1. MESIANISMUL RESTAURATOR
ŞI
TEOLOGIA SA SISTEMATICĂ
De Michael REINHARDT

2. CUPRINS:
PRECUVÂNTARE
PARTEA I: UNICITATEA MESIANISMULUI
RESTAURATOR
PARTEA A II-A: SCHIŢA TEOLOGIEI SISTEMATICE A
MESIANISMULUI RESTAURATOR
SECŢIUNEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
Capitolul I: DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ
Capitolul al II-lea: DESPRE SFINTELE SCRIPTURI (KITVEY HA-QODEŞ;
BIBLIOLOGIE)
Capitolul al III-lea: DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI
SECŢIUNEA A II-A: DESPRE DUMNEZEU
Capitolul al IV-lea: DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YICHUD;
TRIADOLOGIE)
Capitolul al V-lea: DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE)
Capitolul al VI-lea: DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU
Capitolul al VII-lea: DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYACH
(HA-BEN; MESIANOLOGIE)
Capitolul al VIII-lea: DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUACH
HA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE)
Capitolul al IX-lea: DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ)
SECŢIUNEA A III-A: DESPRE CREAŢIE
Capitolul al X-lea: DESPRE ACTUL CREAŢIEI (MAASEH BEREŞIT) ŞI
DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SA
Capitolul al XI-lea: DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE)
Capitolul al XII-lea: DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE)
Capitolul al XIII-lea: DESPRE PROVIDENŢA DIVINĂ (HAŞGAHAH)
Capitolul al XIV-lea: DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE)
Capitolul al XV-lea: DESPRE VOINŢA LIBERĂ
Capitolul al XVI-lea: DESPRE PĂCAT (KHET; HAMARTOLOGIE)
2

3. SECŢIUNEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI
(GEULAH)
Capitolul al XVII-lea: DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI
LEGISLAŢIA SA
Capitolul al XVIII-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAH ŞI
EVANGHELIA HARULUI
Capitolul al XIX-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI
LEGĂMÂNTUL ÎNNOIT
Capitolul al XX-lea: DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE)
Capitolul al XXI-lea: DESPRE FAPTELE BUNE
Capitolul al XXII-lea: DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DE
CONŞTIINŢĂ
SECŢIUNEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWH
Capitolul al XXIII-lea: DESPRE PARTEA LUI YHWH: „PUNERI DEOPARTE”,
SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRE
Capitolul al XXIV-lea: DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESC
Capitolul al XXV-lea: DESPRE SACRAMENTE
Capitolul al XXVI-lea: DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILE
FĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM)
SECŢIUNEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE
Capitolul al XXVII-lea: DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNE
Capitolul al XXVIII-lea: DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂ
Capitolul al XXIX-lea: DESPRE VIAŢA DE FAMILIE
Capitolul al XXX-lea: DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR
MESIANICI (QEHILAH)
Capitolul al XXXI-lea: DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI DIN ALTE
COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂ
Capitolul al XXXII-lea: DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-
EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE)
Capitolul al XXXIII-lea: DESPRE JURĂMINTE
Capitolul al XXXIV-lea: DESPRE RELAŢIA CU SFERA SOCIO-CULTURALĂ
Capitolul al XXXV-lea: DESPRE RELAŢIA CU STATUL
SECŢIUNEA A VII-A: DESPRE VREMURILE FINALE
Capitolul al XXXVI-lea: DESPRE VREMURILE FINALE (HA-ACHARIT HA-
YAMIM; ESCATOLOGIE)
VOCABULAR
3

4. PRECUVÂNTARE
Odinioară, Joseph Mitsuo Kitagawa, citându-l pe Joachim Wach, a spus că acesta
„a remarcat odată că experienţa religioasă are trei tipuri de expresie: teoretică, prin
simbol, concept, doctrină şi dogmă; practică, prin cult şi adorare; şi sociologică, prin
grupări şi asociaţii de cult”1.
Cartea de faţă exprimă tipul de exprimare teoretică a experienţei religioase,
începând cu o privire de ansamblu asupra unor diferite tipuri de mesianism, conturând,
apoi, unicitatea mesianismului restaurator şi elaborând o schiţă a teologiei sale
sistematice.
Mai întâi, aşadar, vom arunca o privire de ansamblu asupra unor diferite tipuri de
mesianisme şi vom face câteva precizări preliminare.
1
Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed. Humanitas, Bucureşti,
1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119. Pentru localizarea citatului, a se vedea Joachim Wach, Sociologia
religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54.
4

5. PARTEA I
UNICITATEA MESIANISMULUI RESTAURATOR
SECŢIUNEA I
PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA
UNOR DIFERITE TIPURI DE MESIANISM
I. MESIANISMUL CA ARHETIP
Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe,
cum ar fi trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul (transcendentul/mysterium
tremendum et fascinans-ul lui Rudolf Otto).2
Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi,
care de obicei sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat,
experimentând durerea şi nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit mai
des şi mai plenar decât liniştea, tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte un
Erou civilizator sau un Rege moral, aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe cei
slabi de cei mai puternici.3
Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, are
întrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-l
sfătuiască şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător,
un duhovnic priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat de
nevoia omului de a fi consiliat.
Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul
(civilizator şi/sau Războinicul), fie el Înţeleptul/Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziune
a acestora, i se poate da o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vom
vedea mai târziu în ce fel şi pentru ce motiv.
Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sau
inconştient, sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingeri
mesianice şi acestea seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestă
convingerile, se declanș ează o miș care mesianică, un mesianism de masă care poate să
2
Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune,
de pildă, că Arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (care s-a
perpetuat în decursul veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşi
de la Hollywood), pe când Arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decât
cu sabia, despica întunericul ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre...
3
Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză.
5

6. aibă diferite forme de manifestare: ideologic-politică, teologic-religioasă, filosofică şi
artistică.
Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogate
alocate cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologii
se vor interesa de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionale
ale personalităţii mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblul
de concepte religioase şi modul în care această idee se integrează unei anumite teologii
sau istoriei ideilor.4
II. MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE
A. Mesianismul ideologic-politic
Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unor
gânditori de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedong
etc., în operele acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat pe
urme. Sfera de cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională.
Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediul
întemeierii de partide milenariste. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şi
antropologie, rezumă:
...Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod
mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două
ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-
socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială,
căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică
a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor
sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care
precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o
secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.5
Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-
socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte
dorinţa sa abisală de a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în
laboratoarele puterii oculte, „trans-umanul” îşi aşteaptă momentul în care, pe fondul unei
crize mondiale, va apărea pe scenă...
B. Mesianismul teologic-religios
Mai întâi de toate, în legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia
eruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil că
nu dispunem de un cuvânt mai precis…”6 pentru a comunica acest univers conceptual.
Însă, neavând alt termen, momentan lucrăm cu noţiunile existente.
4
Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9.
5
Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, p.
18,19. Vezi şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti,
2000, trad. T. Mochi, p. 21-23, 148-152.
6
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.
6

