Criminalistică

1. Chestor de poliţie dr. VIOREL VASILE
INVESTIGAREA ŞI CERCETAREA
INFRACŢIUNILOR
ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA VIEŢII,
INTEGRITĂŢII CORPORALE
ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI
COLECŢIA
Editura Ministerului Afacerilor Interne
– Bucureşti, 2013 –

2. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
VASILE, VIOREL
Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei / Viorel Vasile. - Bucureşti:
Editura Ministerului Afacerilor Interne, 2013
ISBN 978-973-745-116-3
343.9

3. Chestor de poliţie dr. VIOREL VASILE
INVESTIGAREA ŞI CERCETAREA INFRACŢIUNILOR
ÎNDREPTATE ÎMPOTRIVA VIEŢII, INTEGRITĂŢII
CORPORALE ŞI SĂNĂTĂŢII PERSOANEI
3

4. C U P R I N S:
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE ..............................................................................7
CAPITOLUL II
ASPECTE GENERALE PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA
LOCULUI.............................................................................................................9
CAPITOLUL III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI .....................13
CAPITOLUL IV
EFECTUAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI ŞI
INVESTIGAREA CAZURILOR DE OMOR........................................................31
CAPITOLUL V
INTRODUCERE ÎN ANALIZA INFORMAŢIILOR..............................................95
CAPITOLUL VI
FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI.....................103
CAPITOLUL VII
PARTICULARITĂŢILE INVESTIGĂRII INFRACŢIUNII DE
PRUNCUCIDERE ...........................................................................................107
CAPITOLUL VIII
CERCETAREA ŞI INVESTIGAREA INFRACŢIUNILOR DE
VĂTĂMARE A INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII..................115
CAPITOLUL IX
PLANUL DE INVESTIGARE ŞI CERCETARE ÎN CAZURILE DE
OMOR SAU VĂTĂMĂRI CORPORALE..........................................................123
5

5. 7
Capitolul I
CONSIDERAŢII GENERALE
Infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanei
sunt îndreptate împotriva omului şi aduc atingere vieţii, integrităţii fizice sau
psihice a persoanei ori sănătăţii acesteia. Integritatea corporală şi sănătatea
reprezintă atribute esenţiale ale persoanei şi în acelaşi timp importante valori
sociale ocrotite de legea penală. Din acest punct de vedere se poate aprecia
că aceste infracţiuni sunt fapte periculoase fiindcă prin atingerea pe care o
aduc acestor drepturi fundamentale ale omului, ele pun în pericol însăşi
existenţa societăţii, deoarece viaţa socială nu se poate desfăşura normal decât
în condiţii de securitate deplină pentru integritatea fizică şi sănătatea tuturor
membrilor societăţii. Acest gen de infracţiuni prezintă un grad ridicat de pericol
social, determinat pe de o parte de importanţa relaţiilor sociale ce constituie
elementul protecţiei penale şi de gravele urmări pe care le pot avea pentru
societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracţiuni se săvârşesc prin
mijloace şi procedee violente.

6. Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare
constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa
a fost ocrotită de lege, ca valoare primară şi absolută a oricărei societăţi, ca o
condiţie indispensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti.
Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei
care atentau la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea
omului. „Declaraţia universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea
Generală O.N.U. în 1948, stipulează printre alte drepturi fundamentale: „Toate
fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi; orice fiinţă
umană are dreptul la viaţă, la libertate şi securitatea persoanei sale...”1.
Codul penal român incriminează infracţiunile contra vieţii, integrităţii
corporale şi sănătăţii persoanei în Capitolul I din Titlul II, astfel:
 Secţiunea I – „Omuciderea” – art. 174 – omorul, art. 175 – omorul
calificat, art. 176 – omorul deosebit de grav, art. 177 – pruncuciderea,
art. 178 – uciderea din culpă, art. 179 – determinarea sau înlesnirea
sinuciderii;
 Secţiunea II – „Lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii” – art. 180 – lovirea sau alte violenţe, art. 181 – vătămarea
corporală, art. 182 – vătămarea corporală gravă, art. 183 – loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, art. 184 – vătămarea corporală din
culpă;
 Secţiunea III – „Avortul” – art. 185 – provocarea ilegală a avortului.
Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române, prin art. 26, pct. 1 stabileşte obligaţia poliţiei de a apăra, printre
altele, viaţa şi integritatea corporală a persoanelor.
Aşa cum am arătat, viaţa persoanei reprezintă o valoare inestimabilă,
apărarea ei având o semnificaţie deosebită. Astfel, dintre infracţiunile contra
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii, infracţiunile de omor sunt cele mai
grave, întrucât au ca rezultat suprimarea vieţii victimei. Investigarea omorului
se particularizează, faţă de cercetarea altor categorii de infracţiuni, prin
problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale – stabilirea
cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost
săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor şi instrumentelor folosite la comiterea
faptei, identificarea autorului, a participanţilor la omor, precizarea scopului sau
a mobilului infracţiunii2. Astfel, în cuprinsul acestui material, ne vom opri, cu
precădere, asupra cercetării infracţiunii de omor sub toate aspectele sale,
investigarea omorului fiind, de altfel, activitatea cea mai complexă, iar pentru
celelalte fapte se vor face menţiuni generale.
1 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Valerică Lazăr –
Drept Penal – Partea specială, ediţia a IV-a, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, pag. 89.
2 Emilian Stancu, Tratat de Criminalistică, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2010, pag. 551.
8

7. 9
Capitolul II
ASPECTE GENERALE
PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
Importanţa cercetării la faţa locului
Cercetarea la faţa locului reprezintă actul de debut al investigaţiilor în
fapte de periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de
moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din
domeniul crimei organizate etc.3
Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele iniţiale de urmărire
penală cu o importanţă deosebită în ansamblul activităţilor de soluţionare a
unei cauze şi presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului
unde s-a comis infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele sau
consecinţele acesteia. Este un procedeu probator cu o importantă semnificaţie
în aflarea adevărului.
Codul de procedură penală român are prevederi cu privire la cercetarea
la faţa locului în art.129, potrivit cărora „cercetarea la faţa locului se efectuează
3 Emilian Stancu, op. cit., pag. 357.

8. atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului
săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se
stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în
care infracţiunea a fost săvârşită.”4
În alte sisteme de drept se mai numeşte cercetarea scenei infracţiunii
10
sau scenei crimei.
Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare
la actul infracţional şi la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la faţa
locului este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea
acelor împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât şi pentru
cunoaşterea nemijlocită de către procuror, instanţa de judecată şi alte părţi
implicate, a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare,
căutare şi ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor,
depinde într-o mare măsură soluţionarea cazului şi identificarea autorului. În cazul
infracţiunilor grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai
importantă a cercetării cauzei penale.
Noţiunea de „loc al faptei” în cazul infracţiunii de omor
Legea procesuală penală nu face precizări referitoare la înţelesul
expresiei „faţa locului”, acest lucru dând naştere la numeroase interpretări,
mergând până acolo încât s-a încercat acreditarea ideii că ea se referă doar la
locul unde a fost descoperit cadavrul. Un asemenea mod de a privi problema
nu ţine cont de realitatea activităţii organelor de urmărire penală şi de
diversitatea modalităţilor în care se comit infracţiunile, în general şi infracţiunile
de omor, în special. Pe de altă parte, una din problemele esenţiale ale
investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă locul unde a fost
descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieţii victimei, pentru a se
stabili disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă: sinucidere,
accident feroviar sau rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze decât
agresiunea făptuitorului. Precizarea în cuprinsul legii a înţelesului expresiei
„faţa locului” este inutilă, atât timp cât legiuitorul, referindu-se la competenţa
teritorială a organelor judiciare a definit noţiunea de „locul săvârşirii infracţiunii”,
care acoperă aproape în totalitate şi înţelesul expresiei „faţa locului”. Acest
punct de vedere a fost adoptat atât de literatura de specialitate, cât şi de
practica judiciară.
Interpretarea legală a noţiunii de „loc al faptei” este prevăzută în Codul
de procedură penală, potrivit căreia prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege
4 Codul penal şi Codul de procedură penală, ediţia nr. 22 actualizată la 05.04.2012, Editura
Hamangiu, art. 129 alin. 1.

9. locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul
unde s-a produs rezultatul acesteia5.
Având în vedere prevederile legale şi practica organelor de urmărire
penală, se poate aprecia că locul săvârşirii infracţiunii de omor diferă de la caz
la caz, în raport cu fapta concretă, cu mijloacele şi metodele folosite în acest
scop, cu urmările agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, cu modul în
care a încercat să ascundă urmele infracţiunii.
În cazul infracţiunii de omor, prin „loc al faptei” se înţelege:
− porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost
descoperit cadavrul, părţi din acesta, schelet uman, precum şi
împrejurimile acestora;
− locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul
unde a fost suprimată viaţa victimei;
− locul unde a fost dezmembrat cadavrul;
− locul unde a fost abandonată victima ori părţile din cadavru, inclusiv
11
împrejurimile acestuia;
− locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care acesta nu
coincide cu locul agresiunii;
− traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii asupra sa,
până la locul unde a fost descoperit cadavrul acesteia;
− căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul
infracţiunii şi cele folosite pentru a-l părăsi;
− locul unde au fost găsite armele sau obiectele folosite la comiterea
omorului, precum şi locul unde au fost identificate alte urme
materiale;
− traseul parcurs de făptuitor după ieşirea din câmpul infracţiunii, pe
direcţia în care s-a deplasat.
Dintr-un alt punct de vedere abordat în literatura de specialitate, loc al
faptei este considerat inclusiv suspectul şi locuinţa sa de reşedinţă ori
domiciliu: „...alte zone legate de scena crimei care trebuie luate în considerare
sunt punctul prin care s-a forţat intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost
găsite arma sau alte urme materiale, autoturismul folosit, suspectul (hainele
acestuia, mâinile, corpul etc.) şi reşedinţa suspectului”6.
5 Codul penal şi Codul de procedură penală, art. 30 alin. 4.
6 Vernon J. Geberth, Practical Homicide Investigation – Tactics, Procedures and Forensic
Tehniques – 4th Edition, CRC Press Taylor & Francisc, 2006, pag. 11.

10. Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la faţa
locului sunt: cunoaşterea şi investigarea directă a scenei infracţiunii,
descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de
probă şi interpretarea lor imediată, obţinerea de date cu privire la modul de
operare al autorului, identificarea unor eventuali martori, elaborarea unor
versiuni generale privind fapta penală7.
12
7 Emilian Stancu, op. cit., pag. 360.

