2. CUPRINS:
Capitolul I Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul
juridic civil………………………………………… p. 5
Capitolul II Capacitatea persoanei fizice …………p. 23
Capitolul III Identificarea şi localizarea persoanei fizice ..
…………………………………………………….. p. 45
Capitolul IV Persoana juridică …………………... p. 63
Capitolul V Bunurile şi clasificarea lor …………. p. 80
Capitolul VI Drepturile subiective. Clasificarea, exercitarea
şi ocrotirea lor …………………………………….. p. 83
Capitolul VII Actul juridic civil ………………….. p.100
Chestionare pentru lucrările de control ………… p.125
2
3. Precizări prealabile.
1. Suportul de curs este doar o sinteză a principalelor teme şi
probleme abordate în cursurile scrise, consacrate materiei “Drept
civil. Partea generală. Persoanele. ” Ca atare, parcurgerea suportului
de curs nu este suficientă pentru pregătirea examenului la această
disciplină. Pregătirea pentru acest examen presupune parcurgerea
unuia dintre cursurile scrise indicate ca material bibliografic.
Suportul de curs este util prin aceea că scoate în evidenţă cele mai
importante şi semnificative probleme pe care această materie le
ridică şi poate contribui la fixarea cunoştinţelor dobândite în urma
studiului individual.
2. În cuprinsul cursurilor scrise care le aveţi la dispoziţie,
sunt evocate frecvent numeroase texte de lege, din Codul civil sau
din alte acte normative. Este, desigur util să cunoaşteţi conţinutul
acestora precum şi actul normativ în care ele pot fi găsite (Codul
civil, Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 167/1958 etc.), dar nu este
cazul să vă încărcaţi memoria şi să pierdeţi timpul reţinând şi
numărul articolului, ori chiar a alineatului în care sunt cuprinse
aceste reglementări. Ar fi un efort inutil, mai ales dacă ţinem seama
de faptul că legislaţia noastră este într-o permanentă schimbare, cât şi
de faptul că elaborarea unui nou Cod civil nu numai că se impune dar
pare a fi iminentă.
3. Nu este cazul să memoraţi exprimările folosite de unul
sau altul dintre autorii materialelor bibliografice. Puteţi să folosiţi şi
chiar este indicat să formulaţi exprimări proprii, cu condiţia de a nu
denatura sensul reglementărilor legale pe care încercaţi să le
explicaţi. O prezentare într-o manieră personală a problemelor
studiate nu face decât să dovedească faptul că acestea au fost
înţelese. Or, ceea ce ne interesează - atât în perspectiva examenului
ce îl veţi susţine şi care se cere promovat, cât şi în ideea că
3
4. parcurgerea oricărei materii este o treaptă în procesul de formare a
dumneavoastră ca practicieni ai dreptului -, este înţelegerea spiritului
şi a sensului reglementărilor legale şi nu reţinerea mecanică a
acestora. Nu însemnă însă că nu trebuie memorat nimic. Dimpotrivă,
există o seamă de reglementări fundamentale – ca, de exemplu, cele
care privesc condiţiile de valabilitate ale actelor juridice, regimul
juridic al nulităţilor actului juridic, categoriile de bunuri şi regimul
juridic al acestora etc. -, care caracterizează diferitele instituţii
juridice şi care trebuiesc reţinute, fiindcă ele sunt, veritabile şi în
acelaşi timp indispensabile, “instrumente de lucru” în procesul de
interpretare şi aplicare corectă a dreptului. Reţinerea lor este necesară
deoarece, informatizarea permite astăzi accesul oricui şi într-un
interval scurt de timp la orice text de lege. Esenţial este ca, mai întâi,
să şti ce să cauţi şi unde să cauţi, iar apoi să şti să interpretezi ceea ce
ai găsit. Dar, nu poţi nici să cauţi şi nici să interpretezi corect, dacă
nu stăpâneşti instrumentele de care vorbeam mai înainte.
4. Pentru a facilita fixarea cunoştinţelor de bază, la sfârşitul
capitolelor şi, uneori, chiar a anumitor paragrafe, am formulat o
seamă de întrebări. De multe ori răspunsul la acestea nu poate fi găsit
în cuprinsul suportului de curs. El poate fi dat numai în urma
consultării materialului bibliografic.
5. Activităţile tutoriale se desfăşoară sub forma unor
discuţii, deci nu sunt activităţi de predare a materiei aferente temelor
anunţate. Prin urmare, prezenţa la aceste activităţi vă este utilă numai
în măsura în care aţi studiat tema anunţată pentru respectiva activitate
tutorială.
6. Bibliografia indicată este ordonată alfabetic, după numele
autorului. Prin urmare această ordine nu indică o preferinţă a noastră
pentru una sau alta dintre lucrările indicate, ori pentru autorii
acestora. Dimpotrivă, puteţi utiliza aceea dintre lucrările indicate care
vă este la îndemână.
7. Este în curs de apariţie primul volum al cursului elaborat
de Ionel Reghini şi Şerban Diaconescu. Acesta acoperă materia
corespunzătoare capitolelor I – IV din prezentul suport de curs.
4
5. Capitolul I
Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic civil.
& 1. Definirea dreptului civil. Într-o primă accepţiune
dreptul civil are înţelesul de drept subiectiv, adică înţelesul de putere
conferită unei persoane de lege sau de un act juridic, putere în
virtutea căreia, acea persoană, poate ea însăşi să acţioneze sau poate
să pretindă altuia să acţioneze într-un fel oarecare. Aşa, spre pildă,
proprietarul unui bun este titularul unui drept subiectiv în temeiul
căruia el are puterea să stăpânească bunul, să îl folosească ori să îl
încredinţeze altuia spre folosinţă, la fel cum are puterea să dispună de
bun vânzându-l, donându-l etc., ori consumându-i substanţa. Tot
astfel, acela ce vinde un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia
poate să primească preţul bunului vândut şi, ca atare, poate să-i ceară
cumpărătorului să-l achite; iar acela care a închiriat un bun are un
drept subiectiv în temeiul căruia poate să-i ceară locatarului să
plătească chiria etc. Această primă accepţiune a dreptului civil o vom
avea în vedere ceva mai încolo, cu ocazia examinării conţinutului
raportului juridic civil şi a clasificării drepturilor subiective.
Într-o a doua accepţiune, dreptul civil desemnează una dintre
ramurile sistemului nostru de drept, adică o grupare de norme şi
instituţii juridice reunite laolaltă, în principal, datorită obiectului lor
comun de reglementare. În această din urmă accepţiune, dreptul civil
apare ca o componentă a dreptului obiectiv, adică a unui ansamblu
de norme de conduită care pot exista şi se pot aplica indiferent de
cunoaşterea sau perceperea lor subiectivă de către persoanele fizice
sau juridice. Iar, în măsura în care este vorba de anumite norme
juridice concrete, care există şi se aplică la un moment dat, ramura
dreptului civil este parte a dreptului pozitiv. Acesta este înţelesul pe
5
6. care îl vom avea în vedere, cu prioritate, în partea de început a
materiei.
Legislaţia noastră nu defineşte dreptul civil ca ramură de
drept şi nici nu îi precizează obiectul sau domeniul de reglementare.
În literatura noastră de specialitate dreptul civil a fost şi este
definit, de regulă, ca fiind acea ramură a sistemului de drept, sau acel
ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Uneori această
definiţie este completată cu precizarea că normele dreptului civil
reglementează şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice, în
calitatea lor de participanţi la raporturile juridice civile.
& 2. Norma de drept civil. Noţiune. Clasificare. Norma de
drept civil este, asemenea tuturor normelor juridice sau de drept, o
regulă de conduită cu caracter general, impersonal şi de aplicare
repetată, regulă ale cărei prevederi pot fi impuse, la nevoie, făcând uz
de forţa de constrângere a statului.