7. Revenind: forma „religioasă” de manifestare a mesianismului s-a concretizat în
apariţia unor gânditori de genul lui Buddha, Zoroastru, Confucius, Iisus, Mahomed etc.),
în operele lor, în raportarea lor la conceptul de stat, cultură şi civilizaţie, precum şi în cler
(imami, guru, călugări, preoţi etc.).
Mesianismul teologic-religios poate fi descoperit foarte uşor în religiile mondiale:
budismul, hinduismul, zoroastrismul, taoismul, iudaismul, creştinismul şi islamismul şiit.
Aceste religii, care pot fi denumite generic mesianice, au o perspectivă oarecum unitară
asupra lumii; ele consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi că eforturile
omeneşti singulare nu pot s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie printr-un om
(eventual de obârşie divină), selectat special şi susţinut de Divinitate, un Răscumpărător
şi un Mântuitor. Acest om, în budism este denumit Maitreya, hinduismul îl denumeşte
Kalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant, taoismul îi spune Li Hong, islamismul şiit îl
denumeşte Mahdi, iudaismul îl denumeşte Mesia, iar creştinismul – Hristos. 7 El va
restaura lumea, o va face mai bună, mai dreaptă, mai pură, mai frumoasă. Aşadar,
nădejdea caldă, nutrită şi întreţinută de unii că, la un moment dat, cândva, într-un viitor
nedesluşit, pe Pământ se va instaura o epocă luminoasă, slăvită, de pace universală, de
prosperitate, de fericire, o „epocă de aur”, este o nădejde sau o expectaţie mesianică.
Printre cei care au nădejdi mesianice există unii care conştientizează faptul că
Mesia nu are sarcina de a salva lumea singur, făcând-o mai bună, mai dreaptă, mai
frumoasă şi mai pură, ci le-a adresat şi oamenilor invitaţia de a participa la acest efort.
Întrucât Mesia are un nimb de sacralitate, El îi poate face mai buni, mai drepţi, mai
frumoşi şi mai puri pe cei care-l urmează şi care, pe măsura străduinţelor lor de a
metamorfoza lumea, de a o sfinţi şi restaura, devin mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şi
mai puri. Unii, puţini, îşi asumă această misiune şi, prin acţiunile lor concrete, vor să
urgenteze instaurarea epocii mesianice.
C. Mesianismul filosofic şi artistic
Pe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat de
Mişcarea intelectuală şi culturală transumanistă.8
Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cu
omenirea; aici nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el,
s-au manifestat în planul artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea mai
reuşită materializare a sa, transpusă în film, cea de-a şaptea artă: ne referim la „Războiul
Stelelor” şi faimoasa trilogie „Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat în
mod strălucit arhetipul mesianic, au elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actori
care au beneficiat de fonduri imense au atins plenitudinea vizualului şi au indus
mesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la recensământul desfăşurat în luna
noiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au declarat că religia lor este cea
Jedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”. Comentariile sunt de
prisos...
„Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit din
oameni „de succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti,
actori, sportivi, cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni
7
Art. “Messianism”, din Wikipedia, the free encyclopedia.
8
A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism
7

8. care sunt capabili să identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească,
lăsând impresia că îşi asumă misiuni eliberatoare.
D. Mesianismul iudaic al Tanakh-ului
În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de
Moşe 9 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor şi din
Ketuvim (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanakh-ul, termen
provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim. Scrierea acestui corpus de
opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează un
personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca,
în cadrul Tanakh-ului, să pornim de la câteva consideraţii etimologice, să vedem
contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor.
Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyach care provine din verbul
maşach, al cărui participiu este maşuach. În Tanakh acest termen apare de 39 de ori şi, cu
două excepţii (Isaia, 21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sau
sacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre.
Substantivul maşiyach (Strong H 4899), însă, desemnează un „uns”, un om uns cu
untdelemn 10 (simbol al Duhului Sfânt, Ruach ha-Qodeş din Isaia, 61:1), un om pus
deoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet11, fie ca Mare Preot12, fie
ca rege13. În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om a
două dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melchiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese
profet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul
preoţesc (II Samuel, 6:14).
Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu
multiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de
elevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie
regală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc,
32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul
acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege
„uns al DOMNULUI” (maşiyach YHWH) a fost Saul (I Samuel, 24:6/7,10/11;
26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13,
David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II
Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune
faptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel ș i faptul că urmau să aibă un
regat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra
măreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care
YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii,
89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului
(89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu (89:26/27). Acesta este prototipul
9
Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). Vezi
Vocabularul de la finalul lucrării.
10
În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanakh-ului făcută în Alexandria prin anii
250 î.e.n. de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemeus Philadelphus, conceptul este redat prin
christos, „unsul” (Strong G 5547).
11
Navi (ebr.). A se vedea Deuteronomul, 18:15; I Regi, 19:16; Isaia, 55:4.
12
Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Leviticul, 4:5,16; Psalmii, 110:4.
13
Melech (ebr.). A se vedea I Samuel, 24:6,10; Psalmii, 2:6; Zaharia, 9:9.
8

9. mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-al
doilea Templu.
E. Mesianismul iudaic contemporan
Teoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să
creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din
Sfintele Scripturi ale Tanakh-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliat
niciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică,
lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile.14 Această mişcare a fost
iniţiată în vremurile moderne, dar a devenit vizibilă mai ales în perioada contemporană.
Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a cărei
definiţie de lucru, aşa cum este văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al Messianic
Jewish Theological Institute, este următoarea15:
Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor
lui Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie,
în lumina alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi
un popor sfânt şi a lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în
Mesia Yeşua.
Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită
într-un context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă
cu întreaga tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de
experimentarea lumii şi de toate sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii
omeneşti.16
Viaţa de credinţă a acestor evrei este cea mai grea, şi asta din mai multe motive
obiective.
În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebit
de gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în
filiaţia Sa dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia
Sa dumnezeiască, credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea la
o etnie sau credinţa? Îl adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu la
Yeşua?... Şi cum să plasez într-un sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusiv
Noul Testament) cu moştenirea mea istorică, culturală şi teologică (inclusiv Talmud-
ul)?”17
Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândirea
evreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică
„Toţi evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore,
14
A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro
15
Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY
16
Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despre
doctrine şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modus
vivendi, asupra unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedea
lucrarea sa, Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth
printing, 2006, p. 20-21.
17
În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este
„Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenire
ontologică, pentru că în sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii.
9

10. precum şi a persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit în
istorie împotriva lor, evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismul
lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică,
culturală, istorică, chiar a apostaziat. El va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se va
întreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi,
reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau homosexuali, dar îi resping pe cei
care au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt co-etnicii mei, confraţii mei?”
În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, care
vizează relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede în
mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez la
creştini, care afirmă că au o singură credinţă, cea în în mesianismul lui Iisus şi în filiaţia
Sa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?...
Avem o experienţă religioasă comună sau avem două « religii » diferite?... Observ că, cu
foarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi buni faptul că un evreu care a
ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască continuă să facă
brit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele evreieşti, să poarte talith şi
kipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au aşteptarea ca un evreu
care crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu « mesianic », ci evreu
creştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de presiuni
asupra evreilor care cred în Yeşua.”
În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns,
comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenit
tot mai multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei care
proveneau din medii foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiar
non-religioase, care aveau motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care au
solicitat să devină membri. Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evrei
care au decis să trăiască „mesianic” nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea în
sinagoga mesianică şi, având o pondere de circa 90% dintre cei care se închină într-o
asemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o „bisericagogă” şi au ajuns să se
ciorovăiească în legătură cu kipah, talith, alimentaţie kaşer şi circumcizie... Poţi lua o
cioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal exotic: ea va
rămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi tufli o
kippah pe cap, îi poţi arunca un talith pe umeri, el va rămâne tot român, şi încă unul care-
şi reneagă etnia dată lui de Dumnezeu... Probabil că privind asemenea manifestări, unii
evrei mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului
„Dacă nu-i poţi învinge, uneşte-te cu ei!”...
Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori prea
puţin matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă.
10

11. SECŢIUNEA A II-A
MESIANISMUL RESTAURATOR
Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic, cel restaurator. Când
spunem „unic”, prin aceasta nu înţelegem că mesianismul pe care-l prezentăm ar fi
superior calitativ, conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus,
dar nu este nici inferior. Mesianismul restaurator este distinct de ele, adică diferit de ele,
dar are şi trăsături comune cu ele... şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sa
nu are loc într-un vid conceptual, „religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. Prin
urmare, în cele ce urmează, prezentăm mesianismul restaurator.
Mai întâi de toate, inserăm Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, când
Dumnezeu, vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, a
rostit următoarele cuvinte în auzul perechii primordiale:
Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi
capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.18
Genesa, 3:15.
Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şi
versetul 20: „Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”,
or Eva, Chavah, înseamnă „viaţă”. ...Pe vremuri, Mircea Eliade zicea că „Sacrul este un
element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”19; noi vrem să
reliefăm acum faptul că nu numai că sacrul despre care amintea ilustrul savant nu ar fi
doar un stadiu în istoria conştiinţei, ci este un element în structura sa, înzidit de Creator,
dar şi faptul că arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de un
Mesia, intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat în
om de la apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele umane care
aveau nevoie de un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie de
alinare sufletească, ci a apărut imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie,
conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al fiecărui om şi încă din acele vremuri.
Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi (vom
vedea mai jos ce înţelegem prin această sintagmă) şi arhetipul Mesia au, ambele, caracter
obiectiv. Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc (după cum vom demonstra
în lucrare), iar nevoia de Mesia există, identificată sau nu, în toţi oamenii care suspină din
cauza greutăţilor vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie.
Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică:
Eclesiastul spunea că omul are veşnicia în inima sa 20 , adică el are trebuinţa
transcendentală a închinării, omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-
nchine şi nu poate vieţui altfel decât închinându-se... În consecinţă, având înzidite în ei
sacrul şi intuiţia mesianică, oamenii le-au topit împreună, le-au modelat şi şi-au făurit
18
http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3
19
Mircea Eliade, Nostalgia originilor, ed. HUMANITAS, Bucureș ti, 1994, trad. C. Baltag.
20
Eclesiastul, 3:10.
11

12. sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice, sisteme filosofice în care se
identifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale cu privire la
mântuire, dar o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe baza
adevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-
socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului,
şi islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat al
Sfintelor Scripturi.
În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanakh-ului, lucrurile stau diferit:
Tanakh-ul pare să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWH
Însuşi. Tanakh-ul este, într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă;
modul în care identitatea şi lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia,
precum şi pasajele în care identitatea şi lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu cele
ale lui Mesia, aducând la lumină identitatea dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite în
corpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului
Înnoit (gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-Beriyt ha-Chadaşah21).
Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismul
secolului I e.n., inclusiv „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea,
învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil
(latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o
prelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor
întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul important, de factură teologică, este
cel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh.22
Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem care
sunt relaţiile dintre mesianismul restaurator pe care-l declarăm şi mesianismul iudaic
contemporan.
După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au
ajuns să creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin
profeţii din Tanakh-ului, dar nu s-au afiliat niciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi
păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile
şi tradiţiile. Convingerea noastră fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţi
în rugăciuni în dificila misiune care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vederea
decelării interogaţiilor semnificative şi asistaţi în elaborarea răspunsurilor conforme
Sfintelor Scripturi.
În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghia
lor elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindă
candelele vineri seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumite
ocazii specifice, şi să cânte melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai
21
Ha-Beriyt ha-Chadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea
sa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot
fi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliachim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea
acestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-Beriyt ha-Chadaşah/Legământul Înnoit/He Kaine
Diatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de
cele mai multe ori vizează numai cele 27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei,
Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor, împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici ne
referim la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic.
22
Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul
e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”
12

13. rău, inventează) obiceiuri culturale (dansuri „davidice”23) sau amestecă în teologia lor
rostiri cabalistice împreună cu cele scripturale. Relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura
în care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un subiect extrem de spinos, întrucât
vizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al credincioşilor, dar, cu
siguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează asupra purităţii
doctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la conştientizarea
îndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să dospească24,
cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec.
Spuneam că, intr-adevăr, relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuie
ele întrupate sunt un subiect extrem de spinos; ca atare, se ridică întrebarea: cum trebuie
procedat? Există vreun filtru, vreun criteriu de selecţie?
Ajungând înaintea unei asemenea întrebări, Martin Luther a spus. „Tot ceea ce
Scriptura nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exact
invers, fiind normativ pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ce
Scriptura nu prevede, înseamnă că interzice”. Iar H. Richard Niebuhr a prezentat relaţiile
care se pot stabili între Hristos şi cultură: „Hristos împotriva culturii”, „Hristosul
culturii”, „Hristos superior culturii”, „Paradoxul Hristos şi cultură” şi, finalmente, a
recomandat viziunea „Hristos, transformatorul culturii”. Cum vede autorul acestei lucrări
răspunsul?
Pentru a da acest răspuns, trebuie să prezentăm convingerile noastre doctrinare:
mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinic
modern (în variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestant
sau neo-protestant) dar, din câte vom vedea, îşi are individualitatea sa şi nu se confundă
cu acestea. Lecturarea schiţei doctrinelor mesianismului restaurator, prezentate aşa cum o
face teologia sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastre
privitoare la relaţiile dintre Sfintele Scripturi, credinţa trăită cotidian şi cultură.
I. SCHIŢA DOCTRINELOR MESIANISMULUI RESTAURATOR VERSUS
IUDAISMUL RABINIC ŞI CREŞTINISM
A. Despre Sfânta Scriptură (Bibliologie):
Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanakh-ului, adică
Legea, Profeţii şi Scrierile (Torah, Neviim, Ketuvim).
Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el mai
adaugă unul: „Noul Testament”.
Mesianismul restaurator afirmă că Tanakh-ul este format din cărţile Legii, ale
Profeţilor şi Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şi
nu cu un „Vechi Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau
23
Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul său
spontan aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţii
într-un soi de horă? Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (charedim),
dar există cel puţin buna-cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile,
separate de bărbaţi printr-o cortină, dansează numai cu femeile.
24
Epistola către galateni, 5:9.
13

14. jertfiţi în vederea validării sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianicii
acceptă încă unul, format din cărţile Legământului Înnoit; în seara anterioară arestării
Sale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul, deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoit
Legământul din Ieremia, 31:31-34.
B. Despre Dumnezeu:
Pornind de la afirmaţia din Deuteronom, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH,
Dumnezeul nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismul
rabinic (ortodox) susţine monoteismul strict. (Credincioşii care se închină în acord cu
această convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri.)
Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în Vechiul
Testament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel,
creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian.
Mesianismul restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologic
închinarea se aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt.
C. Despre Iisus/Yeşua (cristologie sau mesianologie):
Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua,
aşa cum se numea, ci Yeşu, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse,
înseamnă: „Fie ca Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, unii
credincioşi mozaici cred că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreii
religioşi nu concep că Dumnezeu S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveni
om.
„Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiul
lui Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi este
anathema!”, mai adaugă unii, dar mai degrabă în ș oaptă. (De ce să deranjeze procesul de
ecumenizare numai din cauza acestui adevăr?...)
Mesianismul restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit de
profeţii DOMNULUI din Tanakh (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), El
este Fiul înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de
aceeaşi esenţă cu Tatăl şi co-etern cu El.
D. Despre Duhul Sfânt (pneumatologie):
Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are o
personalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei mai
problematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse de
procesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl.
Mesianismul restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-
adevăr Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmente
diferit de Acesta.
14

15. E. Hamartiologia, sau doctrina păcatului:
Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şi
una rea (yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. În
definitiv, Creatorul a făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de a
stăpâni peste păcat a fost rostită de El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa,
4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din naştere, ci accentuează Imago Dei în
fiinţele umane.
Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restaurator
sesizează efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asupra
soteriologiei şi a escatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri,
omul s-a născut virusat de păcat în toate componentele fiinţei sale.
F. Despre mântuire:
Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omul
este păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezenta
puţin mai detaliat.
Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se la
Biblie (exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din cel
istoric şi corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuire
naţională, o izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar această
libertate nu e personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurarea
unei legături personale.
Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic,
ci rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuie
ispăşit. Ei cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarea
lor, prin mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune,
milostive, şi resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moară
ca ispăşire, ca sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora.
În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct la
Dumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu.
Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilor
sale, care trebuie exercitate.
Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu
mesianismul restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el are
nevoie de o mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-o
însuşească cumva, altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe care
creştinismul evanghelic şi (neo-)protestant o face în comun cu mesianismul restaurator
este următoarea: „omul este păcătos şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele este
imperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui, oferită numai pe baza harului divin,
şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus/Yeşua.
15

16. Când Îl primeşti pe Iisus/Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şi
Mântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoieș te şi o natură
nouă, dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea lui
Dumnezeu.”
Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spune
că pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, care
regenerează omul şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat.
Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred că
rugăciunile lor nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor,
Yeşua/Iisus.
Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică unii
creştini care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai este
valabilă, deci pot trăi cam cum vor, ca antinomieni.
Mesianismul restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanakh, spune:
„Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează la
Epistola lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică...
G. Despre lucrurile viitoare (Eschatologie):
Eschatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar unii
speră într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prin
eforturi umane colective, conjugate.
Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea ca
Hristos să-i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, sau
pe vreo stea, planetă sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţii
Apocalipsa (pe care, dacă nu este metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze).
Fără a dogmatiza, Mesianismul restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia pe
Muntele Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se va
pogorî cel ceresc. Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiile
mesianice neîmplinite încă.
H. Israelologia:
Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianismul restaurator şi creştinism
este israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multe
faţete, dar aici ne oprim doar la câteva.
În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-i
împiedică să fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitatea
etnică. Ca atare, israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşua
este Mesia, israelologie deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp de
veacuri „creştinii”, este esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca
16