11. 13
Capitolul III
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA
CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
Pregătirea cercetării la faţa locului constituie una din condiţiile de bază
ale realizării scopului acestei activităţi. Datorită importanţei şi complexităţii ei,
în activitatea de pregătire nu trebuie omis niciun amănunt, oricât de
neînsemnat ar părea el la prima vedere. În ordine cronologică, distingem
măsuri luate înainte de deplasarea la locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi
măsuri care se iau după ajungerea echipei la locul faptei.
Cercetarea la faţa locului presupune mai întâi ca organul de urmărire
penală să fie sesizat despre săvârşirea unei fapte penale, într-unul din
modurile prevăzute de art. 221 din Codul de procedură penală – plângere,
denunţ sau sesizare din oficiu.
1. Măsurile care trebuie întreprinse înainte de deplasarea la faţa
locului
a) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizării
Organele de urmărire penală pot fi sesizate despre săvârşirea unui
omor, despre descoperirea unui cadavru prezentând semne de moarte
violentă, în caz de moarte suspectă sau a cărei cauză nu se cunoaşte ori în

12. cazul descoperirii de părţi din cadavru sau schelete. Alteori, sesizarea poate
viza dispariţia unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se
creadă că a fost victima unui omor. Conform legislaţiei procesual penale,
„organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, ori se
sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune. În
cazul în care organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un
proces-verbal în acest sens”8.
Modul în care este primită, consemnată şi verificată sesizarea îşi are
rolul şi importanţa sa în contextul celorlalte activităţi pregătitoare. Cel mai
adesea, plângerea este făcută de către soţul supravieţuitor, de copii ori de
aparţinătorii victimei. Fie că este vorba despre o plângere sau de un denunţ,
organul de urmărire penală trebuie să procedeze la notarea datei şi orei exacte
la care s-a primit sesizarea, cine a făcut-o şi din ce loc s-a făcut, inclusiv
mijlocul folosit. Cel care primeşte sesizarea este obligat să-şi verifice
competenţa şi, în situaţia în care constată că fapta este de competenţa altui
organ de urmărire penală, să informeze, de îndată, organul competent să
efectueze cercetarea la faţa locului.
De asemenea, acesta trebuie să procedeze la:
− identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;
− verificarea sesizării în sensul realităţii celor semnalate, dar şi sub
aspectul locului unde s-a produs fapta, proporţiile şi urmările
acesteia ş.a.;
− dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare
14
cercetării la faţa locului.
O asemenea verificare apare ca necesară mai ales când sesizarea
despre săvârşirea unui omor ori despre descoperirea unui cadavru, părţi din
acesta ori schelete s-a făcut telefonic. La primirea prin telefon a unei astfel de
sesizări se solicită persoanei, pe lângă datele de identificare, şi informaţii
despre faptă, precum şi postul telefonic de la care face apel. Apoi se verifică
dacă numărul de telefon este cel de la care s-a sunat şi dacă persoana în
cauză se află la postul telefonic respectiv. Când sesizarea se face de la un
telefon public, fie se solicită confirmarea de la societăţi comerciale ori instituţii
publice aflate în imediata apropiere a locului unde s-a comis infracţiunea, fie
este dirijat la locul faptei cel mai apropiat echipaj de poliţie aflat în zonă.
Ultimul procedeu este cel mai indicat, membrii echipajului de poliţie urmând să
ia şi primele măsuri la faţa locului. Aceste măsuri sunt strict necesare în
vederea organizării corespunzătoare a cercetării la faţa locului, inclusiv pentru
a evita deplasări inutile la apeluri nereale, venite din partea unor persoane rău
intenţionate.
8 Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 221 alin. 1.

13. Un alt aspect important în cazul în care sesizarea s-a efectuat telefonic,
este faptul că poliţistul care o primeşte va instrui persoana care anunţă să
rămână la faţa locului până la sosirea autorităţilor, să nu permită accesul
nimănui şi să nu atingă nimic din câmpul infracţional cu excepţia cazurilor în
care se impune acordarea primului ajutor victimei.
Măsurile care trebuie să fie luate de către ofiţerul ori dispecerul de
serviciu sesizat cu privire la săvârşirea unui omor sunt enumerate, dar nu
limitativ, şi în ordine interne care reglementează activitatea desfăşurată de
poliţie:
− consemnează în registrul de evenimente toate datele privind fapta
respectiv: natura, timpul şi locul săvârşirii, victime, participanţi,
urmări, pericole potenţiale şi identitatea persoanei care a sesizat;
− verifică prin orice mijloace veridicitatea celor sesizate;
− dirijează forţele din teren către locul producerii evenimentului
pentru ca acestea să întreprindă primele măsuri până la sosirea
echipei de cercetare;
− informează şi solicită, după caz, sprijinul serviciilor de ambulanţă,
pirotehnice, inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă şi altele;
− raportează imediat şefului unităţii de poliţie sau înlocuitorului la
conducere conţinutul sesizării şi măsurile luate şi execută
dispoziţiile acestuia privind constituirea echipei de cercetare; în
cazul infracţiunilor în care competenţa de urmărire penală revine
procurorului, anunţă şi procurorul de serviciu, furnizându-i datele
din conţinutul sesizării;
− pe durata cercetării la faţa locului, ţine legătura cu echipa deplasată
la locul faptei şi răspunde la solicitările acesteia cu privire la
verificarea de persoane sau obiecte: de asemenea, cooperează cu
alte unităţi de poliţie sau organe cu atribuţii de cercetare penală, în
funcţie de natura evenimentului;
− în situaţia în care persoana care sesizează evenimentul se prezintă
personal la unitatea de poliţie, ofiţerul de serviciu procedează la
legitimarea ei şi, după ce ia cunoştinţă de conţinutul relatării, îi
primeşte sesizarea scrisă sau întocmeşte proces-verbal de
consemnare a sesizării, pe care le înaintează de îndată şefului
unităţii sau înlocuitorului la conducere9.
9 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului, art. 11.
15

14. b) Asigurarea prezenţei specialiştilor, a martorilor asistenţi sau a
16
apărătorului
În cazul infracţiunilor de omor, echipa care efectuează cercetarea la
faţa locului este constituită din procuror, medic legist, ofiţeri de investigaţii
criminale, specialişti criminalişti şi conductorul câinelui de urmărire, acestora
adăugându-li-se specialişti din alte domenii de activitate.
Prezenţa medicului legist este absolut necesară. Datele furnizate de
acesta cu privire la natura faptei, mecanismul de producere a leziunilor, data
instalării morţii etc. sunt de natură să direcţioneze investigarea criminalistică şi
să constituie suportul pentru elaborarea versiunilor de anchetă, formarea
cercului de suspecţi, desfăşurarea operativă a activităţilor de verificare ş.a.
Conform legislaţiei medico-legale în vigoare în cazurile de omucidere
sau de moarte suspectă, expertul medico-legal trebuie informat fără întârziere,
şi trebuie să se deplaseze la locul unde a fost descoperit cadavrul, având
acces imediat la locul faptei. Astfel, trebuie să existe o coordonare perfectă
între persoanele implicate şi în particular între organele judiciare, experţii
medico-legali şi poliţie10.
În practică, organele de urmărire penală se confruntă cu o mare
diversitate de situaţii. Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracţiunile
de omor şi varietatea problemelor din diverse domenii de activitate, ce impun o
corectă interpretare a urmelor din câmpul infracţiunii, pot face necesară
includerea în echipa de cercetare şi a diverşilor specialişti. În prezenţa şefului
echipei, aceştia pot efectua o serie de verificări şi cercetări, utilizând, după caz,
aparatura adecvată, care nu se află în dotarea echipei de cercetare.
Pe toată durata cercetării la faţa locului, echipa constituită în acest scop
va executa sarcinile dispuse de către procuror, acesta conducând nemijlocit
activitatea de căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă.
Când autorul infracţiunii a rămas la faţa locului, a fost urmărit şi prins de
poliţiştii ajunşi primii la locul faptei ori de către martori şi se află în vreuna din
situaţiile prevăzute de lege, care impun asistenţa juridică obligatorie, se va
asigura prezenţa apărătorului acestuia la desfăşurarea cercetării la faţa locului.
Cât priveşte martorii asistenţi, tactica criminalistică recomandă ca
aceştia să fie asiguraţi înainte de ajungerea la faţa locului. În felul acesta se
evită atât irosirea de timp, cât şi posibilitatea de a fi folosite în această calitate
persoane care au perceput nemijlocit împrejurările comiterii omorului. Ori, după
cum este cunoscut, în cursul procesului penal, o persoană nu poate cumula
10 Ordinul nr. 321/06.04.2005 pentru aprobarea metodologiei de efectuare a autopsiei medico-legale,
Anexă, pag. 2, pct. I. a. 2.

15. două calităţi procesuale – de martor al infracţiunii şi de martor asistent:
„Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa
martorilor asistenţi, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la
faţa locului se face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar.
Neprezentarea părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.”11
c) Pregătirea mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice
Această măsură presupune mai multe activităţi ce trebuie realizate în
scopul asigurării deplasării cu operativitate la locul faptei şi echipării cu
mijloacele tehnice potrivite specificului faptei comise şi a locaţiei acesteia.
Responsabilitatea acestor activităţi revine în principal responsabilului cu
activităţile criminalistice.
Astfel, în cazul unor cercetări ce nu presupun o desfăşurare de
mijloace deosebite vor fi pregătite: trusa criminalistică universală, trusa foto,
truse criminalistice specializate. Pentru cercetări cu grad de complexitate
ridicat se vor pregăti laboratoare criminalistice mobile, aparatură de
înregistrare, aparatură diversă de detecţie, mijloace tehnice de identificare a
persoanelor, aparatură de comunicaţii radio, surse proprii de energie
electrică12.
Principalele activităţi ce vor fi efectuate sunt următoarele:
− pregătirea trusei criminalistice universale;
− pregătirea trusei fotografice – aparate de fotografiat, filtre, trepied etc.;
− verificarea autolaboratorului criminalistic;
− dotarea echipei cu aparatura necesară filmării, video-filmării,
17
înregistrării audio;
− dotarea membrilor echipei cu materiale necesare comunicării şi
asigurării legăturii dintre ei;
− pregătirea altor materiale ce urmează a fi folosite la cercetarea
locului faptei – aparatura de filmare sau fotografiere în mediul
subacvatic, detectoare de metale sau surse de radiaţii.
d) Asigurarea deplasării cu operativitate a echipei la faţa locului
Deplasarea la faţa locului trebuie să se efectueze cu maximă urgenţă,
orice întârziere putând avea consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a
cercetării, precum şi a rezultatelor activităţilor ulterioare. Acest aspect
corespunde principiului operativităţii procesului penal şi are în vedere, în
principal, pericolul producerii unor modificări la locul faptei, dispariţia şi
degradarea urmelor din cauza activităţilor autorului, a altor persoane, a
condiţiilor meteorologice, surprinderea autorului la locul infracţiunii,
identificarea unor martori.
11 Codul penal şi Codul de procedură penală – art. 129 alin. 2.
12 Emilian Stancu, op. cit., pag. 362.

16. 2. Măsurile care se întreprind la locul faptei înainte de examinarea
18
criminalistică propriu-zisă:
a) Măsurile pe care trebuie să le întreprindă poliţiştii care au
ajuns primii la faţa locului
În primul rând trebuie specificat că poliţistul sosit primul la faţa locului
este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare şi să ia
măsurile ce se dovedesc absolut necesare, chiar dacă privesc o cauză ce nu
este de competenţa lor. Aceste măsuri trebuie să se refere, în principal, la
salvarea victimelor rămase în viaţă, paza locului faptei, conservarea urmelor şi
a altor mijloace de probă, identificarea martorilor, identificarea şi prinderea
autorilor etc.
Poliţiştii dirijaţi la faţa locului sunt obligaţi să ia, pe lângă aceste măsuri
urgente şi alte măsuri, cum ar fi şi cele ce privesc notarea orei exacte a sosirii
la locul faptei, adresa unde este situat şi condiţiile meteorologice, aceste date
urmând a fi comunicate ulterior şefului echipei de cercetare, fiind deosebit de
utile desfăşurării cercetării la faţa locului.
Măsurile urgente pe care trebuie să le ia poliţistul sosit primul la faţa
locului, menite să asigure conservarea aspectului locului faptei sunt, în
principal, următoarele:
Salvarea victimelor şi acordarea primului ajutor
După sosirea la faţa locului, poliţistul trebuie să constate dacă moartea
s-a produs cu adevărat. Sunt cazuri când acest lucru poate fi constatat dintr-o
singură privire, dar există şi situaţii când este necesară o studiere mai atentă a
victimei. Practica şi literatura de specialitate recomandă ca, ori de câte ori
există cel mai mic indiciu că victima ar putea fi în viaţă, să se treacă de urgenţă
la acordarea primului ajutor, mai ales în cazurile în care este vorba de
sugrumare, şoc electric, înec sau intoxicări cu diferite substanţe. În raport cu
natura şi gravitatea leziunilor, primul ajutor poate fi dat chiar la faţa locului,
solicitându-se sprijinul persoanelor calificate în domeniul medical aflate acolo.
Înainte de ridicarea victimei şi de transportarea ei la unitatea sanitară
pentru acordarea îngrijirilor medicale calificate, poliţistul respectiv trebuie să
noteze şi să marcheze locul şi poziţia în care se afla victima în momentul
sosirii sale. Omiterea acestei operaţiuni poate avea implicaţii nedorite, ulterior
echipa de cercetare fiind pusă în situaţia de a nu putea interpreta corect nici
mecanismul de formare a urmelor descoperite în câmpul infracţiunii şi nici
raportul dinamic agresor-victimă, posibilele erori de interpretare conducând,
uneori, la erori judiciare. „Reconstituirea” ulterioară a locului şi poziţiei iniţiale a
victimei, prin declaraţiile martorilor, făptuitorilor etc., va repara întrucâtva