Normele dreptului civil se pot grupa în două mari categorii:
norme imperative (de ordine publică şi de ordine privată) şi norme
dispozitive. Primele sunt acelea de la care părţile nu se pot abate, iar
celelalte, pe cale de consecinţă, sunt cele de la care părţile se pot
abate fără a suporta vreo consecinţă juridică. .
Normele dreptului civil sunt norme de drept comun.
Expresia drept comun desemnează norma juridică sau gruparea de
norme juridice prin care se înfăptuieşte reglementarea legală
generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de
raporturi sociale, reglementare care primeşte aplicare într-un anumit
domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel domeniu nu este
supus unei reglementări legale speciale, derogatorii. În comparaţie cu
dreptul civil - care este dreptul comun -, celelalte ramuri ale dreptului
privat constituie doar un drept special sau categorial. Distincţia dintre
dreptul comun şi drepturile categoriale nu este numai de natură
teoretică. Prin consecinţele sale ea evocă o altă distincţie, care se face
6
7. cu ocazia clasificării nomelor juridice. Este vorba de distincţia dintre
normele generale sau de aplicaţie generală şi normele speciale sau de
aplicaţie specială.
În altă ordine de idei, normele dreptului civil sunt, în bună
măsură, norme supletive, denumite astfel fiindcă rostul lor este acela
de a suplini voinţa părţilor, atunci când aceasta nu a fost exprimată
îndestulător la încheierea unui contract. Existenţa acestei categorii de
norme juridice apare ca o necesitate în contextul libertăţii
contractuale, care conferă părţilor posibilitatea de a încheia acele
contracte pe care ele le voiesc şi de a stabili conţinutul acestora. Or,
în multe cazuri, părţile nu pot sau nu vor, la data încheierii
contractului, să prevadă toate situaţiile ce se vor ivi în raporturile
dintre ele şi, în consecinţă, nu cuprind în contract clauze care să
reglementeze aceste situaţii. Altfel spus, de multe ori, contractul este
incomplet.
Aşa fiind, legiuitorul a instituit, preventiv, o categorie
specială de norme juridice menite să umple “golurile” contractuale şi
care sunt denumite sugestiv norme supletive. Spre exemplu,
executarea contractului de vânzare-cumpărare implică, printre altele,
o seamă de cheltuieli legate de predarea şi de ridicarea bunurilor
vândute, cheltuieli a căror repartizare între părţi se va face potrivit
înţelegerii acestora. Astfel, părţile se pot înţelege ca toate cheltuielile
să fie suportate de către vânzător ori de către cumpărător, la fel cum
se pot înţelege ca fiecare să suporte o jumătate sau o anumită parte
din aceste cheltuieli. Cum problema unor astfel de cheltuieli se poate
ridica în mod obişnuit şi cum este cu putinţă ca părţile să nu-i dea o
rezolvare prin clauzele contractului, legiuitorul a intervenit cu o
dispoziţie supletivă prevăzând, prin art. 1317 C. civ., că “Spezele
predării sunt în sarcina vânzătorului, şi ale ridicării în sarcina
cumpărătorului, dacă nu este stipulaţiune contrarie”.
Întrebări.
1.Ce înseamnă “drept comun” şi care sunt consecinţele
calificării normelor de drept civil ca fiind “norme de drept comun”?
2.Ce sunt normele supletive şi care este utilitatea lor?
7
8. 3.Cum pot fi clasificate normele imperative şi care este
8
utilitatea acestei clasificări?
4.Ce sunt normele permisive?
Cuvinte şi expresii cheie.
Imperativ; onerativ; prohibitiv; supletiv; permisiv; drept
comun; ordine publică; ordine privată.
& 3. Aplicarea normelor juridice în timp. Conflictele de legi
în timp. Problema stabilirii domeniului temporal al acţiunii normelor
juridice se ridică în modul cel mai firesc deoarece, aşa cum se
obişnuieşte a se spune “legea nu este eternă”, ea este elaborată în
considerarea unor realităţi şi, ca atare, este indicat ca ea să existe şi
să se aplice doar atâta timp cât aceste realităţi există şi nu se
modifică, la fel cum este indicat ca ea să fie abrogată ori modificată
odată cu dispariţia sau modificarea realităţilor care au generat-o.
Succesiunea în timp a normelor juridice care au acelaşi
domeniu de reglementare (proprietate, contracte, căsătorie, etc.) -
succesiune care implică existenţa unor norme vechi şi a unor norme
noi -, poate să creeze conflicte de legi (norme) în timp sau conflicte
de legi intertemporale. Problema centrală a acestor conflicte este
aceea de a şti dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de
legea (norma) veche sau de legea (norma) nouă. Să ne imaginăm un
exemplu. La data încheierii unei căsătorii, legea reglementează într-un
anumit fel relaţiile patrimoniale dintre soţi. În timpul căsătoriei
apare o nouă reglementare a acestor relaţii. Ca urmare, se va naşte
întrebarea: noua reglementare se aplică doar relaţiilor patrimoniale ce
se vor stabili în căsătoriile care se vor încheia ulterior apariţiei ei sau
şi relaţiilor ce se stabilesc în căsătoriile încheiate anterior şi care
există la data intrării ei în vigoare?
3.1. Soluţionarea conflictelor de legi prin norme tranzitorii.
Datorită faptului că asemenea conflicte generează situaţii complexe,
care dacă nu sunt rezolvate unitar pot crea inechităţi grave,
legiuitorul intervine frecvent prin norme tranzitorii, care delimitează
9. domeniul temporal de acţiune al legilor aflate în conflict, indicând
dacă o anumită situaţie juridică este reglementată de legea veche ori
de legea nouă sau, dacă este cazul, în ce măsură este reglementată de
una sau de alta dintre legile aflate în conflict. Ca urmare, prin aceste
norme tranzitorii nu se reglementează nemijlocit anumite relaţii
sociale ci se soluţionează conflictul de legi prin stabilirea domeniului
temporal de aplicare al fiecăreia dintre normele aflate în conflict
Existenţa unor norme tranzitorii s-ar putea spune că este
soluţia ideală pentru conflictele de legi intertemporale. Astfel de
conflicte se cer însă a fi soluţionate şi în lipsa unor dispoziţii
tranzitorii, iar rezolvările ce se dau trebuie să fie, de principiu,
aceleaşi de fiecare dată.
3.2. Soluţionarea conflictelor de legi în timp în lipsa unor
9
norme tranzitorii.
a. Principiul neretroactivităţii. Prin însăşi dispoziţia de
început a Codului civil (art. 1), legiuitorul de la 1865 a prevăzut că
“Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”.
Prevederea din art. 1 C. civ. este privită ca fiind purtătoarea unui
principiu fundamental în materia aplicării normelor juridice în timp.
Este vorba de principiul neretroactivităţii legilor (normelor
juridice) . Potrivit acestuia norma juridică nouă (legea nouă) nu se
poate aplica situaţiilor juridice trecute şi efectelor acestora, în măsura
în care ele s-au produs. Sau, altfel spus, norma juridică, în general,
nu se poate aplica acelor situaţii şi efecte juridice care sunt anterioare
momentului zero al acţiunii ei în timp. Cum însă Codul civil este, în
bună măsură, o lege ordinară, s-a admis că legiuitorului îi este
îngăduit să elaboreze legi cu caracter retroactiv prin care să fie
reglementate situaţii juridice anterioare lor.