17. Mesia, nu mai este considerat evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familie
şi mort.
În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini au
fost învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu nu
mai are inclus în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit pe
Domnul Hristos. De acum noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.”
Pe de o parte, mesianismul restaurator nu acceptă această retorică dez-
naţionalizatoare pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacement
theology”. Mesianicii ne-evrei ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” în
măslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care izgonesc din cuib oule adevăraţilor părinţi-
păsări...
Pr de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, non-religioşi, adepţi ai
teologiilor rabinice sau mesianice este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu se simţim că
am avea chemarea de a se închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive,
dintre care aici trebui precizat numai cele care ţine de identitatea etnică şi cultura
edificată de aceaştia: noi credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnic
existent; fiecare dintre aceste grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată de
Sfintele Scripturi sau mai îndepărtată, dar egală pe plan etnologic. Nu considerăm că
evreii ar fi superiori ne-evreilor: când citim Epistola către romani, 1:16, înţelegem că
versetul vorbeşte despre anterioritatea chemării adresate evreilor din punct de vedere
temporal, dar nu că ei ar fi mai buni sau mai morali decât ne-evreii sau superiori
ontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor se săvârşeşte în acelaşi fel: harul
lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dat ca pe un lucru cu
titlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul nostru
şi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşi
Lui până la moarte.
Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau a
kippei, nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, în
consumarea chaloturilor, a sofganioturilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şi
simplu moştenirii culturale şi identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoare
biblică per se, ci prezintă pericolul de a-i călăuzi pe ne-evreii care le practică spre
idolatrizarea acestei moşteniri.culturale şi identităţi etnice. Şi teama autorului acestei
lucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de credinţă mesianică, chemarea
este mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt seduşi de aceste ele
până acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste elemente şi
ajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...” (Exodul, 32:4). Vorbind pe plan cultural,
dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ul
unguresc, iar sofganioturile de Chanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şi
preparate fără carne de porc.
17

18. Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţă
mesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau se
chinuie să-şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa,
cuvintele şi acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şi
greco-latine, ci şi în afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă un
om înţelege toate acestea şi că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şi
Creatorul său şi să restaureze toate lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o stare
superioară, atunci corolarul ar fi că el va începe să trăiască această înţelegere, s-o practice
în viaţa sa. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice, făcând tot ce se poate pentru a
restaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile mesianice şi pe Mesia
Însuşi:
11
Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi,
printr-o purtare sfântă şi evlavioasă,
12
aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi
trupurile cereşti se vor topi de căldura focului?
A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.25
Convingerea noastră este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel, se
ajunge messianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumii
decăzute a lui Dumnezeu.
Din câte s-a văzut mai sus, mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem
rădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern şi creştinismul dar îşi are individualitatea sa şi
nu se confundă cu acestea.
II. RESTAURAREA: O NOŢIUNE UITATĂ?
În acest punct ar trebui, probabil, să clarificăm semnificaţia termenului
„restaurare” şi să vedem bogăţia sa, nu atât cea a sensurilor sale, ci a posibilităţilor de a-l
aplica în viaţă.
După dicţionarul Webster, cunoscut ca fiind un dicţionar foarte amplu, definiţia
interesantă pentru noi a verbului a restaura este „A întoarce sau readuce dintr-o stare de
ruină, decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia sau
poziţia sa originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau a
împreuna ceea ce este rupt, spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouă
sau energie nouă”26.
Dar ce înseamnă „mesianism restaurator”? Ce restaurează această formă de
mesianism?
25
Sublinierea noastră.
26
http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore
18

19. …Distinse cititor, o dată ce aţi ajuns aici cu lectura, o primă certitudine pe care o
avem este că această lucrare v-a suscitat interesul. O a doua certitudine este aceea că aveţi
înţelepciunea dată de Sus, puterea şi resursele pentru a continua singur drumeţia care
duce la identificarea şi clarificarea sintagmei „mesianism restaurator”. Mai jos, autorul
acestor pagini vă oferă doar câteva repere pe hartă a drumului, invitându-vă cu toată
căldura să studiaţi pe baza Sfintelor Scripturi următoarele teme:
I. Elohim – Dumnezeul Creator.
II. Creatorul şi Creaţia Sa:
A. Creaţia vizibilă;
B. Creaţia invizibilă.
III. Creatorul şi Providenţa Sa.
IV. Scopurile creaţiei active.
V. Distrugerea creaţiei pasive:
A. Păcatul antecedent al lui Satan şi roul său în distrugerea creaţiei pasive;
B. Păcatul original al lui Adam şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive.
VI. Interludiu: criza mondială actuală.
VII. YHWH – Dumnezeul Restaurator.
VIII. Mesia: Restauratorul creaţiei pasive distruse:
A. Profeţiile mesianice şi împlinirile lor:
1. Înomenirea27 şi naşterea lui Mesia;
2. Slujba lui Mesia;
3. Patimile şi crucificarea lui Mesia;
4. Moartea înlocuitoare şi ispăşitoare a lui Mesia;
5. Învierea slăvită a lui Mesia;
6. Înălţarea lui Mesia.
IX. Duhul Sfânt: Ipostasul Său şi funcţiile Sale.
X. Ce anume restaurează Mesia şi cum face El aceasta?
A. Timpul.
B. Creaţia pasivă:
1. Creaţia inanimată;
2. Creaţia animată.
C. Fiinţa umană: individul:
1. Spiritul fiinţei umane;
2. Sufletul fiinţei umane;
3. Trupul fiinţei umane;
4. Masculinitatea bărbatului;
5. Feminitatea femeii;
6. Mijloacele de trai ale fiinţei umane.
D. Fiinţa umană: mediul său înconjurător şi comunitatea:
27
Adică, miracolul prin care Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a devenit om, om adevărat. A se
vedea Evanghelia după Ioan, 1:14, Epistola către evrei, 2:14,17 etc. Totuşi, Biblia declară categoric faptul
că, in pofida înomenirii Sale, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a asumat şi o natură păcătoasă. A se vedea Epistola
către romani, 8:3, Epistola către evrei, 4:15.
19

20. 1. Fiinţa umană şi restaurarea limbajului: noul mijloc de comunicare;
2. Fiinţa umană şi cultura şi etnicitatea restaurate;
3. Fiinţa umană şi restaurarea comunităţii de credinţă, închinare şi trăire
biblică;
4. Fiinţa umană şi restaurarea guvernului:
a. Regatul lui Mesia;
b. Constituţia Regatului Mesianic;
c. Legislaţile Regatului Mesianic.
E. Sionismul autentic: întoarcerea spirituală a poporului evreu la Mesia şi
întoarcerea sa fizică în Ereţ Yisrael.
XI. Restauratorul mesianic:
A. Cine este restaurator mesianic?
B. Care sunt funcţiile unui restaurator mesianic?
XII. Păşirea în eternitate.
Urăm „Călătorie placută” cititorilor dornici de a drumeţi şi a cunoaşte
mesianismul restaurator urmând aceste repere.
Pentru cei care, cu toate acestea, doresc să aibă nu doar reperele, ci şi harta
concretă şi ghidul lângă ei, invizibil dar sesizabil, îi invit să privească o hartă mult mai
detaliată a mesianismului restaurator.
20