17. situaţia, dar nu va înlătura cu totul erorile generate de o asemenea neglijenţă,
care vor fi folosite în avantajele autorului.
Salvarea victimelor şi acordarea ajutorului medical trebuie făcute chiar
cu riscul distrugerii unor urme, viaţa persoanei şi integritatea sa corporală
neputând veni niciodată în concurs cu alte interese.
Determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi
19
protejarea urmelor
Aceasta este o măsură esenţială pentru a fi evitată o posibilă acţiune
distructivă a anumitor persoane prezente la locul infracţiunii, aceştia putând, cu
intenţie sau din curiozitate, să schimbe în câteva momente întreaga înfăţişare
a scenei. În principal, prin stabilirea perimetrului infracţional se previne o
eventuală încercare de modificare din partea autorului infracţiunii de a şterge
urmele lăsate, dar şi prevenirea acţiunii unor factori externi, obiectivi, cum ar fi
condiţiile meteorologice.
Poliţiştii sosiţi primii la faţa locului stabilesc perimetrul câmpului
infracţional şi iau măsuri de semnalizare, avertizare, pază, procedând la
notarea şi marcarea poziţiei iniţiale a obiectelor în cazul în care survin
schimbări.
După determinarea locului săvârşirii faptei, se va proceda la
îndepărtarea persoanelor din câmpul infracţiunii, locul respectiv asigurându-se
cu pază. Se va avea în vedere nu numai locul unde s-a produs rezultatul
infracţiunii, ci şi locurile unde au fost efectuate diferite acte de executare.
Dacă locul se află în interior, în încăperea unde a avut loc fapta va
pătrunde o singură persoană cu atenţie sporită, doar în scopul de a constata
dacă victima trăieşte sau nu. Se va intra cu atenţie pentru a nu se distruge
urmele create de piciorul sau încălţămintea autorului, sau alte urme de pe
pardoseală. Încăperea comiterii crimei va fi abordată cu cea mai mare
prudenţă. Se va stabili mai întâi dacă victima, asupra căreia au fost exercitate
actele de violenţă, a decedat. În cazul cadavrelor în stare de descompunere
(miros) nu va pătrunde nimeni până la sosirea echipei de cercetare.
Cea mai mică şi aparent neînsemnată modificare în aranjamentul
mobilierului, poziţia perdelelor şi uşilor etc. vor fi notate, apoi locul crimei se va
închide şi nimeni nu va fi lăsat să intre, înainte de sosirea echipei de cercetare.
Dacă locul este situat în exterior, se va determina şi delimita spaţiul de
păzit, mărimea acestuia fiind cât mai mare posibil, în funcţie de numărul
disponibil de persoane care să asigure paza.
Conservarea aspectului locului faptei
După ce au fost luate măsurile de salvare sau de acordare a primului
ajutor victimei, precum şi cele de delimitare a locului, poliţistul sosit primul la
faţa locului trebuie să desfăşoare activităţi care să înlăture posibilitatea

18. modificării, întâmplătoare sau intenţionate, a aspectului iniţial al „crime scene”.
În acest scop, trebuie să asigure, în primul rând, aşa cum s-a mai arătat, paza
locului unde s-a comis fapta şi să protejeze obiectele şi urmele existente în
acel loc.
De multe ori, la locul infracţiunii pătrund diverse persoane, fie din
rândul celor aflate întâmplător în zonă atunci când s-a săvârşit agresiunea ori
s-a descoperit cadavrul, fie din rândul rudelor victimei. De reţinut că printre
persoanele străine de la locul infracţiunii se pot afla chiar făptuitorii ori complicii
acestora, scopul lor fiind acela de a distruge eventualele urme ce au rămas
după consumarea activităţii infracţionale. Referitor la prima categorie de
persoane, „curioşii” şi „amatorii de senzaţii”, prezenţa acestora şi faptul că se
erijează, deseori, în „cunoscători”, venind cu propriile păreri, pot influenţa
negativ depoziţiile ulterioare ale martorilor oculari.
Pornind de la această realitate, poliţistul trebuie să procedeze cu tact
pentru a îndepărta din zona în care se află cadavrul şi zona înconjurătoare pe
toţi cei care nu-şi justifică prezenţa în locul respectiv. Totodată, acţiunea
trebuie să se desfăşoare cu multă grijă, deoarece în rândul acestor persoane
ar putea fi şi martori oculari al celor petrecute şi o atitudine dură i-ar putea
îndepărta. Astfel, trebuie notate datele de identificare ale tuturor persoanelor
care au fost prezente la faţa locului.
Atenţie şi tact trebuie dovedite şi în cazul în care moartea victimei s-a
produs într-o locuinţă, membrilor familiei şi vecinilor celui decedat
explicându-li-se scopul luării unor măsuri de protejare a locului faptei până la
sosirea echipei.
Practica organelor de urmărire penală evidenţiază şi cazuri când
modificările aduse aspectului iniţial al locului faptei se pot datora chiar celor
sosiţi la faţa locului în calitate oficială. De aceea, este obligatoriu să fie
respectate întocmai normele în vigoare, potrivit cărora „se interzice
pătrunderea la locul săvârşirii infracţiunii a ofiţerilor şi agenţilor de poliţie,
precum şi a oricăror alte persoane, indiferent de calitate, funcţie sau grad, care
nu au sarcini în legătură cu cercetarea la faţa locului sau cu salvarea
victimelor.” 13
Pentru a evita distrugerea, degradarea, dispariţia sau modificarea
obiectelor ori urmelor infracţiunii, atunci când este necesar, se va proceda la
acoperirea cadavrului şi a obiectelor posibil purtătoare de urme cu pânză, folii
din material plastic, hârtii, cutii, cartoane etc. De asemenea, este obligatorie
alcătuirea unui cordon de siguranţă pentru a ţine persoanele străine la
oarecare distanţă, utilizând în acest scop banda specială sau, în cazul în care
nu există, se vor folosi frânghii, sfori, sârme ş.a.
13 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 13.
20

19. Prevenirea sau înlăturarea unor pericole iminente
În cazul în care, după comiterea faptei, autorii au încercat prin diverse
mijloace să distrugă eventualele urme lăsate ca urmare a săvârşirii infracţiunii
prin provocarea de explozii, incendii sau inundaţii, se va acţiona în raport cu
situaţia concretă existentă. De asemenea, în cazul unor accidente grave de
muncă, accidente de trafic, feroviare, navale, aeriene se impune eliberarea
urgentă a victimelor şi prevenirea extinderii pagubelor.
În cazul în care în incinta unde se află persoana decedată se simte
miros de gaze, de produse petroliere ori se observă instalaţii electrice
improvizate sau alte categorii de amenajări posibil periculoase, se va apela la
specialişti în domeniu în vederea evitării oricăror stări de pericol asupra
membrilor echipei de cercetare.
Identificarea martorilor oculari, a persoanelor suspecte,
identificarea şi reţinerea făptuitorilor ori luarea măsurilor de urmărire şi
prindere a acestora
Aşa cum s-a arătat, poliţistul ajuns primul la locul faptei intră în contact
cu numeroase persoane. În afară de victimă şi „curioşi”, în rândul acestora pot
să fie şi persoane care au perceput împrejurări din cele în care s-a săvârşit
omorul ori care cunosc date privitoare la autor sau la victimă. Informaţiile pe
care le pot furniza aceste persoane sunt, în marea majoritate a cazurilor, de
importanţă deosebită pentru cauză, începând cu acţiunile acestora înainte şi în
timpul agresiunii, instrumentul cu care a acţionat făptuitorul, modul în care s-a
apărat victima etc. şi terminând cu acţiunile infractorului după săvârşirea
omorului, direcţia în care s-a deplasat şi, eventual, mijlocul de transport cu
care a părăsit locul infracţiunii. Din acest motiv, poliţistul trebuie să depună
toate diligenţele necesare pentru a nu pierde o astfel de sursă preţioasă de
informaţii. Cu grijă şi tact, martorii trebuie să fie identificaţi, iar datele lor să fie
notate pentru a putea fi puse la dispoziţia echipei de cercetare. Martorilor li se
va solicita să rămână pe loc până la sosirea echipei şi vor fi izolaţi de restul
persoanelor, pentru a-i feri de influenţa „curioşilor” sau de influenţa
făptuitorului, când acesta a rămas la locul faptei. Nu sunt rare cazurile când
infractorii, fie că încearcă să convingă că se aflau în legitimă apărare, fie că
doresc să atragă compasiunea martorilor şi să pozeze în victime ale faptelor
reprobabile pe care, chipurile, le-ar fi comis victima anterior intervenţiei lor. În
alte situaţii, făptuitorii nu se sfiesc să acuze martorii de faptul că nu au văzut
bine ori că declaraţiile nu trebuie luate în seamă întrucât între ei şi aceste
persoane există relaţii de duşmănie şi încearcă să se răzbune pe ei ş.a. Nu
este exclusă posibilitatea ca autorii infracţiunilor să recurgă la ameninţări la
adresa martorilor pentru a-i determina să renunţe la a depune declaraţie ori să
21

20. nu spună tot ceea ce au văzut referitor la faptă şi împrejurările comiterii ei.
Dacă izolarea martorilor vizează protejarea lor faţă de diverse influenţe care
le-ar putea altera mărturia, izolarea făptuitorilor de restul persoanelor are drept
scop protejarea lor de eventualele agresiuni din partea celor indignaţi de fapta
comisă ori din partea rudelor victimei.
Dacă făptuitorul nu a rămas ori nu a fost identificat la locul faptei, în
raport cu datele furnizate de martori şi posibilităţile concrete existente la locul
infracţiunii, cel ce a ajuns primul la locul faptei poate lua măsuri operative de
urmărire şi prindere a autorului ori de alertare a unităţilor de poliţie din zona
unde s-a deplasat acesta.
Nu trebuie omise nici persoanele care, înainte de sosirea organelor de
poliţie, sau la solicitarea acestora, au participat la acţiunile de salvare a
victimelor şi, ca urmare a pătrunderii în câmpul infracţiunii, au produs anumite
modificări în aspectul iniţial al locului. Aceste persoane sunt invitate să aştepte
sosirea echipei de cercetare.
O problemă aparte se ridică în cazul victimelor care încă mai trăiesc şi
sunt conştiente, dar, din cauza leziunilor suferite, există puţine şanse de
supravieţuire. Fără a neglija măsurile de salvare a acestora, ele trebuie
ascultate cu privire la împrejurările în care s-a comis fapta şi la persoana
făptuitorului. Desigur, o astfel de ascultare, în condiţiile date, nu poate îmbrăca
aspectul unei ascultări după toate regulile procedurale. Ascultarea se numeşte
„interogatoriu formal”, se înregistrează pe cât posibil digital, ocazie cu care pot
fi obţinute informaţii esenţiale pentru cauză. Un aspect important care trebuie
avut în vedere apare în cazul în care, pentru salvarea victimei aceasta este
transportată la cea mai apropiată unitate spitalicească, situaţie în care unul din
poliţiştii prezenţi la locul săvârşirii infracţiunii o va însoţi în ambulanţă pentru a
se încerca obţinerea acestui „interogatoriu formal”.
Încunoştinţarea organului de urmărire penală pe raza căruia a fost
săvârşit omorul şi care este competent să efectueze cercetarea la faţa
locului
Concomitent cu luarea măsurilor menţionate ori, dacă nu este posibil,
după aceasta, poliţistul sosit primul la faţa locului va proceda la sesizarea
organului de urmărire penală pe raza de competenţă teritorială unde s-a comis
fapta. Din cuprinsul încunoştinţării trebuie să rezulte natura faptei constatate,
principalele aspecte ale săvârşirii acesteia, localizarea şi întinderea locului
unde s-a comis omorul sau a fost descoperit cadavrul, parte din acesta sau
scheletele, măsurile luate şi rezultatele obţinute, precum şi alte date necesare
echipei ce urmează să se deplaseze pentru efectuarea cercetării criminalistice.
Cel care a luat primele măsuri este obligat să rămână la faţa locului
până la sosirea echipei de cercetare şi să aducă la cunoştinţă şefului acesteia
22