Constituţia României din 1991 prevede însă, în art. 15 (2), că
“Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.” Textul art. 15 (2) ne ocazionează
următoarele observaţii: 1) el se aplică deopotrivă atât legilor cât şi
celorlalte acte normative, indiferent că acestea sunt de domeniul
dreptului privat sau a dreptului public, excepţie făcând dispoziţiile
10. legale cu caracter penal şi contravenţional; 2) legiuitorul este oprit să
mai elaboreze acte normative care, expres sau implicit, ar avea
caracter retroactiv; 3) în art. 15 (2) din Constituţie nu se mai
regăseşte prevederea “ea n-are putere retroactivă”, pe care o întâlnim
în partea finală a art. 1 C. civ.
Principiul neretroactivităţii legii a fost perceput ca fiind
fundamental cât priveşte aplicarea normelor juridice (legilor) în timp,
însă era vădit că el nu soluţiona complet conflictul de legi fiindcă se
rezuma la determinarea domeniului temporal în care normele juridice
nu-şi puteau găsi aplicare, fără a face referire şi la acela în care ele îşi
găsesc aplicare.
b. Principiul aplicării imediate a legii noi. Datorită faptului
că principiul neretroactivităţii nu a reuşit să dea o soluţie completă
conflictelor de legi în timp, doctrinar s-a formulat un principiu
complementar, respectiv principiul aplicării imediate a legii
(normei juridice) noi. Potrivit acestui principiu norma juridică nouă
se aplică tuturor situaţiilor juridice viitoare şi efectelor acestora,
precum şi efectelor situaţiilor juridice trecute în măsura în care
acestea nu s-au produs până la data aplicării normei noi, fiind
totodată exclusă aplicarea normei vechi cât priveşte reglementarea
situaţiilor juridice viitoare şi a efectelor lor.
Din aplicarea concurentă a acestor principii se poate contura
următoarea soluţie de principiu a conflictelor de legi: situaţiile
juridice trecute - în raport de “momentul zero” al aplicării unei
norme juridice - (facta praeterita) rămân supuse normelor juridice în
vigoare la data când ele s-au stabilit şi s-au consumat (normelor
vechi), deoarece normele noi nu pot retroactiva; situaţiile juridice
viitoare (facta futura) – în raport de acelaşi moment – vor fi supuse
numai normelor juridice noi, deoarece normele anterioare (vechi) nu
ultraactivează; situaţiile juridice pendente (facta pendentia) - în
raport de acelaşi moment – în măsura în care s-au consumat, vor fi
supuse normelor vechi, iar în măsura în care nu s-au consumat vor fi
supuse normelor noi.
10
11. Exemplu.
În cazul unui testament putem lesne observa că el este un act
juridic care se săvârşeşte de către autorul său în timpul vieţii, dar care
îşi produce efectele abia la data deschiderii succesiunii, adică la
moartea autorului său. Or, dacă în perioada de timp cuprinsă între
momentul întocmirii testamentului şi momentul morţii autorului său
s-a schimbat legea succesorală, iar noile dispoziţii legale prevăd, pe
de o parte, alte cerinţe privind forma testamentului, iar, pe de altă
parte, reglementează altfel decât legea anterioară efectele
testamentului, se poate ridica problema de a şti în ce măsură
respectivului testament i se va aplica legea în vigoare la data
întocmirii lui şi în ce măsură i se va aplica legea în vigoare la data
deschiderii succesiunii. Soluţia care se desprinde din aplicarea
concurentă şi complementară a celor două principii este aceea că
forma testamentul şi celelalte condiţii de valabilitate ale acestuia, se
vor supune legii în vigoare la data întocmirii lui (legii vechi) -
întrucât legea nouă nu retroactivează şi, prin urmare, nu le poate
reglementa -, iar efectele testamentului se vor se vor supune legii în
vigoare la data când ele se produc (legii noi), fiindcă legea nouă se
aplică imediat şi, prin urmare, le reglementează, iar legea veche nu
poate ultraactiva şi, ca atare, nu le poate reglementa.
& 4. Acţiunea normelor juridice în spaţiu. Conflictele de legi
11
în spaţiu şi soluţionarea lor.
Uneori raporturile juridice au un caracter internaţional,
datorită faptului că un anumit element al lor este un străin sau de
extraneitate. Astfel, părţile pot să aibă cetăţenii sau naţionalităţi
diferite, situaţie care raportată fiind la dreptul unui anumit stat este
exprimată prin formularea: “una dintre părţi are cetăţenie sau
naţionalitate străină”; bunul care formează obiectul actului juridic se
află pe teritoriul altui stat decât acela căruia părţile îi aparţin prin
cetăţenie; încheierea actului juridic, care generează raportul juridic,
are loc pe teritoriul altui stat decât acela al cetăţeniei părţilor, etc.
12. Existenţa acestor elemente face ca raportul juridic să aibă
legătură concomitent cu norme juridice ce aparţin legislaţiilor unor
state diferite. Astfel, spre pildă, cetăţenia română a uneia dintre
părţile unui act juridic cât şi încheierea acelui act pe teritoriul
României, leagă acel act şi raportul juridic pe care el îl generează de
legislaţia română. Dar, cetăţenia străină a celeilalte părţi şi faptul că
bunul ce formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui
stat, leagă acelaşi raport juridic de legislaţia statului respectiv. Or, în
condiţiile în care legislaţiile statelor conţin, pentru acelaşi domeniu,
reglementări diferite, nu este indiferent ce lege aplicăm pentru
reglementarea unui anumit raport juridic.
Această stare, caracterizată prin faptul că un anumit raport
juridic sau o anumită situaţie juridică se află sub incidenţa unor
reglementări ce aparţin unor sisteme de drept diferite, este denumită
doctrinar “conflict de legi în spaţiu”. Rezolvarea conflictului
presupune determinarea reglementării legale aplicabile raportului
juridic cu elemente de extraneitate sau, după caz, determinarea
măsurii în care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta dintre
reglementările aflate în conflict.
Fiecare stat şi-a elaborat un sistem propriu de norme juridice,
denumite norme conflictuale, prin care se determină situaţiile în care
îşi poate găsi aplicare o lege străină cât şi măsura acestei aplicări. În
ansamblul lor, aceste norme alcătuiesc ceea ce se cheamă sistemul de
drept internaţional privat al fiecărui stat.
În concluzie, aspectul internaţional al acţiunii normelor
juridice în spaţiu este caracterizat de posibilitatea apariţiei unor
conflicte de legi, iar rezolvarea acestora se face prin aplicarea
normelor conflictuale.
Exemplu.
Articolul 11 din Legea nr. 105/1992 - care este principala
reglementare în materie conflictuală din dreptul nostru - prevede că
“Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt
cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii
12
13. speciale, nu se prevede altfel”. Iar potrivit art. 12, al. 1 “Legea
naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în
cauză”. Ca urmare, un conflict al legilor privind starea civilă şi
capacitatea părţilor unui raport juridic, generat de faptul că una dintre
părţi este cetăţean român iar cealaltă este cetăţean străin, se rezolvă
astfel: cetăţeanul român va avea starea (starea civilă) şi capacitatea ce
îi sunt conferite de legea română atât în cazul în care el se află în
România cât şi în cazul în care el se află în străinătate; tot astfel,
cetăţeanul străin va avea starea şi capacitatea determinate de legea sa
naţionale, atât în cazul în care se află la el în ţară cât şi în cazul în
care se află în România
Întrebări.
1. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?
2.Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să
prevadă, în însăşi textul lor, că au un caracter imperativ?
3. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?
4. Ce este conflictul de legi intertemporal?
5. Ce sunt normele tranzitorii?
6. Ce sunt conflictele de legi în spaţiu?
7.Ce sunt normele conflictuale?