21. PARTEA A II-A
SCHIŢA TEOLOGIEI SISTEMATICE
A MESIANISMULUI RESTAURATOR
Iniţial, această lucrare s-a dorit a fi o Mărturisire de credinţă, iar frazele sale
inaugurale erau următoarele: „Pornind de la necesitatea de a prezenta cu claritate
dogmele şi convingerile noastre, precum şi de la necesitatea de a ne delimita de
convingerile pe care nu le susţinem, înfăţişăm următoarea Mărturisire de credinţă...”, iar
apoi introduceam fiecare capitol printr-o frază formulată oarecum stereotip: „Noi credem
în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum
şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei
10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10) următoarele dogme şi
convingeri...”
Pe parcurs, însă, lucrarea a prins, parcă, o viaţă de sine stătătoare, apela la
descoperiri pe care Adonai, Stăpânul, le-a făcut credincioşilor Săi şi din alte comunităţi
de credinţă decât cea mesianică restauratoare, perecepând că şi lor le-a fost dată
manifestarea Duhului spre folosul altora (Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni,
12:7), îi cita, recurgea la utilizarea destul de generoasă a unor termeni, sintagme,
concepte provenite din teologie şi din religiologie, din ebraică, greacă, latină, germană,
îşi însuşea multe, prea multe note de subsol, adnotări, comentarii, bibliografie şi renunţa
la aspectul strict, rece şi formal de Mărturisire de credinţă. Astfel încât, sub ochii noştri,
respectiva Mărturisire s-a metamorfozat în schiţa teologiei sistematice a mesianismului
restaurator. O punem la dispoziţia tuturor celor interesaţi, repetând îndemnul apostolic:
,,...Cercetaţi toate lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău”28.
Încheiem cu doxologia din Epistola către romani, 11:36:
Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile.
A Lui să fie slava în veci!
Amen.
28
Întâia epistolă către tesaloniceni, 5:21,22.
21

22. SECŢIUNEA I
DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ
Capitolul I
DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ
Definiţia revelaţiei:
Revelaţia este acel act al lui Dumnezeu prin care El Se descoperă pe Sine sau comunică
minţii un adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut
pe nici o altă cale. Revelaţia poate avea loc într-un act izolat, instantaneu, sau se poate
extinde pe o perioadă lungă de timp; şi această comunicare de Sine sau de adevăr al Său
poate fi percepută de mintea umană în diferite grade de plinătate.29
Există două tipuri de revelaţie: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Ele
sunt distincte în ceea ce priveşte conţinutul, scopul şi destinatarii lor.
I. Revelaţia naturală (generală) „se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe
care o dobândim din afara Scripturii.” Ea constă în revelarea de Sine a lui
Dumnezeu prin intermediul creaţiei, istoriei şi conştiinţei.
A. Revelaţia prin creaţie: Gen. 1 & 2; Isaia 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Psalmul
8:1-3; 19:1,2; Fapte 14:15-17; Romani 1:18-21. Scopul acestei revelaţii
este slăvirea lui Dumnezeu şi îndemnul adresat omului de a-L căuta pe
Dumnezeu şi a accepta relaţia mântuitoare pe care El o oferă în Mesia.
B. Revelaţia prin istorie: Psalmul 75:6,7; Fapte 17:26,27; Romani 13:1. Vezi
şi Exod 9:13-17; Deuteronom 7:1; 9:1; Iosua 6-12; II Regi 19:35,36 cu
Isaia 10:5-19; 44:24-45:7; 46:9,10; Ieremia 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4;
Ezechiel 31:1-14; Daniel 7:7,8,23,24; 8:1-21; 11:5-35; Naum 3:1-7;
Habacuc 1-2; Proverbe 14:34; Romani 9:17.
C. Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în
om 30 : Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16. Prin analogie 31 , deşi
mărginite şi păcătoase, totuşi minţile omeneşti mai păstrează rămăşiţe ale
cunoaşterii naturii nemărginite şi sfinte a lui Dumnezeu.
29
Henry C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 8.
30
Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu.
31
Via analogiae (lat.): modul de a atribui lui Dumnezeu caracteristici bazat pe conceptul proporţionalităţii
sau similarităţii relaţiilor.
22

23. II. Revelaţia supranaturală (specială) înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin
care El Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor
persoane sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor biblice,
al profeţiilor, prin Sfintele Scripturi 32 , prin Yeşua ha-Maşiyach 33 , şi prin
experierea personală directă.
A. Revelaţia prin miracole: Exod 4:2-5; I Regi 18:24; Ioan 5:36; 20:30,31;
Fapte 2:22.
B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa 12:3, împlinit în Galateni 3:8;
Genesa 49:10, împlinit în Evrei 7:14; Isaia 1:1; Amos 1:1; Mica 1:1;
Habacuc 1:1; Ieremia 38:21; Ezechiel 2:2; 11:5; 24; Mica 3:8.
C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exod 24:4; 31:18; Psalmul 19:7,8;
102:18; Habacuc 2:2; I Corinteni 12:6; II Timotei 3:16,17; II Petru 1:21;
Apocalipsa 1:11.
D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach: Iisus Hristos este
suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Matei 7:28,29;
Ioan 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3;
vezi şi mai jos.
E. Revelaţia prin experiere personală directă: în toate epocile, oamenii au
avut întâlniri existenţiale personale cu Dumnezeu. Întrucât nu au înţeles şi
nu au putut asimila infinitudinea Sa, ei nu L-au „experimentat” pe
Dumnezeu, ci L-au experiat. El este cognoscibil, dar incomprehensibil în
esenţa Sa (Psalmul 145:3; 147:5; Romani 11:33). Numai Dumnezeu Îl
poate înţelege şi asimila total pe Dumnezeu: „Finitum non capax
infinitum.”34 Oamenii pot să-L cunoască doar parţial, să-L experieze (Iov
11:7. Vezi şi Genesa 5:24; 6:9; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exod 3:4;
Iosua 1:1; Judecători 6:25; I Samuel 3:4; 23:9-12; I Regi 17:2-4; Isaia 6:8;
Matei 3:16,17; Ioan 12:27,28; Marcu 9:7; Fapte 8:29; 9:4-6; 9:10; I
Corinteni 2:7,10-13; II Corinteni 3:18; Romani 8:14-16; I Petru 1:8; II
Petru 1:3,4,21). În experierea personală directă includem visele şi viziunile
personale, care pot fi date de Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze
mărturisirii generale a Bibliei şi să fie verificate în cadrul comunităţii
hermeneutice.35
III. Relaţia dintre revelaţia naturală şi cea supranturală poate fi exprimată după cum
urmează: „Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei
supranaturale; sau revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în
continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.”36
32
Sfintele Scripturi: Kitvey ha-Qodeş, formate din Tanakh (acronim pentru Torah – Legea, Neviim –
Profeţii, şi Ketuvim – Scrierile, ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament), şi Ha-Beriyth Ha-
Chadaşah – cărţile Legământului Înnoit, denumite tot incorect, Noul Testament.
33
Yeşua ha-Maşiyach sau Iesous ho Christos: I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul.
34
„Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
35
Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia
dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry.
36
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 11.
23