21. activităţile executate până în acel moment, rezultatele obţinute, aspectul iniţial
al locului faptei, modificările survenite, cine le-a făcut şi în ce scop, persoanele
care au intrat în câmpul infracţional sau cu care a discutat, martorii şi celelalte
persoane identificate, informaţiile culese de la victimă şi martori. În acest sens,
poliţistul care a ajuns primul la faţa locului trebuie să întocmească un proces-verbal
cu toate aceste date.
Responsabilitatea primului poliţist care intervine la faţa locului
încetează atunci când şeful echipei de cercetare ajunge la faţa locului, moment
în care acesta preia oficial conducerea activităţilor legate de cercetarea locului
faptei. În continuare, aceşti poliţişti au obligaţia să îl sprijine pe şeful echipei de
cercetare sau pe membrii echipei pe întreaga durată a cercetării, în special în
activitatea de asigurare a pazei locului faptei şi a accesului în câmpul
infracţional.
Activităţile pe care trebuie să le desfăşoare poliţiştii ajunşi primii la locul
faptei sunt menţionate şi în ordinul comun privind cercetarea la faţa locului:
− participă la acordarea primului ajutor şi la salvarea victimelor în
23
viaţă;
− fac o evaluare preliminară a locului faptei pentru a stabili condiţiile
concrete existente, precum şi necesitatea prezenţei unor unităţi
specializate de intervenţie din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii
de Urgenţă, serviciilor medicale, Inspecţia de Stat pentru Controlul
Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat,
distribuţie gaz metan/curent electric şi altele asemenea, în funcţie
de existenţa şi de natura pericolului;
− raportează evenimentul la dispeceratul unităţii/subunităţii pe a cărei
rază de competenţă s-a produs, despre măsurile luate şi cele care
se impun;
− protejează, fixează şi ridică probele care sunt în pericol de a fi
distruse, modificate ori alterate de condiţiile atmosferice existente
sau de către alte persoane. În condiţii meteo nefavorabile deviază
apa, acoperă urmele, acţionând cu precauţie pentru a nu lăsa
propriile urme care le vor putea acoperi sau distruge pe cele
relevante;
− stabilesc perimetrul iniţial al câmpului infracţional şi iau măsuri de
semnalizare, de avertizare şi de pază, procedând la notarea şi
marcarea poziţiei iniţiale în cazul în care survin schimbări;
− nu permit accesul niciunei persoane neautorizate în câmpul
infracţional;

22. − notează ora la care a ajuns la faţa locului şi ora la care fapta a fost
comisă, atunci când este posibil;
− notează persoanele prezente la locul faptei în momentul ajungerii
lor, datele de identificare ale martorilor şi ale altor persoane care au
pătruns în locul faptei, în vederea eliminării urmelor neconcludente;
− identifică martorii oculari şi procedează la investigarea sumară a
acestora cu privire la date despre producerea evenimentului;
− procedează la organizarea urmăririi şi reţinerii autorului, atunci
când există indicii privind identitatea acestuia, precum şi la
transmiterea semnalmentelor la unitatea/subunitatea de poliţie;
− separă autorul de martori, dacă este posibil;
− instruiesc martorii să nu discute despre evenimentul produs cu alte
persoane sau între ei, prevenind astfel distorsionarea faptelor prin
sugestionare, iar dacă este posibil separă principalul martor de
restul martorilor;
− nu furnizează date despre eveniment mass-mediei sau altor
persoane, cu excepţia celor îndreptăţite potrivit legii/atribuţiilor
funcţionale14.
Subliniem rolul deosebit pe care îl are poliţistul sosit primul la faţa
locului şi faptul că de modul în care se achită de sarcinile ce-i revin şi de
profesionalismul dovedit depinde, în mare măsură, desfăşurarea ulterioară a
investigării criminalistice.
b) Măsuri care se iau la locul faptei de către şeful echipei de
cercetare înainte de examinarea criminalistică propriu-zisă
După sosirea la locul faptei şi înainte de începerea examinării
propriu-zise, şeful echipei trebuie să ia o serie de măsuri urgente. În raport cu
particularităţile fiecărui caz în parte, cu urmările activităţii desfăşurate de
făptuitor, natura şi configuraţia terenului ce urmează a fi cercetat, aceste
măsuri pot fi diferenţiate. De asemenea, aceste măsuri sunt diferite şi în funcţie
de activităţile desfăşurate de primii poliţişti sosiţi la faţa locului, o parte din ele
constând în completarea acestora. Dacă echipa de cercetare este cea care
ajunge prima la faţa locului, şeful echipei va dispune efectuarea tuturor
măsurilor în sarcina poliţistului sosit primul la faţa locului şi care au fost
menţionate anterior.
14 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 11.
24

23. Înainte de începerea activităţilor specifice de cercetare la faţa locului,
şeful echipei va constitui mai multe echipe de cercetare care vor desfăşura
următoarele activităţi:
− efectuarea cercetării la faţa locului;
− audierea martorilor, autorilor, suspecţilor şi a altor persoane ce pot
25
furniza date utile cauzei;
− efectuarea de investigaţii şi activităţi de prindere a autorilor.
În ceea ce priveşte atribuţiile membrilor echipei de cercetare la faţa
locului, trebuie menţionat că şeful echipei este „procurorul, atunci când
participă la cercetare şi consideră că este necesar sau când urmărirea penală
este de competenţa sa, ori un poliţist din cadrul structurilor de poliţie
judiciară”15. De asemenea, un rol important revine specialistului criminalist –
„responsabilul cu activităţi criminalistice – ofiţerul sau agentul de poliţie din
cadrul structurilor de profil care au atribuţii de cercetare la faţa locului”16.
Aşa cum am arătat, şeful echipei de cercetare va răspunde de întreaga
activitate desfăşurată şi, conform ordinului comun privind cercetarea la faţa
locului, are următoarele atribuţii:
 conduce şi coordonează activitatea de cercetare la faţa locului;
 stabileşte momentul începerii şi cel al finalizării activităţilor specifice
cercetării la faţa locului, după consultarea cu ceilalţi membri ai echipei; de
asemenea, decide amânarea/întreruperea/reluarea cercetării la faţa locului;
 verifică dacă au fost luate primele măsuri conform art. 12 din
prezentul ordin, corectitudinea/oportunitatea acestora şi, după caz, dispune
completarea acestora;
 organizează împreună cu medicul legist verificarea stării victimelor,
iar în caz de necesitate acordă acestora primul ajutor medical şi ia măsuri
pentru transportarea la cea mai apropiată unitate medicală, dacă măsurile de
salvare nu au fost luate anterior;
 solicită prezenţa la faţa locului a unor specialişti/experţi din alte
domenii ori a unui personal suplimentar din cadrul forţelor de ordine publică
pentru protejarea locului faptei şi a membrilor echipei sau pentru activităţi
extinse şi conexe cercetării la faţa locului;
 primeşte de la responsabilul cu activităţi criminalistice probele şi
mijloacele materiale de probă colectate cu ocazia cercetării de la faţa locului,
atât la finalizarea cercetării, cât şi după încheierea examinărilor suplimentare
în laborator;
15 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 2 lit. b.
16 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 2 lit. c.

24.  întocmeşte şi redactează procesul-verbal de cercetare la faţa
locului, în urma consultării cu membrii echipei;
 este managerul de caz şi gestionarul probelor17.
Astfel, măsurile care pregătesc cercetarea efectivă în cazurile în care
aceasta a fost precedată de acţiuni premergătoare sunt:
− informarea operativă asupra evenimentului care a avut loc;
− completarea măsurilor privind salvarea victimelor, înlăturarea
pericolelor şi conservarea urmelor;
− verificarea modului în care cel venit primul la faţa locului a acţionat
până la sosirea echipei, a rezultatelor pe care le-a obţinut,
dispunând după caz, fie continuarea măsurilor deja întreprinse ori
completarea lor cu alte activităţi de maximă urgenţă, fie reluarea
acestora, ţinând cont de toate elementele oferite de aspectul
câmpului infracţiunii;
− stabilirea în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în
aspectul iniţial al locului faptei;
− delimitarea corectă a locului de cercetat;
− identificarea martorilor oculari şi a persoanelor care nu-şi justifică
prezenţa în zonă ori nu pot da o explicaţie plauzibilă în legătură cu
acţiunile întreprinse;
− organizarea sau, după caz, suplimentarea măsurilor de pază a
locului faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea
pericolelor iminente, ca: incendii, explozii, surpări;
− înlăturarea tuturor persoanelor inutile şi limitarea numărului de
persoane care pătrund în zona câmpului infracţional;
− stabilirea metodelor concrete de examinare şi a sarcinilor ce revin
fiecărui membru al echipei.
Membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de mult tact pentru
a gestiona situaţia de la locul săvârşirii infracţiunii, în special pentru a înlătura
toate persoanele inutile care pot aduce grave prejudicii activităţii în sine. În
principal factorii care pot crea modificări sau distrugeri ale câmpului infracţional
sunt:
− condiţiile atmosferice – ploaie, vânt, zăpadă, temperaturi extreme,
26
lumina puternică directă;
− rudele sau prietenii victimei – vor încerca să pună lucrurile la locul
lor sau chiar sunt situaţii când distrug sau ascund anumite note sau
probe;
17 Ordinul Comun al M.A.I. nr.182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 8.