8. În ce constă elementul străin sau de extraneitate şi care sunt
13
consecinţele sale?
Cuvinte şi expresii cheie.
Neretroactivitate; ultraactivitate; norme tranzitorii; conflict de
legi în timp; conflict de legi în spaţiu; element de extraneitate.
& 5. Raportul juridic civil.
14. 5.1. Noţiune. Fiind o specie a raportului juridic, raportul
juridic civil a fost definit, la rândul lui, ca fiind acel raport social care
este reglementat de normele dreptului civil. Prin urmare, ceea ce pare
să transforme întotdeauna un anumit raport social într-un raport
juridic este existenţa unei norme juridice care reglementează acel
raport.
După părerea noastră, raportul juridic civil este relaţia
socială care rezultă din acele împrejurări cărora normele dreptului
le conferă calitatea de izvoare ale raporturilor juridice civile.
Evidenţierea legăturii dintre raportul juridic şi izvorul său ne
apare cu atât mai necesară cu cât izvorul raportului juridic poate avea
un rol decisiv în determinarea naturii acestuia, operaţiune care poate
întâmpina unele dificultăţi mai cu seamă atunci când este vorba de
raporturi de drept privat. Aceasta deoarece raporturile de drept privat
- şi în special cele civile şi comerciale - au unele trăsături comune,
cum sunt, de exemplu, egalitatea părţilor şi libertatea de voinţă a
acestora. Observând însă care este izvorul raportului juridic, putem
spune, de exemplu, că dacă un raport juridic izvorăşte din acte sau
fapte de comerţ, acel raport nu mai poate fi unul de natură civilă, ci
unul de natură comercială. Tot astfel, dacă un raport juridic rezultă
dintr-un contract individual de muncă, acela este un raport juridic de
muncă şi nicidecum unul de natură civilă.
5.2. Trăsături specifice.
5.2.1. Generalitatea izvoarelor raportului juridic civil. Atât
în lucrările de teorie generală a dreptului cât şi în cele consacrate
studiului raportului juridic civil sau actului juridic civil, izvoarele
raportului juridic (deci şi ale raportului juridic civil) sunt considerate
a fi acele împrejurări - acţiuni ale omului ori fenomene naturale –,
cărora normele dreptului le conferă eficacitate juridică.
Luând drept criteriu conexiunea lor cu voinţa umană,
izvoarele raporturilor juridice civile sunt clasificate în două grupe:
evenimente sau fapte naturale şi acţiuni omeneşti.
14
15. Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care
se produc independent de voinţa umană şi de a căror producere
normele dreptului civil leagă o seamă de efecte juridice. Pot fi
incluse în această categorie: naşterea, moartea, calamităţile naturale
etc.
Acţiunile omeneşti sunt la rândul lor grupate în două
categorii: acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice şi
acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice. Primele
alcătuiesc categoria actelor juridice (contractul şi actul unilateral), iar
celelalte alcătuiesc categoria faptelor juridice (licite şi ilicite).
Distincţia dintre aceste două categorii are multiple semnificaţii
practice, în special, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor,
reprezentarea şi dovezile ce sunt admise de lege pentru a proba
existenţa unui act sau fapt juridic ş.a.
Este mai indicat ca izvoarele raportului juridic civil să fie
abordate într-o manieră mai pragmatică, astfel încât, fără a ignora
generalizările făcute în teoria generală a dreptului, să fie puse în
evidenţă, cu prioritate şi pe înţeles, principalele izvoare ale
raporturilor juridice civile şi particularităţile acestora.
Aceste izvoare sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de
drept civil; c) faptele ilicite cauzatoare de prejudicii unei alte
persoane; d) faptele licite; e) evenimentele.
a. Contractul civil. Contractul civil este o specie a actului
juridic civil. Art. 942 C. civ. defineşte contractul ca fiind “acordul
între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între
dânşii un raport juridic”.
Contractul este un însemnat izvor al raporturilor de drept
comercial şi de dreptul muncii. Tocmai de aceea, în cele ce preced,
respectiv atunci când am enumerat izvoarele raportului juridic civil,
am făcut menţiunea că este un asemenea izvor doar contractul civil.
Prin urmare, se ridică în mod necesar problema delimitării
contractului civil de alte contracte şi în special de contractul
comercial.
15
16. În acest sens, trebuie precizat că, pe lângă contractele
esenţialmente civile, cum sunt cele cu titlu gratuit, şi a celor pe care
legea le declară, expres sau implicit, ca necomerciale - ca, de
exemplu, acelea care au ca obiect bunuri imobile -, ori de câte ori,
dacă printr-o dispoziţie expresă a legii sau prin trăsăturile sale
particulare, un anumit contract nu este ori nu poate fi calificat ca
fiind unul comercial, de muncă, administrativ etc., acel contract
trebuie considerat ca fiind un contract civil. Este, printre altele, o
consecinţă a faptului că normele dreptului civil sunt dreptul comun şi
în privinţa izvoarelor raporturilor juridice de drept privat, ceea ce
face ca ele să-şi găsească aplicare şi în această materie, ori de câte ori
nu sunt aplicabile normele specifice unei alte ramuri a dreptului
privat; iar această consecinţă ne îndreptăţeşte, la rândul ei, să vorbim
despre “generalitatea izvoarelor raportului juridic civil”, ca trăsătură
a acestuia.
Exemplu.
Contractul care se încheie între un avocat şi clientul său este
un contract civil întrucât, pe de o parte , legea nu îl califică în nici un
fel, iar, pe de altă parte, trăsăturile sale nu justifică o calificare a lui
ca fiind un contract comercial, de muncă sau de altă natură.
b. Actul unilateral de drept civil. Actul unilateral de drept
civil este o manifestare unilaterală de voinţă, făcută (exprimată), în
temeiul legii ori a unui contract cu intenţia de a produce efecte
juridice şi care este în măsură să producă prin ea însăşi astfel de
efecte.
Exemple: denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe
durată nedeterminată; revocarea unui contract de mandat;
recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei; testamentul ş.a.
Datorită structurii sale unilaterale, actul juridic unilateral nu
se confundă şi, ca atare, nu trebuie confundat cu contractul unilateral.
Acesta din urmă – cu toate că se numeşte unilateral –, este un act de
structură bilaterală, adică un contract, a cărui încheiere presupune un
16
17. acord de voinţe. Denumirea de contract unilateral este dată de faptul
că el crează obligaţii numai pentru una dintre părţile contractante.
Exemplu.
Revocarea unui contract de mandat este un act unilateral,
deoarece nu presupune consimţământul celeilalte părţi; în schimb,
înţelegerea (acordul de voinţe) prin care una dintre părţi se obligă să
garanteze o obligaţie pe care cealaltă parte şi-o asumă faţă de un terţ
este un contract unilateral (cauţiune sau fidejusiune) deoarece crează
obligaţii numai pentru garant.
c. Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii. Din punct de
vedere al dreptului civil, prin faptă ilicită se desemnează acea acţiune
sau inacţiune a unei persoane, care încălcă drepturile subiective sau
interesele legitime ale altei persoane şi îi cauzează astfel un
prejudiciu patrimonial sau, după caz, nepatrimonial. Este ceea ce
rezultă şi din art. 998 C. civ. care dispune că “Orice faptă a omului,
care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat a-l repara".
Prin urmare, spre deosebire de fapta ilicită de natură penală
(infracţiunea) cât şi spre deosebire de fapta ilicită de natură
administrativă (contravenţia), care nu pot exista decât în măsura în
care legea le prevede şi le califică în mod expres drept infracţiuni ori
contravenţii, faptele ilicite civile sunt determinate doar generic de
către legiuitor prin rezultatul lor, respectiv cauzarea unui prejudiciu
ca urmare a încălcării drepturilor ori a intereselor legitime ale unei
persoane.