24. Capitolul al II-lea
DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ
(BIBLIOLOGIE)
Acest capitol tratează despre Sfintele Scripturi. În iudaism, ele sunt cunoscute sub
sintagma de Kitvey ha-qodeş, iar discursul creştin despre ele se numeşte bibliologie şi
conţine declaraţii despre insuflare, scrierea textului sacru, natura şi caracterul său,
alcătuirea sa.
I. Revelaţia naturală şi providenţa manifestă în ele însele într-atât de mult bunătatea,
înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât omul nu se poate scuza în nici un fel;
el poate conştientiza existenţa Creatorului (Psalmul 19:1-6; Fapte 14:16,17;
17:25-29; Romani 2:14-16). Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a da cunoştinţa
lui Dumnezeu şi a voii Sale care este necesară pentru mântuire (Psalmul 19:7-14;
Romani 1:19-21; 2:14,15). Aşadar, Dumnezeu a considerat benefic să Se
descopere în diferite timpuri şi pe diferite căi, şi să declare omenirii voia Lui
(Exod 31:18; Deuteronom 29:29; Evrei 1:1). Apoi, pentru a păstra şi propaga mai
bine adevărul, şi pentru a-i înrădăcina mai sigur pe credincioşii Săi împotriva
ispitelor firii, precum şi a răutăţii lui Satan şi a lumii, El a ales să pună Cuvântul
Său într-o formă scrisă; Sfintele Scripturi (Kitvey ha-Qodeş) sunt absolut necesare
pentru cunoaştere, credinţă, viaţă şi mântuire, întrucât acum Dumnezeu nu Se mai
descoperă oamenilor la fel cum o făcea în trecut (Proverbe 22:19-21; Romani
15:4; II Petru 1:19,20).
II. Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său scris printr-un proces de dublă paternitate:
Duhul Sfânt 37 i-a insuflat pe autorii umani şi i-a supravegheat astfel încât ei,
folosindu-şi propriile personalităţi şi diferitele stiluri de scris, au consemnat în
scris şi au redactat mesajul lui Dumnezeu dat omului (II Petru 1:20,21), care nu
are erori (Matei 5:18; II Timotei 3:16).
III. Sfânta Scriptură face parte din revelaţia specială dată de Dumnezeu omului şi
constă din cărţile „Vechiului Legământ” şi din cărţile „Legământului Înnoit”38. Ea
este o revelaţie obiectivă, propoziţională (I Tesaloniceni 2:13; I Corinteni 2:13),
insuflată de Dumnezeu în fiecare cuvânt (II Timotei 3:16), infailibilă (nu poate
greşi), absolut inerantă (nu are greşeală) în documentele originale (autografe),
Cuvântul scris al lui Dumnezeu inspirat în egală măsură în toate părţile sale (I
Corinteni 2:7-14; II Petru 1:20,21). De asemenea, noi subscriem Declaraţiei de la
Chicago despre ineranţa biblică, 1978.39
37
Duhul Sfânt: Ruach ha-Qodeş (ebr.).
38
He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-Beriyth Ha-Chadaşah (ebr.) nu înseamnă „Noul Testament”, ci
„Legământul Înnoit”. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
39
Vezi http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt sau
http://www.bible-researcher.com/chicago1.html
24

25. IV. Sfânta Scriptură 40 este singura autoritate clară, necesară, suficientă, sigură şi
infailibilă a cunoştinţei, credinţei şi ascultării practice mântuitoare (Deuteronom
6:4-9; Isaia 8:20; 48:12-16; Proverbe 3:1-6; Psalmul 119:89,105; Matei 5:18;
24:35; Luca 16:29,31; Ioan 3:5b; 16:12,13; 17:17; I Corinteni 2:13; Romani 8:14-
17; Efeseni 2:20; II Timotei 3:15-17; Evrei 4:12; II Petru 1:20,21).41
V. În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită din canonizarea unui set de cinci cărţi
scrise de Moşe 42 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile
Profeţilor (Profeţii mari, adică Isaia, Ieremia şi Ezechiel, şi cei doisprezece profeţi
mici 43 ) şi din Ketuvim (Scrieri sau Hagiografe). Acestea împreună formează
Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim
(Romani 3:2). Cu excepţia unor pasaje scurte, scrise în aramaică, Tanakh-ul este
scris în limba ebraică.
A. O convingere nedogmatică44 personală este aceea că limba ebraică biblică
este nu numai limba Revelaţiei, dar şi limba revelată. Ea este Laşon ha-
qodeş, limba sfântă.
VI. La aceste cărţi, Biserica creştină a mai adăugat un corpus de 27 de cărţi, formate
din Evanghelii, cartea Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa.
Biserica a denumit cărţile Tanakh-ului drept Vechiul Testament, iar celelalte le-a
denumit Noul Testament.
A. Scripturile Legământului Înnoit au fost scrise în limba greacă, o limbă care
nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, ci pentru funcţionalitatea sa,
ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel,
mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.
VII. În ceea ce ne priveşte, pentru cărţile Tanakh-ului sau ale Vechiului Testament noi
vom folosi în mod preponderent sintagma „Cărţile Vechiului Legământ”, iar
pentru cărţile Noului Testament vom utiliza sintagma „Cărţile Legământului
Înnoit.”
VIII. Noi grupăm „Cărţile Vechiului Legământ” pe principii istorice şi tematice, după
cum urmează:
A. Torah, adică cele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Genesa, Exod,
Levitic, Numeri şi Deuteronom. Toate celelalte cărţi ale Tanakh-ului,
Profeţii şi Scrierile, se fundamentează pe Torah şi construiesc pe ea;
B. Iosua;
C. Judecători;
D. Rut;
E. Cărţile lui Samuel, respectiv I Samuel şi II Samuel;
F. Cărţile Regilor, respectiv I Regi (Împăraţi) şi II Regi (Împăraţi);
G. Cărţile Cronicilor, respectiv I Cronici şi II Cronici;
H. Ezra;
I. Neemia;
40
Sfânta Scriptură: Kitvey ha-Qodeş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
41
Vezi Wayne Grudem, Teologie sistematică, pp. 47-144.
42
Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). Vezi
Vocabularul de la finalul lucrării.
43
Cei doisprezece (profeţi mici): şenem asar (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
44
Theologoumenon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
25

26. J. Estera;
K. Cărţile profeţilor:
1. Obadia;
2. Ioel;
3. Iona;
4. Amos;
5. Osea;
6. Isaia;
7. Mica;
8. Ţefania;
9. Naum;
10. Ieremia şi Plângerile lui Ieremia;
11. Habacuc;
12. Daniel;
13. Ezechiel;
14. Hagai;
15. Zaharia;
16. Maleahi;
L. Literatura sapienţială:
1. Iov;
2. Psalmii;
3. Cărţile lui Solomon, respectiv Cântarea cântărilor, Proverbele şi
Eclesiastul.
IX. „Cărţile Legământului Înnoit” vor fi redate mai jos, sub forma unui „arc de
triumf” care are ca bază cărţile istorice ale Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor,
coloanele sunt construite din epistolele adresate mai întâi evreilor apoi şi ne-
evreilor.
X. Întregul plan şi scop al lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile care Îi aduc slavă,
la mântuirea oamenilor, la credinţă şi viaţă este prezentat fie în mod expres, fie
conţinut în mod necesar în Sfânta Scriptură. La aceste Sfinte Scripturi nu trebuie
să se adauge nimic niciodată (Apocalipsa 22:18,19), nici în urma unei aşa-zise noi
„revelaţii” din partea Duhului, nici provenind din tradiţiile omului (Galateni 1:8,9;
II Timotei 3:15-17).
XI. Sfânta Scriptură nu dă instrucţiuni până în cele mai mici detalii privitoare la
conduită şi bună rânduială, ci trasează această sarcină şi conştiinţei răscumpărate
a credinciosului şi simţului realităţii45 (I Corinteni 11:13,14; 14:26,40; Evr. 5:14).
XII. Prin purtarea de grijă dumnezeiască, semnificaţia Sfintelor Scripturi a fost
păstrată intactă de-a lungul veacurilor. Limbile originale nu sunt cunoscute tuturor
oamenilor lui Dumnezeu, care sunt interesaţi de Scripturi, care au dreptul şi
privilegiul de a le cunoaşte şi au porunca de a le citi (Fapte 15:15) şi de a le
cerceta (Ioan 5:39) în frică de Stăpânul. În consecinţă, ele au fost traduse în limbi
vorbite (I Corinteni 14:6,9,11-12,24,28), pentru ca, o dată ce Cuvântul lui
Dumnezeu va fi fost însuşit de oameni pe deplin, până ce el devine os din oasele
lor şi carne din carnea lor, ei să I se închine lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui
45
Vezi semnificaţia termenului adiaphoron din Vocabularul de la finalul lucrării şi Despre libertatea în
Mesia şi libertatea de conştiinţă.
26