25. − suspecţii sau complicii – vor încerca să distrugă sau să modifice
27
probe evidente;
− curioşii, hoţii ordinari – pot introduce amprente la locul faptei, pot
altera scena crimei, pot chiar sustrage bunuri de la faţa locului;
− alţi poliţişti sau şefi din poliţie care nu au competenţe în efectuarea
cercetării la faţa locului, dar pot interveni pentru „a ajuta
investigaţia”.
Delimitarea corectă a locului de cercetat
Fixarea limitelor locului de cercetat are drept scop să pună în centrul
atenţiei organului de urmărire penală spaţiul, locul, încăperea care reprezintă
câmpul infracţiunii pentru a se asigura descoperirea tuturor urmelor şi
mijloacelor materiale de probă care au legătură cu cauza. De aceea, şeful
echipei de cercetare, înainte de a proceda la începerea oricăror examinări,
trebuie să fixeze, în mod logic, limitele exterioare ale locului de cercetat.
Delimitarea locului de cercetat se înscrie printre primele activităţi pe care
trebuie să le întreprindă echipa de cercetare la faţa locului, pentru că, în raport
cu aceste limite, se iau măsurile corespunzătoare de pază, înlăturarea
curioşilor, în general de protecţie a acestui perimetru.
Pentru o corectă delimitare a locului în care trebuie să se desfăşoare
cercetarea, trebuie avute în vedere împrejurările de fapt cunoscute despre
cauză, natura infracţiunii şi a urmărilor acesteia, experienţa pozitivă
generalizată a organelor de urmărire penală, precum şi propria sa experienţă.
Extinderea perimetrului de cercetat în afara locului unde s-a comis
episodul principal al faptei şi se constată urmările acesteia se impune, pentru a
nu se omite acele locuri în care făptuitorul s-a pregătit pentru a acţiona şi pe
care le-a folosit pentru a dispărea, unde a putut abandona obiectele inutile ori
incomode. Practica organelor de urmărire penală oferă numeroase exemple în
care urme şi mijloace materiale de probă cu valoare pentru cauză au fost
descoperite în asemenea locuri, dat fiind că, de regulă, infractorii acordă mai
puţină atenţie acţiunilor pe care le întreprind înainte şi după părăsirea locului în
care îşi desfăşoară activitatea ilicită.
În literatura de specialitate se subliniază constant că locul de cercetat
trebuie să fie mai întins decât cel în care făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea
infracţională, pentru că numai în acest mod se poate forma o imagine fidelă a
tot ceea ce s-a întreprins acolo şi se pot obţine probe în acest sens.
Atunci când cercetarea se desfăşoară într-un apartament, spaţiul de
examinat trebuie să includă toate camerele acestuia, precum şi debaraua,
bucătăria, pivniţa, podul, scara şi sub-scara, balcoanele, coridoarele, baia,

26. WC-urile. Dacă apartamentul este ocupat de mai multe familii, cercetarea se
va efectua şi în spaţiile folosite în comun, pentru a se evita pierderea sau
distrugerea unor urme şi mijloace materiale de probă. În locuinţele din mediul
rural, pe lângă încăperi, cercetarea trebuie să cuprindă curtea, grajdurile,
coteţele, hambarele, grădina.
Dacă cercetarea se desfăşoară într-o hală, laborator, atelier, pe lângă
acestea vor fi examinate şi încăperile alăturate, staţia de comandă, locul de
parcare a autovehiculelor, rampa de încărcare, punctele obligatorii de trecere,
curtea fabricii etc. În cazul exploziilor, cercetarea trebuie extinsă până la nivelul
maxim de acţiune a suflului produs de explozie, pe orizontală.
Dacă moartea s-a produs prin înec nu trebuie omise malurile apei, căile
de acces spre aceasta şi de la ea spre periferie, imobilele sau amenajările
existente în imediata vecinătate – colibe, case, moteluri, campinguri,
cherhanale etc.
Stabilirea metodelor concrete de examinare a locului faptei
O activitate deosebită ce revine şefului echipei de cercetare se referă
la stabilirea metodelor de examinare criminalistică a locului faptei.
Practica pozitivă a organelor de urmărire penală demonstrează că
metoda concretă de cercetare trebuie să fie stabilită în raport cu natura faptei
şi a locului de cercetat, urmările produse, dispunerea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă.
În raport de elementele menţionate, cercetarea la faţa locului poate
începe de la centru (locul unde se află cadavrul) spre periferie sau se poate
efectua începând din exterior, desfăşurându-se prin apropierea treptată de
locul unde s-a consumat episodul principal al faptei sau unde s-a produs
rezultatul activităţii infracţionale întreprinse.
Atunci când urmele sunt concentrate într-un singur loc, de exemplu,
locul descoperirii cadavrului, se recomandă ca cercetarea să înceapă din
centru şi să se extindă spre periferie, în cercuri concentrice.
Atunci când este important să se stabilească căile de acces sau să se
caute cadavrul ori obiectul-corp delict, cercetarea se va efectua de la periferie
spre centru, în spirală.
În încăperile relativ mici, cercetarea se va desfăşura de-a lungul
pereţilor, de preferinţă în sensul acelor de ceasornic.
O metodă recomandată pentru încăperile mari şi înguste este
cercetarea pe întregul front al camerei, limitat de cei doi pereţi laterali, plecând
din punctul de acces şi înaintând, progresiv, spre cealaltă extremitate.
În teren deschis cercetarea se poate desfăşura:
− pe sectoare dreptunghiulare – împărţirea pe fâşii dreptunghiulare
îşi găseşte câmp de aplicare în special atunci când terenul de
28

27. cercetat, deşi întins, poate fi uşor delimitat prin punctele de reper
existente;
− de-a lungul itinerarului parcurs de infractor din locul unde s-a
consumat episodul principal ori se observă rezultatele infracţiunii,
spre exterior;
− din centrul locului faptei spre periferie, lărgindu-se din ce în ce mai
29
mult zona examinată.
Desfăşurarea cercetării în sensul unei spirale, plecând din centrul
suprafeţei de cercetat, îşi are raţiunea mai ales în cazurile când nu se poate
delimita de la început teritoriul care urmează a fi examinat.
Din practica organelor de urmărire penală rezultă că în anumite
împrejurări se pot folosi metode combinate. Spre exemplu, în zona centrală se
poate recurge la împărţirea pe sectoare, iar spre periferie cercetarea se poate
executa în spirală sau cercuri concentrice.
În literatura de specialitate sunt prezentate ca metode de cercetare la
faţa locului:
 metoda subiectivă – constă în aceea că echipa de cercetare
procedează la căutarea, descoperirea, fixarea şi examinarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, urmând fidel traseul parcurs de către făptuitor
de la intrarea în câmpul infracţiunii până la părăsirea acestuia. Prin această
metodă se pot obţine rapid date şi indicii cu privire la făptuitor, ceea ce permite
luarea unor măsuri de urmărire şi prinderea sa, însă metoda nu permite o
examinare sistematică, minuţioasă a întregului loc al faptei;
 metoda obiectivă – constând în căutarea, descoperirea, fixarea şi
examinarea tuturor urmelor într-o anumită ordine, indiferent de modul şi
succesiunea în care se presupune că a acţionat infractorul. Această metodă
prezintă avantajul că permite o examinare de calitate, oferind posibilitatea
descoperirii tuturor urmelor care au legătură cu cauza, deşi necesită un
consum mai mare de timp şi forţe;
 metoda combinată – constă în folosirea pe parcursul cercetării, atât
a metodei subiective, cât şi a metodei obiective, trecându-se de la una la alta,
în raport de particularităţile cauzei şi diferitele momente ale cercetării.
De menţionat că, indiferent de metoda concretă aleasă pentru
cercetarea la faţa locului, ea trebuie să ducă la examinarea sistematică,
multilaterală şi obiectivă a locului săvârşirii omorului, să asigure realizarea
scopului pe care această activitate şi-l propune, pentru că, aşa cum se
subliniază în literatura de specialitate, orice suprafaţă de examinat, indiferent
de natura ei, ridică probleme pentru cel care conduce cercetarea.
Aşa cum am văzut, cercetarea omorului se face de către o echipă
complexă, compusă din procuror, medic legist şi ofiţeri de investigaţii criminale.

28. Conducerea echipei este asigurată de către procuror, în scopul desfăşurării
activităţii de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat.
Cercetarea în echipă a omorului permite concentrarea cunoştinţelor şi
priceperii unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor despre
fapta comisă în vederea aflării adevărului. În condiţiile în care factorii implicaţi
în clarificarea problemelor specifice unei omucideri ar acţiona separat,
necoordonat, rezolvarea cauzei ar întârzia, s-ar desfăşura cu greutate.
Cercetarea omorului impune desfăşurarea de investigaţii judiciare complexe
sub coordonarea procurorului.
Procurorul, sprijinit de ofiţerii de poliţie din serviciile de investigaţii
criminale şi de criminalistică, desfăşoară acte de urmărire penală având drept
scop stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificarea autorilor
acesteia, folosind metodele criminalistice. Medicul legist examinează aspectele
medicale pentru stabilirea naturii şi cauzelor morţii, a legăturii cauzale dintre
activitatea făptuitorului şi consecinţele acesteia ş.a.
Există, aşadar, o evidentă interdependenţă impusă obiectiv de nevoia
de a afla adevărul, la care îşi aduc contribuţia două ştiinţe de graniţă –
criminalistica şi medicina legală, ceea ce a făcut să se afirme, pe bună
dreptate, că în infracţiunile contra vieţii, medicul legist are o dublă calitate –
una de expert şi alta de consilier. Calitatea de consilier ar rezulta din
rezolvarea multiplelor probleme ce apar în cursul urmăririi penale, în afara
celor existente la începutul cercetărilor şi care îşi găsesc rezolvarea medico-legală,
completând constatările medico-legale iniţiale18.
În final, trebuie amintit un principiu pe care poliţiştii din echipa de
cercetare la faţa locului, dar şi cei sosiţi primii la faţa locului, trebuie să îl aibă
mereu în atenţie: „Remember: Do it right the first time. You only get a
chance”19.
30
18 Emilian Stancu, op. cit., pag. 557.
19 Vernon J. Geberth, op. cit., pag. 39.

29. 31
Capitolul IV
EFECTUAREA CERCETĂRII
LA FAŢA LOCULUI ŞI INVESTIGAREA
CAZURILOR DE OMOR
I. Reguli generale referitoare la cercetarea la faţa locului
Cercetarea la faţa locului în cazul omorului se constituie într-o activitate
laborioasă, de durată, care necesită exactitate, calm, perseverenţă, prudenţă,
eforturi fizice şi intelectuale şi, uneori, chiar sacrificii, solicitând intens atenţia
celor care o efectuează. În cercetarea la faţa locului nu trebuie să se plece de
la idei preconcepute şi nu trebuie omis faptul că absolut toate versiunile
posibile nu au nicio valoare pentru cauză atât timp cât nu au fost verificate şi
confirmate de rezultatul activităţilor întreprinse, inclusiv de cercetarea locului
faptei.
Teoretic, cercetarea la faţa locului parcurge două faze, respectiv faza
statică şi faza dinamică, distincţia între cele două faze este convenţională şi nu

30. apare ca o delimitare rigidă. De multe ori, ca urmare a condiţiilor legate de
împrejurările în care s-a săvârşit omorul apar situaţii când activităţi din faza
statică sunt executate în faza dinamică şi invers.
1. Faza statică a cercetării la faţa locului
În această fază se realizează o „examinare atentă a locului faptei, atât
în ansamblul său, cât şi pe zonele mai importante, fără a se aduce nicio
modificare acestuia.”20
Activităţile mai importante care sunt efectuate de către membrii echipei
32
de cercetare la acest moment sunt:
a) Constatarea morţii victimei – această activitate se realizează de
către medicul legist, dar în prezenţa procurorului. Aceştia sunt, de altfel, şi
singurele persoane care intră în câmpul infracţional la debutul cercetării.
Medicul legist va constata decesul prin evidenţierea semnelor morţii şi a
modificărilor cadaverice, aspecte ce vor fi detaliate în continuare.
b) Examinarea generală a locului faptei – activitatea este absolut
necesară pentru a se forma o imagine de ansamblu asupra câmpului
infracţional şi a ceea ce trebuie făcut în continuare. Se începe cu observarea
locului unde s-a comis omorul, unde a fost descoperit cadavrul sau părţi din
acesta, unde a fost descoperit un schelet sau fragmente din el. Dacă locurile
menţionate se află în aer liber, observarea acestora se face prin parcurgerea
lor. În cazul interioarelor, observarea se face dintr-un singur loc. În felul acesta,
procurorul are posibilitatea să verifice în concret dacă locul ce urmează a fi
examinat a fost sau nu corect delimitat.
În principal, această observare generală trebuie să aibă în vedere:
− locul unde se găsesc victimele în câmpul infracţional;
− locul unde se găsesc diferite obiecte care puteau fi folosite la
comiterea infracţiunii;
− starea fizică în care se găsesc victima, martorii sau alte persoane
implicate;
− starea fizică în care se găsesc obiectele sau urmele.
c) Obţinerea unor date despre victimă, despre faptă sau persoanele
care ar putea fi martori oculari;
d) Stabilirea stării şi poziţiei mijloacelor materiale de probă;
e) Determinarea unor eventuale modificări ale câmpului infracţional;
20 Emilian Stancu, op. cit., pag. 368.