Faptele cauzatoare de prejudicii, care mai sunt denumite
sugestiv delicte civile, dau naştere unor raporturi juridice
obligaţionale, în conţinutul cărora intră dreptul victimei de a cere şi
de a obţine repararea prejudiciului suferit şi obligaţia corelativă a
autorului faptei ilicite de a repara prejudiciul cauzat. Aceste raporturi
sunt specifice unei forme a răspunderii juridice, cunoscută sub
denumirea de răspundere civilă delictuală.
17
18. d. Faptele juridice licite. Acestea sunt acţiuni omeneşti
săvârşite voluntar şi fără intenţia de a produce efecte juridice, dar
care produc totuşi anumite efecte expres prevăzute de lege, îndeosebi
datorită faptului că săvârşirea lor afectează interesele altuia.
Faptele juridice licite generatoare de raporturi obligaţionale,
sunt denumite, în Codul civil, cvasi-contracte.
Codul civil reglementează două fapte licite care sunt izvor de
raporturi juridice obligaţionale. Este vorba de gestiunea de afaceri şi
plata nedatorată. Plecând de la aceste reglementări, practica
judecătorească şi doctrina au conturat şi un al treilea fapt licit izvor
de obligaţii, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză.
Faptele licite mai sunt uneori şi izvoare de raporturi juridice
care au în conţinutul lor drepturi reale. În această calitate ele sunt
denumite moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
Exemplu.
Plata unei sume de bani făcută, din eroare, către o persoană
care nu este îndreptăţită să o primească, generează, pentru cel ce a
primit-o, o obligaţie de restituire.
e. Evenimentele. Denumite uneori “fapte naturale”,
evenimentele sunt, aşa cum am mai arătat, împrejurări străine voinţei
umane de survenirea cărora legea condiţionează producerea anumitor
efecte juridice.
Exemplu.
Moartea unei persoane dă naştere raporturilor juridice legate
18
de succesiunea acelei persoane.
5.2.2. Calitatea părţilor raportului juridic civil. În raporturile
juridice de drept civil, ambele părţi apar, de regulă, în simpla lor
calitate de persoane fizice sau juridice, spre deosebire de alte
raporturi de drept privat, cum sunt cele comerciale, în care părţile au
fie deopotrivă calitatea de comerciant, fie una dintre ele are calitatea
de comerciant, persoană fizică sau juridică, pe când cealaltă parte are
calitatea de consumator.
19. 5.2.3. Egalitatea părţilor şi libertatea voinţei lor. Dacă
opusul egalităţii este subordonarea şi dacă trăsătura caracteristică a
subordonării constă în aceea că numai una dintre părţile unui anumit
raport - fie el juridic fie de altă natură -, îşi poate exprima voinţa,
cealaltă fiind obligată să se supună, atunci “esenţa” egalităţii părţilor
nu constă în altceva decât în faptul – sau mai ales în faptul –, că
părţile sunt în principiu, deopotrivă şi necondiţionat, îndreptăţite şi,
mai cu seamă, libere să-şi manifeste voinţa.
5.2.4. Caracterul preponderent patrimonial raporturilor
juridice civile. Din punct de vedere al conţinutului lor toate
raporturile juridice – deci nu numai cele civile -, pot fi, după caz, ori
patrimoniale ori nepatrimoniale.
Sunt raporturi patrimoniale acelea care au în conţinutul lor un
drept (drepturi) patrimonial (e); iar dreptul patrimonial este acela
care are ca obiect un bun sau, în general, o valoare economică, ce
poate fi evaluată şi exprimată în bani.
Exemplu.
Dreptul de proprietate.
Sunt raporturi nepatrimoniale acelea care au în conţinutul lor
un drept (drepturi) nepatrimonial (e); iar dreptul nepatrimonial este
acela al cărui obiect nu are o valoare economică, ceea ce înseamnă că
nu poate fi evaluat şi exprimat în bani.
Exemplu.
Dreptul persoanei de a consimţi la prelevarea de organe sau
19
ţesuturi în scopuri terapeutice.
Raporturile patrimoniale de drept civil pot fi grupate în două
categorii. Prima este categoria raporturilor care au în conţinutul lor
drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite şi raporturi
reale, iar cea de a doua este categoria raporturilor care au în
conţinutul lor drepturi de creanţă, şi care sunt denumite raporturi de
obligaţii, raporturi obligaţionale, obligaţii civile sau pur şi simplu
obligaţii.
20. Raporturile nepatrimoniale de drept civil sunt, de asemenea,
grupate, în funcţie de conţinutul lor, în următoarele categorii:
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi ce privesc
existenţa şi integritatea persoanei fizice (dreptul la viaţă, sănătate,
integritate corporală reputaţie etc.);
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi privitoare la
atributele de identificare ale persoanelor fizice şi juridice, (dreptul la
nume, la denumire, la domiciliu, etc.);
- raporturi care au în conţinutul lor drepturi generate de
creaţia intelectuală (drepturile nepatrimoniale rezultate din crearea
unei opere artistice, literare, ştiinţifice etc.).
5.2.5. Caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de
subiecte. Putem vorbi despre o pluralitate de subiecte în situaţia în
care un anumit raport juridic are fie mai multe subiecte active, fie
mai multe subiecte pasive, fie deopotrivă atât mai multe subiecte
active cât şi mai multe subiecte pasive.
Pluralitatea de subiecte poate să apară practic în toate
categoriile de raporturi juridice civile, dar în raporturile care au un
subiect pasiv nedeterminat (cum sunt cele de proprietate) pluralitatea
poate să privească, în mod firesc, numai subiectul activ al acestora.
Exemplu.
Există o pluralitate de subiecte active în cazul coproprietăţii.
În raporturile obligaţionale civile, pluralitatea de subiecte este
cârmuită, indiferent de forma ei, de regula divizibilităţii. Aceasta
înseamnă că, atunci când un raport obligaţional cunoaşte o pluralitate
de subiecte, obiectul său se împarte între subiectele raportului,
fiecare subiect fiind îndreptăţit, după caz, să pretindă doar partea sa
şi fiind îndatorat să execute tot numai partea sa.
De la regula divizibilităţii obiectului obligaţiilor civile cu
pluralitate de subiecte, legea consacră două excepţii. Este vorba
despre obligaţiile solidare şi despre obligaţiile indivizibile, care -
tocmai fiindcă sunt excepţii de la regula divizibilităţii - trebuiesc
dovedite atunci când sunt invocate. Dimpotrivă, în raporturile
20
21. obligaţionale cu caracter comercial, spre deosebire de cele de drept
civil, în situaţia unei pluralităţi de debitori (pluralitate pasivă), regula
este solidaritatea (pasivă) şi nu divizibilitatea. Aceasta deoarece, în
cazul raporturilor comerciale solidaritatea nu mai trebuie dovedită.
Ea se prezumă până la proba contrară (art. 42 C. com.).
Obligaţiile solidare sunt acele raporturi obligaţionale cu
pluralitate de subiecte, care conferă oricărui creditor solidar
posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a datoriei sau,
după caz, obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii
prestaţii la care are dreptul creditorul.
Exemplu.
Dacă prin fapta lor ilicită mai multe persoane cauzează cuiva
un prejudiciu, autorii faptei vor răspunde solidar faţă de victimă.
Aceasta înseamnă că victima va putea să ceară oricăruia dintre autori
să repare integral acel prejudiciu.
