – diviziune a dreptului roman, destinată să se aplice
în relaţiile între peregrini, precum şi între peregrini, latini şi
cetăţeni. Se poate spune chiar că aceasta era mult mai evoluată
faţă de dreptul civil, în măsura în care nu presupunea formule
solemne şi ritualuri, şi se întemeia pe libera manifestare a
voinţei persoanelor. Un statut deosebit revenea peregrinilor
deditici, categorie inferioară a acestor grupuri etnice, deoarece
cetăţile lor, rezistând asaltului roman, au fost desfiinţate din
punct de vedere juridic şi administrativ.
52
d) Sclavii erau împărţiţi în trei categorii: publici, privaţi
şi imperiali. La cucerirea Daciei, instituţia era deja în declin.
Poate şi de aceea, Roma nu a introdus un sclavaj de tip clasic, ci
a amplificat doar sclavia domestică. Eliberaţi, sclavii deveneau
în marea lor majoritate peregrini sau coloni.
e) Colonii aveau statutul juridic de persoane fizice cu
libertate limitată, în raport cu stăpânii domeniilor, dar care pri-meau
dreptul de căsătorie.
f) Dreptul roman cunoştea şi persoane juridice: muni-cipiile,
coloniile, colegiile, care grupau îndeosebi persoane de
aceeaşi profesiune: fierari (fabri), aurari (collegium aurarium),
corăbieri şi luntraşi (nautae, utriculari), negustori (negotiatores).
2. Familia
Instituţia familiei la cetăţenii romani din provincii era
reglementată de dreptul roman, dar şi de unele dispoziţii spe-cifice.
Gaius, jurisconsult din secolul al II-lea d.Hr., menţiona,
spre pildă, controversa dacă legea Iulia de fundo dotali (con-simţământul
soţiei pentru înstrăinarea de către soţ a imobilelor
dotale provinciale) se putea aplica şi cetăţenilor din provincii,
asemenea celor italici.

61. La peregrini, căsătoria (matrimonium) se făcea conform
legii lor naţionale, iar la peregrinii deditici, potrivit dreptului
popoarelor (ius gentium).
Uniunea sclavilor era acceptată de facto, neavând
valoarea unei căsătorii. În rare situaţii aveau loc uniuni între
servi publici bogaţi şi femei libere, îndeosebi peregrine sau
dezrobite.
Instituţiile dreptului familial (tutelă, curatelă, adopţiune)
erau guvernate de legile romane cu particularităţi procedurale
ale dreptului roman provincial.
3. Regimul bunurilor. Dreptul de proprietate
Au existat două forme esenţiale de proprietate funciară:
53
quiritară şi provincială.
a) Pământurile statului (ager publicus), în care se inclu-dea
şi solul popoarelor cucerite, nu erau susceptibile de proprie-tatea
privată. Proprietatea quiritară era accesibilă numai
cetăţenilor romani şi ţinea de domeniul dreptului civil. De aceea,
ea se transmitea prin forme solemne, exclusiviste şi formaliste.
Către sfârşitul Republicii, s-a accentuat tendinţa cuprinderii lui
ager publicus în dominium (proprietate quiritară).
b) Pământul cucerit devenea, de asemenea, ager publicus
în provinciile senatoriale sau proprietate a împăratului în cele
imperiale – cazul Daciei. Aici, autohtonii liberi exercitau cu
titlul de folosinţă o posesiune de uzufruct, pentru care plăteau
impozit funciar (tributum, stipendium). În fapt, proprietatea
provincială reprezenta o stăpânire reală: pământul trecea asupra
urmaşilor şi putea fi transmis între vii conform dreptul ginţilor.
Succesiunea putea fi deferită ab intestat (conform legii) sau pe
cale testamentară. Peregrinii utilizau forma de testament orală.