31. f) Efectuarea fotografiilor şi înregistrărilor video – una din activităţile
specifice fazei statice este orientarea locului faptei, atât din punct de vedere
topografic, cât şi din punct de vedere criminalistic. Fixarea locului ce urmează
a fi cercetat se face cu ajutorul fotografiei de orientare şi a fotografiei schiţă. În
situaţia în care cercetarea se efectuează pe un loc întins pentru a permite
identificarea cu uşurinţă a acestuia, fotografia de orientare trebuie să surprindă
obligatoriu anumite puncte de reper fix.
Dacă spaţiul de cercetat nu poate fi cuprins într-o singură imagine se
recurge la metoda fotografiei panoramice, liniare sau circulare, efectuată după
regulile cunoscute. Dacă omorul s-a săvârşit într-un imobil, fotografia de
orientare trebuie să fixeze căile de acces spre imobil, precum şi intrările-ieşirile
în - şi din locuinţa în cauză.
O regulă importantă pentru acest moment ar trebui să fie, pe lângă
fixarea prin fotografiere a locului faptei şi înregistrarea video care dă
„posibilitatea reţinerii complete a imaginii întregului loc al faptei, aşa cum se
găseşte el în momentul sosirii echipei de cercetare; în practica de specialitate,
se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la
studierea minuţioasă a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste
privind autorul infracţiunii”21.
O altă posibilitate oferită în ultima perioadă de către tehnica modernă
este folosirea spheronului, în special pentru cazurile în care locul faptei este
într-o zonă deschisă şi cu o suprafaţă relativ mare, sau în cazul accidentelor
aviatice, sau a exploziilor.
g) Stabilirea punctului din care va începe cercetarea şi a drumului de
acces în câmpul infracţional – marcarea drumului de acces este atributul
specialistului criminalist, acest fapt fiind dictat de necesitatea păstrării cât mai
fidele a locului faptei şi de limitarea numărului de persoane ce vor pătrunde în
acesta. Astfel, responsabilul cu activităţile criminalistice „stabileşte şi
marchează traseul de acces în câmpul infracţional, stabileşte punctul de
începere a examinărilor sau prioritatea de examinare a probelor (în funcţie de
condiţiile de mediu, de pericolul de deteriorare/dispariţie a acestora etc.)22.
După stabilirea căilor de acces, primul care pătrunde în locul faptei este
procurorul, în calitate de şef al echipei de cercetare, împreună cu specialistul
criminalist şi medicul legist.
Parcurgând locul de cercetat, trebuie să se procedeze la marcarea
poziţiei cadavrului şi a principalelor urme şi mijloace materiale de probă,
21 Emilian Stancu, op. cit., pag. 559.
22 Ordinul Comun al M.A.I. nr. 182/14.08.2009 şi P.Î.C.C.J. nr. 1754/C/05.08.2009 privind
procedura cercetării la faţa locului – art. 9 lit. b şi c.
33

32. notându-se poziţia acestora în raport cu urmele învecinate şi cu celelalte
repere stabilite. Apoi se trece la executarea fotografiei-schiţă, care trebuie să
redea imaginea cadavrului şi a obiectelor din jurul său.
h) Folosirea câinelui de urmă – tot în această fază se foloseşte
câinele specializat pentru prelucrarea urmei de miros uman; oportunitatea şi
momentul folosirii revin, de asemenea, responsabilului cu activităţile
criminalistice. Prelucrarea urmei de miros uman începe de la articolele de
îmbrăcăminte şi de încălţăminte descoperite la faţa locului, care pot aparţine
făptuitorului, victimei sau altor persoane care au legătură cu infracţiunea
săvârşită.
i) Selecţionarea martorilor asistenţi
Aşa cum am mai arătat, este bine ca acest aspect să fie lămurit încă
din faza pregătirii în vederea deplasării la faţa locului, pentru a nu folosi ca
martori asistenţi persoane prezente la faţa locului şi care au cunoştinţă despre
faptă, dar care pot fi folosiţi şi audiaţi ca martori.
2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului
Faza dinamică se desfăşoară după terminarea activităţilor din faza
statică şi constă în examinarea minuţioasă a cadavrului, a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracţiunii. În această fază nu
se reia cercetarea locului faptei, ci se continuă aceasta pe un plan superior. De
această dată, membrii echipei de cercetare au posibilitatea să mişte obiectele
purtătoare de urme şi să le examineze cu aparatura din dotare.
Activităţile specifice acestei faze presupun examinarea fiecărui obiect
în mod complet, atent şi sistematic pentru descoperirea tuturor urmelor lăsate
de făptuitori şi pentru stabilirea legăturilor logice ce există între anumite date
sau fapte ce au importanţă pentru cauză. Cercetarea la faţa locului nu este o
simplă inventariere a urmelor şi a obiectelor ce se găsesc în locul examinat,
echipa având sarcina să stabilească ce, unde şi cum să caute.
O altă problemă importantă care trebuie rezolvată cu ocazia cercetării
la faţa locului este cea a stabilirii identităţii victimei, care constituie o problemă
centrală a echipei de cercetare, activitate care începe din momentul
examenului extern şi continuă cu obiectele de vestimentaţie. Operaţiunile de
identificare a cadavrului sunt: toaletarea, restaurarea, amprentarea, recoltarea
de probe biologice, recoltarea depozitului subunghial, efectuarea
odontogramei, fotografierea semnalmentelor, prezentarea pentru recunoaştere
etc., activităţi care se efectuează, de altfel, într-o fază următoare a cercetărilor.
34

33. a) Examinarea cadavrului este continuată pentru descoperirea tuturor
leziunilor. Se dovedeşte în acest mod că examinarea cadavrului şi a
garderobei acestuia se face atât prin observarea victimei, fără a-i schimba
poziţia, cât şi prin mişcarea ei pentru descoperirea urmelor existente – dovadă
că împărţirea cercetării la faţa locului în cele două faze este pur convenţională.
Înainte de a se trece la examinarea cadavrului şi garderobei acestuia,
trebuie să fie luate o serie de măsuri cu caracter general, menite să asigure
integritatea urmelor, să înlăture pericolul de modificare, distrugere şi să fixeze
poziţia iniţială în care au fost găsite. Printre acestea se numără:
– fixarea prin fotografii color, schiţă şi detaliu a poziţiei cadavrului, a
urmelor de sânge şi a obiectelor purtătoare de urme;
– notarea condiţiilor de mediu, starea vremii, temperatura, consistenţa
cheagurilor de sânge şi gradul de uscare a sângelui de pe cadavru şi din
împrejurimile acestuia;
– menţinerea (păstrarea) cadavrului în poziţia iniţială până când
fotografiile, măsurătorile, observaţiile şi evaluările au fost efectuate de către
specialişti;
– atunci când victima a fost transportată la spital sau a fost mutată în
vederea acordării ajutorului medical se produc noi urme, se deteriorează cele
existente şi de aceea cel ce conduce cercetarea trebuie să stabilească
modificările care au fost făcute, să marcheze noile urme şi să le noteze. În
astfel de cazuri, notiţele şi relatările membrilor echipei medicale care au
examinat şi transportat victima sunt folositoare la stabilirea poziţiei victimei şi a
urmelor;
– când victima a fost transportată la spital, examinarea criminalistică a
acesteia pentru fixarea leziunilor şi a urmelor de pe corp se va face la această
unitate sanitară. Hainele vor fi căutate la camera de păstrare a obiectelor
bolnavilor şi vor fi ridicate în vederea examinării lor în laborator. În hainele
victimei pot fi găsite documentele necesare stabilirii identităţii acesteia. De
asemenea, vor fi căutate şi ridicate cearceafurile sau păturile folosite la
acoperirea victimei în timpul transportului, pe care pot fi descoperite diverse
categorii de urme.
Examinarea cadavrului trebuie să pună în evidenţă semnele de
violenţă, urmărindu-se numărul, locul de dispunere, natura, aspectul exterior,
înclinaţia, forma marginilor, poziţia leziunilor în raport cu diverse puncte
anatomice de pe corpul victimei. Semnele particulare trebuie atent descrise,
arătându-se natura, felul, amplasarea, forma, aspectul, culoarea. De
asemenea, trebuie descrise alte urme ale infracţiunii, precum: depuneri de
produse ori substanţe biologice normale sau patologice, fragmente de ţesut
organic sub unghii, produse sau substanţe toxice, caustice etc.
35

34. Examinând cadavrul trebuie să se acorde atenţie orificiilor naturale ale
acestuia: gura, nasul, orificiul anal şi vaginal, pentru descoperirea de urme de
natură biologică sau chiar materiale folosite pentru a împiedica victima să
strige sau folosite la comiterea infracţiunii.
Concomitent cu activitatea medicului legist, procurorul trebuie să facă
descrierea completă a cadavrului, mai ales a celui cu identitate necunoscută,
urmărindu-se: sexul, înfăţişarea, vârsta aproximativă, conformaţia corpului,
culoarea pielii, a părului şi a ochilor, starea dentiţiei etc.
Pentru explicarea modului de operare folosit de făptuitor, a
mecanismului de creare a urmelor, a raportului dinamic victimă-făptuitor,
pentru formarea corectă a versiunilor de anchetă prezintă mare importanţă
descrierea poziţiei cadavrului. Astfel, va trebui să se arate: poziţia generală a
cadavrului, poziţia capului, înclinaţia acestuia, poziţia membrelor faţă de
trunchi, amplasarea cadavrului faţă de restul obiectelor şi urmelor din jur,
despre care se presupune că nu au legătură cu infracţiunea. De asemenea,
trebuie să se specifice locul unde a fost găsit cadavrul, în casă, grajd, grădină,
câmp, apă, îngropat, spânzurat, sub dărâmături, nodurile sau legăturile
descoperite, gradul de putrefacţie, mirosurile persistente ş.a.
Examinarea cadavrului continuă cu cercetarea îmbrăcămintei şi
încălţămintei acestuia, începând cu obiectele de la exteriorul bustului,
continuând cu lenjeria, pantalonii etc. şi terminând cu articolele de
încălţăminte.
Această examinare trebuie făcută cu multă atenţie, cu accent pe
descrierea fiecărui obiect separat, a mărimii, taliei, poziţiei şi ordinii în care
sunt dispuse pe cadavru, a caracteristicilor individuale, ca: natura materialului,
grad de uzură, culoare, croială, monogramă, marca fabricii, materialul din care
este confecţionată căptuşeala, culoarea, numărul de nasturi, modul în care
sunt dispuşi, starea lor etc. Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului trebuie
examinate şi pentru a pune în evidenţă eventualele urme de târâre, urme de
murdărie, urme biologice, urme de violenţă (tăieturi) şi corespondenţa acestora
cu leziunile de pe cadavru.
După examinarea cadavrului, a îmbrăcămintei şi încălţămintei acestuia,
se trece la cercetarea suprafeţei de sub victimă şi din imediata apropiere,
respectiv covor, parchet, duşumea, pământ etc.
Pe porţiunea de sub cadavru şi în jurul acestuia pot fi descoperite urme
ale mâinilor, picioarelor, urme de târâre, noduri, legături, înscrisuri, urme de
sânge, salivă, spermă sau alte categorii, urme de încălţăminte, obiecte de
îmbrăcăminte, instrumente folosite la săvârşirea agresiunii, obiecte sau părţi
din obiecte provenind de la infractori ori de la victimă.
36