Obligaţiile indivizibile sunt acele obligaţii cu pluralitate de
subiecte al căror obiect este nesusceptibil de a fi divizat, fie datorită
naturii sale indivizibile, fie datorită convenţiei părţilor care îl
consideră indivizibil cu toate că prin natura sa el este divizibil. În
primul caz indivizibilitatea este naturală iar în cel de al doilea este
convenţională.
Exemplu.
Sunt indivizibile prin natura lor obligaţiile de a nu face,
întrucât nu pot fi executate fracţionat, la fel cum este indivizibilă şi
obligaţia de a preda un bun care nu poate fi divizat fără a-şi modifica
destinaţia economică iniţială (un autoturism).
Întrebări.
1. Ce este raportul juridic civil?
2. Ce înţelegeţi prin generalitatea izvoarelor raportului juridic
21
civil?
3. Ce înţelegeţi prin egalitatea părţilor şi ce alte raporturi
juridice se mai caracterizează prin această trăsătură?
22. 4. Care este diferenţa dintre contractul unilateral şi actul
22
unilateral?
5. După ce criterii putem aprecia că un anumit contract este
contract civil?
6. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?
7. Ce sunt delictele civile şi prin ce se deosebesc ele de
faptele ilicite cu caracter penal?
8. Prin ce se caracterizează solidaritatea şi indivizibilitatea?
Cuvinte şi expresii cheie.
Izvor al raportului juridic; contract civil; contract comercial;
act juridic unilateral; contract unilateral; delict civil; fapt juridic licit;
patrimonial; nepatrimonial; egalitate; pluralitate; indivizibilitate;
solidaritate.
Bibliografia de bază, aferentă capitolului I .
Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă “Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 2000, sau orice ediţie ulterioară (Partea întâi,
Titlul I şi capitolele I şi II din Titlul II).
Gabriel Boroi, Drept civil. Teoria generală (Partea
generală), Ed “ALL”, Bucureşti, 1997 sau orice altă ediţie ulterioară,
(Capitolul I şi din Capitolul II – secţiunea I şi subsecţiunea I din
secţiunea a II-a).
Ernest Lupan, Introducere în dreptul civil, Ed. “Argonaut”,
Cluj-Napoca, 1999 sau 2003 (Capitolul I şi Secţiunile 1 şi 2 din
Capitolul II.
Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil. Partea generală,
Ed. “Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 2001 (Titlul I şi Capitolele I şi II
din Titlul II).
23. Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VI-a (sau
o ediţie anterioară), Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002 (Capitolul I şi
paragrafele 1 şi 2 din Capitolul II).
Capitolul II
Capacitatea persoanei fizice.
& 1. Consideraţii introductive.
1.1. Noţiune. În vorbirea curentă, cuvântul persoană este
folosit îndeobşte pentru a desemna, la modul general, un individ al
speciei umane, un om considerat în totalitatea însuşirilor sale fizice şi
psihice.
În limbajul juridic, cuvântul persoană a avut şi are o
semnificaţie specială, el desemnând şi denumind omul în calitatea sa
de “fiinţă juridică”. Pentru a desemna însă calitatea omului de “fiinţă
juridică”, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi pur şi simplu cuvântul
persoană, ci a creat conceptul de persoană fizică.
Nevoia de a crea acest concept s-a impus, mai cu seamă,
datorită faptului că raporturile juridice s-au stabilit şi se stabilesc nu
numai între indivizi dar şi între grupuri de indivizi, respectiv între
structuri create şi organizate de oameni tocmai cu scopul de a se
putea realiza participarea acestora la raporturile juridice, independent
de cei care le-au creat şi le alcătuiesc. Acestea din urmă sunt
persoanele juridice (societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.).
1.2. Persoana fizică şi capacitatea juridică. Aşa cum am
arătat, “persoana fizică” este, întâi de toate, o denumire
convenţională dată omului ca entitate juridică, ca participant
individual la raporturile juridice. Ea este deci o calificare dată de lege
individului şi nu o însuşire sau o vocaţie specială a acestuia. O
asemenea vocaţie trebuie însă în mod necesar să existe, căci altfel
23
24. persoana fizică ar fi o formă lipsită de conţinut. Această necesară
vocaţie şi-a găsit însă expresia într-un alt concept, acela de capacitate
juridică, consacrat, mai ales, doctrinar şi jurisprudenţial şi care
desemnează vocaţia sau îndreptăţirea persoanei fizice de a participa,
în general, la raporturile juridice şi de a dobândi drepturi şi obligaţii.
Dispoziţiile legii civile fac distincţie între capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Doctrinar la acestea a fost
adăugată şi capacitatea delictuală, adică aptitudinea persoanei de a
răspunde pentru faptele ei ilicite cauzatoare de prejudicii.
& 2. Capacitatea de folosinţă.
2. 1. Noţiunea şi caracterele capacităţii de folosinţă. Potrivit
art. 5, al. 2, din Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de folosinţă este
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”.
Caracterul abstract al capacităţii de folosinţă subliniază
faptul că, potenţial, de la naştere, orice persoană are acces la toate
drepturile şi obligaţiile pe care legea le recunoaşte persoanei fizice.
Caracterul general al capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice este unanim acceptat şi, în consecinţă, evidenţiat în literatura
noastră de specialitate. Aceasta, mai cu seamă, pentru a se sublinia
faptul că persoana fizică, spre deosebire de persoana juridică, poate
avea toate şi/sau oricare dintre drepturile civile recunoscute de lege.
În schimb, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
De aceea, se spune că persoana juridică, prin opoziţie cu persoana
fizică, are o capacitate specială de folosinţă.
Unicitatea şi universalitatea capacităţii de folosinţă constau
în aceea că un om nu se poate multiplica în mai multe fiinţe juridice
şi, ca urmare, nu poate avea mai multe capacităţi de folosinţă.
Aceasta deoarece, aşa cum am mai arătat, capacitatea de folosinţă se
contopeşte şi se confundă, în cele din urmă, cu însăşi calitatea de
subiect de drept. Fiind unică, capacitatea de folosinţă este şi
universală, ceea ce înseamnă că un om este aceeaşi fiinţă juridică
24
25. indiferent de profesie, ocupaţie, cât şi de deplasarea sa în spaţiu
dintr-un stat în altul etc.
Egalitatea capacităţii de folosinţă rezultă fără echivoc din
dispoziţiile Constituţiei, cele ale Decretului nr. 31/1954, cât şi cele
ale unor convenţii internaţionale evocă ideea egalităţii capacităţii de
folosinţă a tuturor persoanelor.
Legalitatea capacităţii de folosinţă rezultă din faptul este, în
exclusivitate, o creaţie a legii. Aceasta înseamnă că numai prin lege
se poate determina momentul în care începe şi se sfârşeşte
capacitatea de folosinţă, la fel cum tot numai prin lege se pot
determina, cu titlu de excepţie, eventualele incapacităţi de folosinţă.
Legalitatea capacităţii de folosinţă determină implicit şi două
consecinţe, respectiv inalienabilitatea şi intangibilitatea ei. Aceasta
înseamnă, pe de o parte, că nimeni nu poate renunţa la capacitatea sa
de folosinţă şi, pe de altă parte, că eventualele restrângeri ale
capacităţii de folosinţă (incapacităţi de folosinţă) trebuie să fie expres
prevăzute de lege.
2.2. Începutul capacităţii de folosinţă.
2.2.1. Dobândirea capacităţii de folosinţă din momentul
naşterii persoanei. Articolul 7, al.1, din Decretul nr. 31/1954,
dispune : “Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi
încetează o dată cu moartea acesteia”. Prin urmare, singura cerinţă ce
se impune pentru a putea vorbi despre capacitatea de folosinţă a
persoanei fizice este ca această persoană să existe, adică să se fi
născut şi să nu fi decedat.