27. şi, prin răbdare şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde (Romani
15:4). În plus, credincioşii pot apela la ele ca la o instanţă supremă în orice
controverse privitoare la religie (Isaia 8:20).
XIII. Este posibil ca mărturia vreunui om sau a unei întregi comunităţi a lui Dumnezeu
să ne mişte şi să ne lămurească într-atât încât vom dobândi respect faţă de Sfintele
Scripturi. Seriozitatea problemei, eficienţa doctrinei, maiestuozitatea stilului,
consensul şi armonia în care sunt toate părţile sale, lipsite de contradicţii interne,
scopul întregului (care este slăvirea lui Dumnezeu), descoperirea pe care ne-o dă,
aceea a singurei căi prin care omul poate ajunge la mântuire, perfecţiunea întregii
scrieri, şi multe alte calităţi neasemuite, sunt argumente suficiente prin care
Scriptura se validează pe sine însăşi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, nu aceste
mărturii exterioare ajung să ne convingă pe deplin şi să ne facă siguri despre
adevărul infailibil şi despre autoritatea Bibliei, ci numai Autorul ei, Dumnezeu-
Adevărul (Ioan 17:17). Ruach ha-Qodeş, adică Duhul Sfânt, lucrează înlăuntrul
nostru şi mărturiseşte despre Cuvânt inimilor noastre şi în inimile noastre (Ioan
16:13-15; I Ioan 2:20,27; I Corinteni 2:10-12). De aceea primim noi Scriptura: nu
numai pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu (II Tesaloniceni 2:13; II Timotei
3:16; II Petru 1:19-21; I Ioan 5:9); ci şi pentru că Duhul Sfânt ne-a prelucrat
inimile în vederea primirii ei (I Corinteni 2:9-12).
XIV. Cărţile denumite în mod curent „apocrife” 46 nu sunt inspirate de Dumnezeu şi
conţin erori; ca atare, nu fac parte din canonul Scripturii prezentat mai sus şi, de
aceea, ele nu au autoritatea de a furniza temei de învăţătură în comunitatea de
credinţă a lui Dumnezeu.47 La fel ca pseudoepigrafele, ele trebuie folosite numai
ca alte scrieri omeneşti (Luca 24:27,44; Romani 3:2), care aruncă lumină asupra
contextului istoric sau descriu aşteptări, frământări, situaţii de viaţă etc.
46
Deutero-canonice sau anagunoskomena (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
47
Vezi art. 6 din Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563.
27

28. Diagramă preluată de la Daniel Brânzei, din Biblia cu explicaţii, şi adaptată.
ÎNTÂIA A DOUA EPISTOLĂ EPISTOLA EPISTOLA
EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI CĂTRE TITUS CĂTRE
CĂTRE FILIMON
TIMOTEI
Apocalipsa Epistola către
filipeni
A treia epistolă a Epistola către
lui Ioan efeseni
A doua epistolă a Epistola către
lui Ioan coloseni
Întâia epistolă Epistola către
sobornicească a romani
lui Ioan
Epistola lui Iuda A doua epistolă
către corinteni
Epistola către Întâia epistolă
evrei către corinteni
A doua epistolă A doua epistolă
soborni-cească a către
lui Petru tesaloniceni
Întâia epistolă Întâia epistolă
soborni-cească a către
lui Petru tesaloniceni
Epistola soborni- Epistola către
cească a lui galateni
Iacov
Epistolele Epistolele
adresate adresate
îndeosebi îndeosebi ne-
evreilor evreilor
EVANGHE- EVANGHELIA EVANGHE- EVANGHE- FAPTELE
LIA DUPĂ DUPĂ MARCU LIA DUPĂ LIA DUPĂ APOSTO-
MATEI LUCA IOAN LILOR
28

29. Capitolul al III-lea
DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI
Sfintele Scripturi există pentru a fi citite, înţelese, crezute, trăite şi împărtăşite şi
altora. Convingerile noastre dogmatice despre tâlcuirea Sfintelor Scripturi sunt înfăţişate
după cum urmează:
I. Instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile care-I aduc slavă, cu
privire la credinţă, la viaţă şi la mântuirea săvârşită şi oferită omului, sunt
specificate în Sfânta Scriptură atât de clar şi de deschis, încât nu doar cei învăţaţi,
ci şi cei neînvăţaţi, cu mijloace aflate la îndemâna lor, pot ajunge la o înţelegere
suficientă a lor (Psalmul 19:7; 119:130).
II. Aceste mijloace aflate la îndemâna credincioşilor care vor să trăiască împlinind
Cuvântul lui Dumnezeu sunt studierea Bibliei cu reverenţă, cu dorinţa de a o
cunoaşte şi a trăi curat, o viaţă de rugăciune temeinică şi disponibilitatea de a auzi
sfaturile comunităţii hermeneutice în care există oameni înzestraţi cu daruri de
sfătuire şi/sau predicare (Efeseni 4:11-15). Ca rezultat al acestor bunuri
duhovniceşti şi al luminării conştiinţei de către Duhul Sfânt (Romani 9:1),
credincioşii vor avea parte de edificare personală (Iuda 20).
III. Deci, Judecătorul suprem, prin care trebuie rezolvate, hotărâte şi examinate toate
controversele religiei, toate decretele conciliilor, opiniile vechilor scriitori,
doctrinele omului, şi alte duhuri, şi în sentinţa căruia trebuie să rămânem, nu
poate fi altul decât Sfânta Scriptură descoperită de Duhul Sfânt; credinţa noastră
este decisă finalmente pe baza Scripturii astfel descoperite (Matei 22:29,31,32;
Fapte 28:23; Efeseni 2:20).
IV. Tâlcuirea Sfintei Scripturi: Scriptura se interpretează pe sine însăşi 48 , conform
analogia fidei49. Semnificaţia sa fundamentală trebuie aflată apelând la iluminarea
Duhului Sfânt şi aplicând cu perseverenţă 50 , zel şi umilinţă, metoda de
interpretare literală, istorico-gramaticală (Ioan 7:17; 16:12-15; I Corinteni 2:7-15;
I Ioan 2:20. Vezi mai jos o imagine reprezentativă).
V. Credinciosul are responsabilitatea de a se convinge cu grijă de adevărata intenţie
şi semnificaţie a Scripturii, recunoscând faptul că aplicaţia corectă este obligatorie
pentru toate generaţiile şi contextele culturale (II Petru 3:16).
VI. Descoperirile personale (iluminarea) trebuie verificate în lumina contextului cărţii
studiate, a întregii Scripturii şi a contextului mai larg al comunităţii hermeneutice.
48
Sacra Scriptura sui interpres, lat. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
49
Analogia fidei (lat.): principiul hermeneutic care spune că doctrinele individuale trebuie înţelese în
lumina întregii înţelegeri a adevărului mesianic şi creştin, că pasajele mai obscure ale Scripturii trebuie
înţelese în lumina pasajelor mai clare, şi că Vechiul Testament trebuie înţeles în lumina Noului Testament.
Acest principiu este supraordonat exegezei textelor controversate.
50
„Cel care îşi repetă lecţia de 100 de ori nu trebuie comparat cu cel care şi-o repetă de 101 ori.” Talmud,
B. Chagigah 9b, apud David Bivin, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center,
Holland, Michigan, USA, 2007, p. 6.
29

30. Tensiunile care pot apărea uneori între descoperirea personală şi cea a comunităţii
hermeneutice trebuie gestionate cu umilinţă, recunoscând faptul că credincioşii îşi
sunt necesari unii altora, că există niveluri diferite de maturitate şi că nimeni afară
de Dumnezeu nu deţine adevărul total şi suprem.
VII. Recunoaştem existenţa unui „canon” în cadrul Canonului: pentru a afirma o
doctrină sau chiar o dogmă, literatura sapienţială va fi exegetată după Lege,
Profeţi, Evanghelii şi Epistole, şi literatura apocaliptică după toate aceste specii
literare.
VIII. Pentru a tâlcui duhovniceşte şi corect Sfânta Scriptură (Ioan 5:39), interpretul
public trebuie să fi fost pregătit iniţiatic, adică să aibă „un mănunchi de virtuţi”,
precum naşterea din nou (Matei 22:29; Ioan 3:3-8), o viaţă duhovnicească curată
şi rugativă, să iubească neprihănirea şi să urască nelegiuirea (Evrei 1:9), să fie
smerit (Ioan 7:17), să fi studiat Scriptura îndelung, precum şi să cunoască
cercetările biblice şi teologice curate şi semnificative cu privire la tema sau
pasajul de interpretat.
30