35. Sunt recoltate petele organice sau anorganice de pe îmbrăcăminte, se
ridică particulele de praf sau alte obiecte găsite în buzunare şi se introduc în
plicuri separate, notându-se pe acestea locul de unde au fost ridicate, după
care vor fi sigilate.
Este descrisă ordinea în care sunt dispuse diferitele leziuni şi dacă ele
puteau fi produse prin cădere, avându-se în vedere obiectele din zona găsirii
cadavrului, forma de relief etc. De asemenea, se descriu mărimea şi poziţia
leziunilor, aspectul general al acestora, precum şi vechimea lor faţă de
rigiditatea şi lividităţile cadaverice. Se realizează fixarea prin fotografii metrice,
color, schiţă şi detaliu, a poziţiei cadavrului, a leziunilor identificate, a urmelor
de sânge şi a obiectelor purtătoare de urme.
Sunt consemnate semnele particulare de pe cadavru: aluniţe, negi,
cicatrice vechi ca urmare a unor intervenţii chirurgicale sau accidente survenite
în timpul vieţii, lipsa unor membre etc.; se vor descrie eventualele tatuaje, locul
unde sunt dispuse şi ce anume reprezintă.
Se ridică depozitul subunghial, introducându-se în plicuri separate
pentru fiecare deget în parte, iar dacă la faţa locului nu este posibilă recoltarea,
mâinile cadavrului vor fi protejate cu pungi de hârtie, colectarea urmând să se
facă înainte de efectuarea necropsiei.
Amprentarea digito-palmară şi, după caz, amprentarea plantară a
victimei se realizează la faţa locului, însă numai după recoltarea depozitului
subunghial.
Dispunerea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, coroborată cu
poziţia şi starea în care a fost găsit cadavrul, oferă posibilitatea stabilirii dacă
locul unde a fost descoperită victima coincide cu locul în care a fost săvârşit
omorul.
După aceste activităţi, cercetarea la faţa locului continuă cu examinarea
zonei înconjurătoare. Se arată poziţia cadavrului faţă de obiectele din încăpere
sau de locul în care a fost descoperit, cu descrierea detaliată a pieselor de
mobilier, ferestrelor, uşilor, sobelor sau a caracteristicilor zonei înconjurătoare,
cu tot ceea ce există pe aceasta.
Interpretarea datelor obţinute din examinarea cadavrului şi a garderobei
acestuia, coroborate cu celelalte date culese din câmpul infracţiunii, permit
direcţionarea cercetărilor, oferă indicii cu privire la natura morţii, mecanismul
de producere a leziunilor, data instalării morţii şi constituie temei pentru
elaborarea versiunilor, care să fie verificate concomitent cu examinarea
criminalistică a locului săvârşirii omorului.
Examinarea exterioară a cadavrului continuă în locul unde se face
necropsia. Trebuie menţionat că necropsia se execută la unitatea medico-legală
pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei sau unde a fost
37

36. găsit cadavrul, iar în situaţia specială în care nu există posibilitatea
transportării cadavrului la morgă, cu acordul medicului legist, autopsia se poate
efectua la locul unde a fost găsit cadavrul sau într-un loc anume ales.
Necropsia este efectuată numai de către medicul legist, asistat de personalul
cu pregătire medie, autopsier23.
Specialistul criminalist trebuie să participe la efectuarea autopsiei
cadavrului, ocazie cu care acesta din urmă execută fotografii metrice, color ale
organelor lezate şi colaborează cu medicul legist la colectarea şi recoltarea
tuturor urmelor biologice existente pe cadavru. Înainte de începerea autopsiei,
se va verifica dacă sacul special de transport al cadavrului a fost sigilat şi se
trece la desigilarea lui. Se mai pot realiza activităţi pentru stabilirea canalului-traiect
creat de obiectele tăietoare, înţepătoare sau de armele de foc, cu
importanţă pentru efectuarea expertizelor complexe criminalistice şi medico-legale,
dar şi, în cazul în care instrumentul vulnerant a lăsat urme pe sistemul
osos sau pe alte ţesuturi ale cadavrului, se va solicita medicului legist să
recolteze zona respectivă pentru a fi valorificate prin expertiza traseologică. De
asemenea, se va solicita recoltarea de probe de sânge, salivă, secreţii,
excreţii, din conţinutul stomacal, pentru efectuarea analizelor de laborator, şi
vor fi colectate, prin smulgere, fire de păr din diverse zone ale corpului.
O serie de reguli privind recoltarea şi examinarea unor probe trebuie
avute în vedere cu ocazia autopsierii cadavrului:
− pentru recoltarea depozitului subunghial, medicii legişti vor folosi
obiecte neascuţite, pentru a nu provoca răniri, deoarece acestea
alterează materialul colectat. Rezultatul recoltării trebuie depus în
plicuri curate, separat pentru fiecare deget, cu menţionarea exactă
a locului de unde provine;
− colectarea conţinutului vaginal, bucal sau rectal se va realiza cu
ajutorul unei pipete sau prin folosirea unor frotiuri şi se va examina
biologic;
− examinarea hainelor se va face, iniţial, cu ajutorul polilight sau
crimelight sub un fascicul de raze ultraviolete, pentru a se detecta
urmele biologice, iar apoi se va continua examinarea detailată, cu
ajutorul lupei, delimitându-se exact zona acestor urme;
− se vor efectua spălături pe perineu şi vulve, prin dirijarea unui jet de
soluţie, conţinutul fiind introdus în sticle curate şi etichetate;
23 Ordinul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/C-255/25.05.2000 pentru
aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale – art. 35.
38

37. − spălături similare se vor efectua şi cu prilejul examinării suspecţilor,
în special pe glandul, coroana şi sub pielea penisului, putându-se
semnala prezenţa spermatozoizilor, a unor celule epitelial-vaginale,
tricomonas etc.;
− se vor recolta fire de păr din jurul deschiderii vaginale, deoarece
acestea au o probabilitate mai mare de păstrare a spermatozoizilor.
În ceea ce priveşte toaletarea cadavrului, se execută de către medicul
legist împreună cu specialistul criminalist şi constă în efectuarea unor
operaţiuni care să dea victimei o expresie a fizionomiei cât mai apropiată de
realitate. Această activitate este utilă în special în cazurile descoperirii
cadavrelor cu identitate necunoscută pentru a se realiza identificarea acestora.
Astfel:
− se spală faţa cadavrului cu o bucată de tifon, pentru a se îndepărta
39
reziduurile colectate;
− se bărbiereşte, se piaptănă, se deschid ochii;
− se masează faţa uşor, pentru a înlătura eventualele riduri apărute
după deces, ca urmare a unei poziţii nefireşti, apoi se tamponează
cu o vată îmbibată cu pudră de talc, pentru a se fixa în fotografie,
pe cât posibil, expresivitatea din timpul vieţii;
− se aranjează ţinuta vestimentară, cravată, cămaşă şi haină, aşa
încât să i se asigure o poziţie cât mai normală;
− când se găseşte un cadavru desfigurat din cauza accidentării, a
putrefacţiei sau a acţiunii rozătoarelor, se recurge la artificii
cosmetice şi antropologice, în vederea unei redări cât mai fidele a
fizionomiei persoanei;
− atunci când cadavrului îi lipseşte un ochi, i se fixează mai întâi un
ochi artificial, asemănător cu cel natural şi apoi se fotografiază;
− când îi lipseşte nasul, i se confecţionează unul din plastic sau din
plastilină, cât mai apropiat de forma iniţială, solicitându-se în acest
scop concursul antropologului şi cosmeticianului;
− în cazul când lipseşte o parte din pielea de pe faţă, ea poate fi
reconstituită cu ajutorul materialului plastic, de către un estetician;
− pentru luarea amprentelor digitale unui cadavru găsit în stare
avansată de putrefacţie sunt folosite diferite mijloace şi metode
aplicate cu succes în activitatea criminaliştilor români sau străini.
Aşa, de exemplu, pentru obţinerea unui desen papilar cât mai clar,
se injectează ser fiziologic în palmele şi degetele cadavrului, după
care se procedează la amprentarea acestora. Atunci când
epiderma lipseşte, pot fi luate desenele papilare chiar din dermă,
decupându-se cu grijă cele mai expresive semne papilare. De

38. asemenea, segmentele de epidermă nealterate vor fi bine
conservate în vederea amprentării acestora în condiţii de laborator.
Când cadavrul este scos din apă, iar starea de putrefacţie nu
permite amprentarea sa, se decupează aşa-cunoscuta „mănuşă de
spălătoreasă”, procedându-se apoi la amprentarea acesteia.
Trebuie precizate, de asemenea, cazurile în care autopsia medico-legală
a cadavrului este obligatorie, conform legislaţiei medico-legale24:
− „moarte violentă, chiar şi atunci când există o anumită perioadă
între evenimentele cauzale şi deces;
− cauza morţii nu este cunoscută;
− cauza morţii este suspectă. Un deces este considerat moarte
suspectă în următoarele situaţii:
 moarte subită;
 decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura
serviciului, este verificată periodic din punct de vedere
medical;
 deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în
incinta unei întreprinderi sau instituţii;
 deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor
aflate în detenţie sau private de libertate, decesele în
spitalele psihiatrice, decesele în spitale-penitenciare, în
închisoare sau în arestul poliţiei, moartea asociată cu
activităţile poliţiei sau ale armatei în cazul în care decesul
survine în cursul manifestaţiilor publice sau orice deces care
ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, cum este
suspiciunea de tortură sau oricare altă formă de tratament
violent sau inuman;
 multiple decese repetate în serie sau concomitent;
 cadavre neidentificate sau scheletizate;
 decese survenite în locuri publice sau izolate;
 moartea este pusă în legătură cu o deficienţă în acordarea
asistenţei medicale sau în aplicarea măsurilor de profilaxie ori
de protecţie a muncii;
 decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după
o intervenţie diagnostică sau terapeutică medico-chirurgicală.”
24 Ordinul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii nr. 1134/C-255/25.05.2000 pentru
aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări
medico-legale – art. 34 alin. 2.
40

39. Este important de precizat faptul că la autopsie trebuie să participe
obligatoriu procurorul sau ofiţerul de la omoruri, astfel încât datele obţinute şi
concluziile medicului legist să conducă la clarificarea unor aspecte importante
în contextul investigaţilor ce vor urma în cauză. Prin participarea în sala de
autopsiere a ofiţerului de investigaţii criminale, acesta va putea percepe, în
mod direct şi obiectiv, aspectele medico-legale ale cazului respectiv, iar
discuţiile cu medicul legist legate de leziunile prezente pe corp şi modul de
producere a acestora vor fi mai mult decât benefice pentru investigaţia
desfăşurată.
În urma autopsiei se va întocmi un proces-verbal în care vor fi
41
consemnate:
− numărul de înregistrare în evidenţele unităţii medico-legale;
− medicul care a efectuat autopsia;
− toate activităţile desfăşurate cu ocazia autopsiei.
De asemenea, vor fi ataşate concluziile provizorii, solicitate medicului
legist sub semnătură şi parafă proprie, pe formularul unităţii medico-legale şi
un desen cu leziunile constatate, pe o fişă de genul celei folosite de medicul
legist.
b) Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor
În această fază trebuie acordată o atenţie deosebită tuturor urmelor de
la faţa locului şi ridicarea acestora cu respectarea strictă a regulilor tehnice
criminalistice de protejare, conservare, etichetare, sigilare şi, ulterior, de
transport. În acest sens, prioritate au urmele şi obiectele care prezintă un
pericol iminent de modificare, deteriorare sau contaminare.
În ceea ce priveşte urmele de natură biologică, acestea vor fi ridicate cu
respectarea strictă a procedurilor criminalistice, sens în care poate fi solicitat
ajutorul medicului legist sau al unui specialist biocriminalist.
c) Efectuarea fotografiilor şi a înregistrărilor video de detaliu
Pentru evidenţierea leziunilor existente pe cadavru, precum şi a urmelor
descoperite pe garderoba acestuia se execută fotografii de detaliu.
Totodată, se are în vedere întocmirea schiţei locului faptei, aceasta
urmând a fi ataşată procesului-verbal de cercetare la faţa locului.
d) Clarificarea împrejurărilor negative
Pe baza datelor obţinute prin examinarea cadavrului şi, în general, a
datelor rezultate din cercetarea locului faptei, pot fi descoperite aşa-numitele
împrejurări „negative” sau „controversate”.
Urmărind să scape de răspunderea penală pentru infracţiunea de omor
comisă, infractorii încearcă uneori să simuleze o altă infracţiune, săvârşită de