2.2.2. Recunoaşterea condiţionată a anumitor drepturi din
momentul concepţiei persoanei. Potrivit art. 7, al. 2, din Decretul nr.
31/1954, “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă
numai dacă el se naşte viu”.
Această dispoziţie legală este privită ca fiind expresia unei
excepţii de la regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la naşterea
persoanei, excepţie concretizată în aceea că persoana fizică
25
26. dobândeşte capacitate de folosinţă, anticipat, condiţionat şi limitat,
chiar înainte de naşterea sa. Este o capacitate anticipată deoarece ea
se dobândeşte înainte de naştere, respectiv de la concepţie; este o
capacitate condiţionată fiindcă ea se pune în discuţie doar atunci când
copilul se naşte viu; şi este limitată fiindcă ea priveşte doar drepturile
copilului nu şi obligaţiile acestuia.
Condiţiile acestei recunoaşteri. Privind dispoziţia din art. 7,
al 2, ca o excepţie de la regula privitoare la dobândirea capacităţii de
folosinţă din momentul naşterii, în literatura de specialitate s-a
apreciat că ea (această excepţie) poate găsi aplicare doar dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii : a) copilul că se nască viu,
fără a fi şi viabil; b) copilul să fie chemat să dobândească anumite
drepturi; c) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor,
ceea ce se stabileşte prin prezumţia legală potrivit căreia “timpul
cuprins între a treisuta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la
zi” (art. 61 C. fam.).
2.3. Încetarea capacităţii de folosinţă.
2.3.1. Constatarea fizică morţii. Moartea unei persoane, care
marchează începutul capacităţii de folosinţă, se constată, cel mai
adesea şi în modul cel mai firesc, prin examinarea şi identificarea
medicală şi, dacă este cazul, criminalistică, a cadavrului acelei
persoane.
În urma acestei constatări se eliberează certificatul medical
constatator al decesului şi apoi, pe baza acestuia, se întocmeşte, în
registrul de stare civilă pentru decese, actul de deces al persoanei. În
acesta se consemnează şi data decesului, dată care marchează
momentul încetării capacităţii de folosinţă şi a calităţii de subiect de
drept a persoanei respective. În cazul în care mai multe persoane au
murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată (art. 21 din
Decr. nr. 31/1954). Aceste persoane se numesc comorienţi.
26
27. 2.3.2 Încetarea capacităţii de folosinţă. Declararea
judecătorească a morţii. Constatarea fizică a morţii presupune, aşa
cum am arătat, existenţa cadavrului identificat al persoanei cât şi
constatarea medicală a instalării morţii. Uneori însă persoana dispare
în împrejurări excepţionale care îndreptăţesc a se presupune moartea
(război, cutremur, naufragiu), fără a se găsi cadavrul acelei persoane.
Alteori persoana dispare pur şi simplu de la domiciliul ei, lipsind
vreme îndelungată, fără a exista ştiri din care să rezulte că ea este în
viaţă. Dispariţia persoanei impune, şi într-un caz şi în celălalt,
necesitatea clarificării situaţiei juridice a celui dispărut. În acest scop,
legea a instituit procedura judiciară specială a declarării morţii, prin
care se stabileşte, cu caracter de prezumţie, faptul morţii unei
persoane dispărute şi momentul când aceasta a survenit.
Reglementând procedura declarării morţii, legiuitorul a ţinut
seama de faptul că împrejurările care ocazionează dispariţia
persoanei sunt diferite şi că, prin specificul lor, ele impun un
tratament juridic diferit. Tocmai de aceea el a instituit două varietăţi
(cazuri) ale declarării judecătoreşti a morţii: pe de o parte declararea
morţii celui dispărut în împrejurări excepţionale şi, pe de altă parte,
declararea morţii celui care a dispărut de la domiciliu.
A. Cazul persoanei care a dispărut în împrejurări
excepţionale. Potrivit art. 16, al.3, din Decretul nr. 31/1954 “Cel
dispărut în cursul unor fapte de război, într-un accident de cale ferată,
într-un naufragiu sau într-o altă împrejurare asemănătoare care
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fără a se
declara în prealabil dispariţia sa, dacă a trecut cel puţin un an de la
data împrejurării în care a avut loc dispariţia”.
B. Cazul persoanei care a dispărut de la domiciliul său.
Această varietate de declarare a morţii se deosebeşte de esenţial de
cea prezentată mai înainte, mai ales, prin faptul că procedura
judecătorească a declarării morţii nu poate fi pornită fără ca, în
prealabil, să se parcurgă o altă procedură judecătorească, aceea a
declarării dispariţiei.
27
28. B.1. Declararea dispariţiei prin hotărâre judecătorească.
Potrivit art. 16, al.1, din Decretul nr. 31/1954 “Cel care lipseşte de la
domiciliul său poate fi declarat dispărut prin hotărâre judecătorească,
putându-se institui curatela, dacă a trecut un an de la data ultimelor
ştiri din care rezultă că era în viaţă”. Rezultă, din acest text, că pentru
a se putea admite o cerere de declarare judecătorească a dispariţiei
este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii şi anume: a.
persoana să lipsească vreme îndelungată şi nejustificat de la
domiciliul său; b. de la data ultimelor ştiri din care rezultă că
persoana era în viaţă să fi trecut mai mult de un an.
Procedura declarării judecătoreşti a dispariţiei este instituită
de legiuitor cu scopul unic de a permite celor interesaţi să ceară,
ulterior îndeplinirii ei, declararea judecătorească a morţii celui
dispărut. Ca urmare, pare firesc ca hotărârea judecătorească de
declarare a dispariţiei să nu producă nici un efect asupra capacităţii
de folosinţă a celui declarat dispărut. Aceasta rezultă, de altfel, din
prevederea art. 19 din Decretul. nr.31/1954, potrivit căreia “Cel
dispărut (declarat dispărut – p.n.) este socotit a fi în viaţă dacă nu a
intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă irevocabilă”. Aşa
fiind, pe de o parte, succesiunea celui dispărut nu se va deschide, iar,
pe de altă parte, cel dispărut va fi chemat, asemeni oricărei persoane
aflate în viaţă, la moştenirea rudelor sale predecedate; căsătoria celui
dispărut nu se desface şi ca urmare soţul prezent nu se poate
recăsători fără ca, în prealabil, să divorţeze de cel dispărut etc.
În aceste condiţii, se poate spune că singurul efect cert al
hotărârii de declarare a dispariţiei constă în îndeplinirea uneia dintre
cerinţele de fond prevăzute de lege pentru declararea judecătorească
a morţii persoanei care lipseşte de la domiciliul său.
B.2. Declararea morţii prin hotărâre judecătorească. Potrivit
art. 16, al. 2, din Decretul nr. 31/1954, “Cel astfel declarat dispărut
poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească,
dacă de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă au trecut
patru ani. Declararea morţii nu poate fi însă hotărâtă mai înainte de
împlinirea unui termen de şase luni de la data afişării extrasului de pe
28
29. hotărârea prin care s-a declarat dispariţia”. Din acest text rezultă că
pentru a putea fi declarată moartea unei persoane care lipseşte de la
domiciliul său, trebuie întrunite cumulativ mai multe condiţii.
a. Să existe o hotărâre irevocabilă de declarare a dispariţiei,
pronunţată în condiţiile înfăţişate în cele ce preced.
b. Să fi fost respectată cerinţa afişării acestei hotărâri,
prevăzută de art. 39 din Decretul nr. 32/1954, fiindcă şi de
îndeplinirea acestei cerinţe depinde admiterea cererii de declarare a
morţii.
c. Să fi trecut cel puţin patru ani de la data ultimelor ştiri din
care rezultă că cel ce urmează a fi declarat mort era în viaţă. La fel ca
în cazul declarării dispariţiei, data ultimelor ştiri trebuie considerată
aceea la care aceste ştiri au fost emise şi nu aceea la care ele au fost
recepţionate iar dovada acestei date se va putea face, dacă este cazul,
prin orice mijloc de probă. În situaţia în care ziua ultimelor ştiri nu se
poate stabili, pentru calcularea termenului de patru ani se va avea în
vedere ultima zi a lunii din care provin ultimele ştiri, iar atunci când
nu se poate stabili nici luna se va avea în vedere ultima zi a anului
calendaristic (art. 17, al. 1, din Decretul nr. 31/1954).
d. De la afişarea timp de 30 de zile a hotărârii de declarare a
dispariţiei, potrivit art. 39 din Decretul nr. 32/1954, să fi trecut cel
puţin 6 luni.