31. DUMNEZEU A VORBIT
Scriptura există pentru că Dumnezeu a vorbit.
Scriptura este ceea ce este pentru că Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu.
Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles (contextul literar).
Pentru a Se face înţeles, Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu (contextul istorico-
geografic).
Dumnezeu nu Se contrazice (contextul teologic).
Vorbirea lui Dumnezeu rămâne veşnic relevantă şi normativă în principiile ei, dar
nu neapărat în aplicaţiile sale specifice (contextul actual).
Când se face exegeza unui text biblic, el este privit ca fiind determinat de cele trei
contexte care au născut textul: contextul literar, contextul istoric şi contextul teologic.
Contextul literar există mulţumită faptului că, în comunicarea Lui cu omul, Dumnezeu
S-a folosit de limbaj, respectând şi adaptându-Se tuturor regulilor acestuia51. Contextul
istoric derivă din faptul că Dumnezeu a vorbit unor oameni care au trăit într-o perioadă
istorică şi o zonă geografică dată. Contextul teologic ţine de faptul că întreaga Scriptură
este vorbirea Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu, iar El nu Se contrazice. La cele trei contexte
care determină înţelesul textului Scripturii, trebuie adăugat şi al patrulea, contextul
cititorului, în care cititorul-închinător aplică adevărurile înţelese din text. Întrucât Acela
care a vorbit este Însuşi Dumnezeu, vorbirea Lui rămâne relevantă şi normativă pentru
oamenii din toate timpurile, deci şi pentru noi, acum şi aici.52
Întrucât o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, redăm mai jos o diagramă:
51
Termenul latin este accomodatio, a ajusta un lucru la altele; Dumnezeu a comunicat în moduri ajustate
capacităţilor umane limitate.
52
Aceste axiome, precum şi diagrama următoare, sunt preluate de la Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, pp.
178,179.
31

32. 32

33. SECŢIUNEA A II-A
DESPRE DUMNEZEU
Capitolul al IV-lea
DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL
(ŞILUŞ HA-YICHUD – TRIADOLOGIE)
Teologiile sistematice catolică, protestante, neo-protestante şi mesianice din
Occident îşi încep demersul teologhisind despre substanţa sau natura lui Dumnezeu,
accentuând ontologia şi specificul individual al Ipostasurilor Trinităţii, în defavoarea
relaţiilor perihoretice53 care identifică şi caracterizează unicitatea Triunităţii.
Noi, însă, dorim să evităm erorile majore săvârşite de o asemenea teologhisire54 şi
ne începem discursul despre Dumnezeu prezentând triadologia, tratând despre
Dumnezeu-Triunul, sintagmă care, în ebraică, este Şiluş ha-yichud.
Deşi vorbim despre Dumnezeu-Triunul, se va vedea mai târziu că nu suntem
triteişti, crezând în trei dumnezei, ci într-un Dumnezeu, care are o singură natură, esenţă
substanţă. Da, Dumnezeul în care credem, în acord cu lumina revelată de Sfintele
Scripturi, fiinţează în trei Ipostasuri, dar chiar şi aşa, El nu este Trei-în-Unul, ci Unul în
Trei.
Aşadar, credem că un studiu al Sfintei Scripturi, făcut cu sfială şi reverenţă, ne
face să păşim pe tărâmul paradoxului şi ne îngăduie să întrezărim anumite taine 55 care
transcend gândirea, şi care trebuie însuşite prin credinţă: Sfânta Scriptură revelează trei
Realităţi existenţiale pe care, recunoscându-ne cu umilinţă mărginirea gândirii şi limitele
limbajului, noi le vom denumi Ipostasuri: un Ipostas, înseamnă o „subzistenţă”, adică
adică „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, cum
53
Perichoresis (gr.; circumincessio, lat.): compenetrare, conceptul potrivit căruia fiecare dintre cele trei
Ipostasuri ale lui Dumnezeu se împărtăşeşte reciproc din viaţa Celorlalte două, astfel încât nici Una dintre
Ele nu este izolată sau detaşată.
54
Dacă teologhisirea occidentală ar fi respectată întocmai şi ar fi dusă până la capăt, s-ar ajunge la rezultate
grave pe plan filosofic, social, economic şi politic. Din punctul de vedere filosofic, s-ar accentua esenţa, în
defavoarea existenţei; din punctul de vedere social, ar fi evidenţiat individul şi individualismul, în
defavoarea comunităţii; pe plan economic, am întâlni doar „persoane fizice autorizate”, entităţi economice
fărâmiţate, şi nu firme care au forţă financiară şi lucrări de anvergură; pe plan politic, s-ar putea ajunge la
un liberalism nesupravegheat, uitându-se de principile social-democraţiei. Or, toate acestea, fiind chestiuni
de relaţie, trebuie ţinute în echilibru.
55
Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago, devenit mesianic: „Atunci, care ar fi
punctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente
comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.”
33

34. ar zice Jaroslav Pelikan, sau o „existenţă necesară” (Charles Ryrie). Aceste Ipostasuri
sunt Tatăl (Abba), Fiul (ha-Ben), Duhul Sfânt (Ruach ha-Qodeş). Există, deci, Un singur
Dumnezeu, Care fiinţează în Trei Ipostasuri, fiecare Ipostas fiind pe deplin Dumnezeu, o
com-unitate perihoretică.
Să vedem şi rostirile scripturale pentru această declaraţie dogmatică.
I. Cărţile „Vechiul Legământ”:
A. Genesa, 1:1 vorbeşte despre Elohim, substantiv plural care, corect, ar
trebui tradus „(Dumne)zei”56.
B. Aluzii la pluralitate: Genesa 1:26: „Să facem om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră”. Genesa 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din
Noi...” Genesa 11:7: „Haidem să ne pogorâm...” Isaia 6:8: „...Pe cine să
trimit, şi cine va merge pentru Noi?...”
C. Ad-litteram, marele Şema din Deuteronom 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el,
YHWH-Eloheynu, YHWH echad 57– „Ascultă, Yisrael, YHWH-Zeii noştri,
YHWH este unul”58.
D. Alte aluzii la pluralitate: relatarea creaţiei din Psalmul 33:659; Prov. 30:4;
vestirea triunitară a mântuirii (Trisaghion-ul din Isaia 6:3; în Isaia 42:1;
48:16; 61:1-3); benedicţia divină triună din Numeri 6:22-2760.
II. Cărţile „Legământului Înnoit” aduc dezvăluiri suplimentare ale tainei Dumnezeirii:61
Matei 3:16,17; 17:5; 28:18-20; Marcu 1:10,11; Luca 3:21,22; Ioan 1:1-3,14; II
Corinteni 13:14; Romani 8:14-17 etc.
A. Când ne referim la Ipostasurile Dumnezeirii în natura Lor, în esenţa Lor
supraesenţială şi în substanţa Lor neîmpărţită, putem folosi sintagma
„Dumnezeu Triunul” sau Triunitatea. Când ne referim la Unul dintre Cei
Trei ca fiind implicat într-o lucrare aparent „mai mult” decât Ceilalţi,
distinct, deşi nu separat de Ei (vezi mai jos), putem întrebuinţa termenul
„Trinitate.” Operăm, deci, atât cu conceptul de Triunitate cât şi cu cel de
Trinitate. Vezi Anexe.
56
Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
57
Acest verset se poate traduce şi în alte feluri, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
58
Echad (ebr.): unul, unit(ate compozită), unitar, împreună. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.
59
Cuvântul: dabar (ebr.), logos (gr.). Împreună cu alţi mesianici şi cu creştinii, aici înţelegem că este vorba
despre Cuvântul întrupat, Yeşua Mesia, şi interpretăm „suflarea” (ruach, ebr.) din partea a doua a versetului
ca fiind Duhul Sfânt.
60
De meditat la Genesa, 19:24; Osea, 1:7; Zaharia, 2:8,9; Psalmii, 45:6,7.
61
„Aceasta nu este o lecturare nelegitimă a ideilor Noului Testament în textul Vechiului Testament; este
doar lecturarea textului Vechiului Testament sub iluminarea revelaţiei neo-testamentare. Vechiul Testament
poate fi asemuit cu o cameră mobilată abundent, dar slab luminată; apariţia luminii nu aduce la existenţă
nimic ce să nu fi fost înainte, ci doar înfăţişează mai clar mult din ceea ce era în ea, dar înainte fusese
perceput slab sau chiar deloc. Taina Trinităţii nu este revelată în Vechiul Testament, însă taina Trinităţii se
afla la baza revelaţiei Vechiului Testament, şi pe alocuri aproape iese la iveală. Astfel, revelaţia vetero-
testamentară a lui Dumnezeu nu este corectată de vreo revelaţie mai deplină care ar urma-o, ci doar
desăvârşită, extinsă şi mărită.” Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în
http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God
34