40. către alte persoane. În astfel de situaţii, urmele şi mijloacele materiale de
probă, prin natura, numărul, locul şi modul de dispunere contravin celor care ar
trebui să rămână în raport cu fapta comisă în realitate. Acestea sunt aşa-zisele
„împrejurări negative” sau „împrejurări controversate” în cazul infracţiunilor de
omor disimulate în sinucideri ori accidente.
De aceea, şi acest aspect întăreşte necesitatea realizării unei cercetări
atente şi detaliate, în cel mai mic amănunt a locului faptei, pentru că „numai
astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar
trebui să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu îşi găsesc o justificare
imediată”25.
De multe ori, cadavrul este scos de către infractor din locul în care a
fost săvârşită fapta şi dus în altă parte, de regulă, la mare distanţă. Pentru
simularea unei sinucideri, cadavrul este aşezat pe calea ferată, pe o şosea
intens circulată pe timp de noapte, este spânzurat, aruncat în apă ori se
creează o altă situaţie care să ducă la versiunea sinuciderii ori a unui accident.
În astfel de situaţii, sub cadavru şi în jurul acestuia nu se constată urme de
sânge, deşi leziunile de pe corp sunt profunde, cu secţionarea sau zdrobirea
unor vase mari de sânge. Urmele de pe cadavru create prin acţiunea trenului,
a autovehiculului, a laţului de spânzurare pe gât sau a apei, toate sunt
post-vitale, au suficiente caracteristici pe baza cărora să se concluzioneze că
ele au fost produse după încetarea funcţiilor vitale ale organismului, iar
constatarea medico-legală oferă noi date în această privinţă. La cadavrele
aruncate în apă pentru a simula înecul, în foc pentru simularea accidentului, în
căile respiratorii, pe esofag sau în stomac nu se găsesc urme de funingine, nu
este apă cu microorganisme sau cu diverse corpuri străine aflate în apă.
Rezultă că „împrejurările controversate” pot fi soluţionate prin
interpretarea leziunilor de pe corpul victimei, a constatărilor de la autopsie, pe
care le realizează medicul legist. Acestea, coroborate cu investigaţiile şi
rezultatele tuturor activităţilor desfăşurate la faţa locului pot demonstra
disimularea omorului în altă formă de moarte violentă sau neviolentă.
3. Principalele semne care servesc la diagnosticarea morţii
Examinarea cadavrului priveşte cercetarea corpului victimei, a
îmbrăcămintei şi încălţămintei acesteia. Înainte de examinarea propriu-zisă a
cadavrului, realizată aşa cum am arătat în timpul fazei dinamice a cercetării, în
faza statică, medicul legist va constata realitatea morţii, fără să se modifice
poziţia, evidenţiind semnele morţii şi modificările cadaverice. În acest fel,
42
25 Emilian Stancu, op. cit., pag. 370.

41. putem stabili dacă moartea este reală, care este data probabilă a decesului,
dacă există sau nu leziuni traumatice.
În acest sens, în literatura de specialitate26, semnele morţii şi
43
modificările cadaverice se clasifică în:
a) Semne negative de viaţă – poziţia şi aspectul general al
cadavrului, oprirea respiraţiei, oprirea circulaţiei, abolirea reflectivităţii,
modificările oculare, suspendarea activităţii cerebrale – au o valoare relativă
întrucât pot fi rezultatul morţii aparente;
b) Semnele morţii reale – corespund înlocuirii fenomenelor biologice
cu fenomenele fizico-chimice, permit diagnosticarea cu certitudine a morţii,
prezintă importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii, în determinarea poziţiei
cadavrului, după instalarea morţii.
Modificări cadaverice precoce:
 Răcirea cadavrului datorată iniţial opririi circulaţiei şi metabolismului,
iar apoi pierderii de căldură în mediu; într-un mediu cu temperatura de 15-200,
răcirea se face cu un grad pe oră în primele patru ore post-mortem, iar apoi cu
două grade pe oră, începând de la exteriorul corpului spre interior; diagnosticul
de moarte reală se pune atunci când temperatura intrarectală este de 200, care
se atinge după 10-12 ore de la deces; are valoare orientativă în stabilirea
datei, orei morţii.
 Deshidratarea (desecarea) cadavrului, datorată opririi circulaţiei cu
hipostază consecutivă şi evaporării apei din straturile cutanate superficiale;
cadavrul poate pierde în greutate până la 10 kg în 24 de ore; nu are valoare în
stabilirea datei morţii.
 Lividităţile cadaverice şi modificările sanguine post-mortem,
datorate opririi circulaţiei sângelui şi consecutiv acţiunii gravitaţiei asupra
sângelui. Etapele lividităţii cadaverice, hipostazei viscerale şi hemolizei sunt:
hipostaza (2-16 ore) – la presiune dispar şi reapar după încetarea presiunii,
dacă se modifică poziţia cadavrului se redispun; difuziunea – difuzarea
sângelui din vase în ţesut (15-24 ore) – la presiune digitală păleşte, imbibiţia
(peste 18 ore) – nu dispar la presiune, sunt colorate omogen.
 Rigiditatea cadaverică constă din întărirea muşchilor, cu creşterea,
la nivelul lor, a tensiunii şi scăderea plasticităţii şi a elasticităţii; poate prezenta
şi variaţii: spasmul cadaveric (întâlnit în decapitări, zdrobiri ale capului).
Etapele sunt: etapa de instalare – 1-3 ore de la deces, iar la 4-6 ore corpul
devine rigid; etapa de stare – la 14-24 de ore post-mortem este completă şi
totală, se învinge cu greutate după care nu se mai reinstalează în articulaţii;
26 Vladimir Beliş, Medicină Legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 21-30.

42. etapa de rezoluţie – începe după 24-48 de ore de la deces; dispare în ordinea
în care a apărut.
 Autoliza cadaverică are loc sub acţiunea enzimelor proprii
organismului, în absenţa microbilor (precede putrefacţia, creând un mediu
propice de cultură a microbilor).
Modificările cadaverice tardive (apar după 24 de ore):
 Distructive – putrefacţia, distrugerea cadaverică de către animale
carnivore, insecte necrofage, larvele acestora;
 Conservatoare naturale – mumificarea, adipoceara (saponificarea),
lignificarea (tăbăcirea), îngheţarea (congelarea);
 Conservatoare artificiale – îngheţarea, îmbălsămarea.
Un alt aspect important care trebuie avut în vedere cu ocazia cercetării
locului faptei este gestionarea relaţiei cu mass-media.
„În situaţia în care poliţistul este solicitat să intervină pentru
soluţionarea unui caz trebuie să adopte o conduită care să nu creeze prejudicii
de imagine, situaţii de criză sau alte stări tensionate în relaţia cu mass-media.
Dacă se intervine în echipă, se impune stabilirea persoanei care va
oferi minimul de informaţii reprezentanţilor presei. Se va respecta principiul
„vocii unice” şi se va desemna un singur poliţist care să ofere relaţii mass-mediei,
pentru ca ceilalţi să îşi poată continua cercetarea la faţa locului.
Poliţistul aflat în situaţia de a oferi informaţii mass-mediei informează
imediat purtătorul de cuvânt/ofiţerul de presă, pentru a asigura transmiterea
corectă a informaţiilor legate de situaţie. Se oferă informaţiile necesare
purtătorului de cuvânt pentru ca acesta din urmă să poată redacta un
comunicat/o ştire de presă.
Se oferă jurnaliştilor numai informaţii cu caracter general, nu opinii sau
alte informaţii neconfirmate ori alte aspecte neprobate încă. Informaţiile
furnizate au în vedere respectarea regulilor cu privire la protecţia datelor cu
caracter personal, precum şi cu privire la păstrarea secretului profesional.”27
Totodată, nu trebuie ignorat dreptul mass-mediei de a fi prezentă în
apropierea locului evenimentului, fapt pentru care poliţia trebuie să limiteze
accesul la locul faptei pentru conservarea urmelor/indiciilor/probelor sau din
raţiuni de securitate.
27 Procedura PRO-PG 07 din 28.07.2008 privind gestionarea situaţiilor în care reprezentanţii
mass-mediei solicită informaţii direct de la poliţişti, alţii decât cei din cadrul structurilor de relaţii
publice şi comunicare sau desemnaţi legal, pag. 3-4.
44

43. În final, reamintim regulile principale care trebuie urmate de
echipa de cercetare la faţa locului în cazul unui omor:
− înainte de a începe cercetarea propriu-zisă trebuie să se
consemneze ora exactă când echipa a ajuns, condiţiile meteo,
adresa exactă a locului unde s-a săvârşit infracţiunea, datele de
identificare ale victimei;
− se notează numele, gradul şi unitatea din care fac parte lucrătorii
de poliţie prezenţi deja la faţa locului, care dintre ei a intrat în
câmpul infracţional şi în ce scop;
− primii poliţişti ajunşi la faţa locului sunt întrebaţi de cine, cum şi la
ce oră au fost sesizaţi, cine a descoperit fapta, cum şi când, ce
modificări au intervenit în câmpul infracţional de când au venit ei
până în momentul de faţă, cine a făcut aceste modificări şi în ce
scop, ce lucruri au fost mişcate, ce persoane au fost găsite în
câmpul infracţional sau lângă acesta, ce persoane au pătruns
ulterior în câmpul infracţional şi în ce scop, dacă există persoane
care între timp au plecat şi motivul pentru care au plecat, ce au
discutat persoanele prezente între ele sau ce le-au comunicat lor,
dacă a folosit cineva telefonul, WC-ul, chiuveta etc. din câmpul
infracţional;
− de asemenea, trebuie clarificat dacă victima mai era în viaţă, cum
şi unde au găsit-o, cu cine, dacă a vorbit ceva, dacă victima a fost
dusă la spital, dacă a fost însoţită de un poliţist, cum a fost
transportată (cu autoturismul unei persoane particulare sau cu o
ambulanţă; dacă personalul ambulanţei a pătruns în câmpul
infracţional);
− se va solicita procesul-verbal întocmit de poliţiştii prezenţi la faţa
45
locului;
− se vor consemna datele (inclusiv numerele de telefon) persoanelor
prezente, se va păstra inclusiv lista întocmită de primii lucrători de
poliţie sosiţi la faţa locului, iar dacă e cazul se pun întrebări
suplimentare acestor persoane, preferabil separat, cu privire la
aspectele menţionate mai sus;
− pentru bunul mers al activităţii de cercetare conducătorul echipei va
constitui mai multe echipe de poliţişti – o echipă care va efectua
cercetarea la faţa locului propriu-zisă, o echipă care va face
investigaţii, o echipă care va audia persoanele care cunosc date
utile cauzei;
− în funcţie de gradul de dificultate a cauzei se stabileşte şi numărul
persoanelor care vor face parte din echipe, păstrându-se în