Stabilirea datei morţii. Potrivit art. 18, din Decretul nr.
31/1954, “De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas
definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin
hotărâre ca fiind aceea a morţii”(al.1); Data morţii dispărutului se
stabileşte potrivit cu împrejurările (al. 2).
Cel puţin două concluzii se pot desprinde din această
dispoziţie legală. O primă concluzie este aceea că instanţa, prin
hotărârea judecătorească de declarare a morţii, este obligată să
stabilească data morţii. O a doua concluzie este aceea că, din moment
ce se stabileşte potrivit cu împrejurările, data morţii nu este niciodată
aceea a pronunţării hotărârii declarative de moarte şi nici aceea a
29
30. rămânerii irevocabile a acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată
stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii.
Rectificarea datei morţii. Indiferent după care dintre regulile
menţionate se stabileşte data morţii, există întotdeauna posibilitatea
ca ulterior să apară indicii mai concludente cu privire la data morţii
sau chiar dovezi cu privire la această dată. De aceea art. 18, alineatul
ultim, dispune că “Instanţa judecătorească va putea rectifica data
morţii…. dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată”.
Efectele hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii.
Potrivit art. 18, al.1, “De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a
rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită
prin hotărâre, ca fiind aceea a morţii”. Aşa fiind, de la data
prezumată a morţii încetează drepturile viagere ale celui dispărut
(cum sunt: uzufructul, dreptul la rentă viageră sau întreţinere
dobândite prin contracte încheiate de defunct în timpul vieţii ş.a.); se
deschide succesiunea celui declarat mort, fiind chemaţi la moştenire
acei moştenitori legali sau testamentari care erau în viaţă la data
stabilită ca fiind dată a morţii; încetează căsătoria celui declarat mort
ş.a.
B.3. Anularea hotărârii declarative de moarte. Prin art. 20
al. 1 din Decretul nr. 31/1954, legiuitorul a prevăzut că “Dacă cel
declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea”.
Efectele anulării hotărârii declarative de moarte. Două
efecte sunt avute în vedere, cu precădere, de către legiuitor. Este
vorba despre situaţia bunurilor celei ce a fost declarat mort şi de
situaţia căsătoriei acestuia.
Situaţia bunurilor celui ce a fost declarat mort. Din moment
ce acela care a fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul
în viaţă, succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Aşa fiind, pare
cât se poate de firesc ca el să redobândească bunurile avute anterior
declarării morţii şi aflate la moştenitori la data anulării hotărârii
declarative de moarte . Pe de altă parte, potrivit regulii de drept,
exprimată în adagiul “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”,
30
31. anularea unui act juridic desfiinţează atât drepturile dobândite (de
primul dobânditor) prin efectul actului anulat ulterior, cât şi
drepturile subsecvente, dobândite de terţi prin acte încheiate cu
primul dobânditor. Ca urmare, anularea hotărârii declarative de
moarte va implica şi desfiinţarea actelor prin care moştenitorii au
transmis bunuri din succesiune unor terţe persoane.
De aceea legiuitorul, prin art. 2o, al 2, din Decretul nr.
31/1954, a prevăzut că în cazul anulării hotărârii declarative de
moarte “Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea
hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate
acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze,
decât dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că persoana
declarată moartă este în viaţă.” Această ultimă prevedere a art. 20
este o excepţie de la regula restituirii bunurilor către cel ce a fost
declarat mort, excepţie care se fundamentează atât pe buna-credinţă a
dobânditorului şi caracterul oneros al dobândirii, cât mai ales pe
aparenţa calităţii de moştenitor creată de hotărârea judecătorească de
declarare a morţii şi eroarea comună pe care aceasta a generat-o.
Situaţia căsătoriei celui ce a fost declarat mort. Pentru a
preîntâmpina starea teoretică de bigamie, creată de recăsătorirea
soţului celui declarat mort, legiuitorul, prin art. 22 C. fam., a
prevăzut că “În cazul în care soţul unei persoane declarate moartă s-a
recăsătorit, şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă. (al. 1); Prima căsătorie
este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. (al. 2)”.
Întrebări.
1. Ce este capacitatea de folosinţă?
2. Din ce moment se dobândeşte, de regulă, capacitatea de
31
folosinţă?
3. În ce condiţii se recunoaşte capacitatea copilului conceput?
4. Care este prezumţia timpului legal al concepţiei?
5. În ce situaţie se constată fizic moartea unei persoane?
32. 6. Care sunt cele două varietăţi ale declarării morţii şi prin ce
32
se deosebesc ele?
7. Cum se stabileşte data morţii declarată judecătoreşte?
8. În ce situaţii se pune problema anulării declarative de
moarte?
9.Care este situaţia bunurilor şi a căsătoriei celui care a fost
declarat mort, în urma anulării hotărârii declarative de moarte?
Cuvinte şi expresii cheie.
Moarte fizic constatată; moarte judecătoreşte declarată;
comorienţi; data ultimelor ştiri; prezumţie; concepţie; dispariţie; data
morţii; rectificare; titlu oneros; titlu gratuit; bună-credinţă.
& 3. Capacitatea de exerciţiu.
3.1. Definiţie. Caractere. Potrivit art. 5, al. 3, din Decretul
nr. 31/1954, “Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte
juridice”.
Asemeni capacităţii de folosinţă, capacitatea de exerciţiu se
caracterizează prin: legalitate, deoarece dobândirea, conţinutul şi
încetarea ei sunt stabilite prin lege; intangibilitate şi indisponibilitate,
deoarece capacitatea de exerciţiu se poate restrânge sau înlătura
numai potrivit legii deci nu şi prin voinţa titularului ei ori a unei alte
persoane (art. 6 din Decretul nr. 31/1954); egalitate, deoarece la fel
ca în cazul capacităţii de exerciţiu nu sunt admise diferenţieri cu
caracter discriminator ( art. 4 din Decretul nr. 31/1954); generalitate,
deoarece, în măsura în care persoana a dobândit capacitatea de
exerciţiu ea poate încheia orice act juridic cu excepţia acelora care îi
sunt interzise expres de lege.
33. 3.2. Capacitatea de exerciţiu şi discernământul. Încheierea de
acte juridice în vederea dobândirii şi exercitării de drepturi şi a
asumării şi executării de obligaţii presupune existenţa
discernământului persoanei, adică a facultăţii de a judeca şi de a
aprecia corect asupra necesităţii şi oportunităţii încheierii unui act
juridic, ca urmare a evaluării raţionale a consecinţelor acestuia. Or,
persoana fizică are această facultate doar de la o anumită vârstă, după
o oarecare experienţă de viaţă şi în condiţiile unei stări normale de
sănătate mintală. De aceea, spre deosebire de capacitatea de folosinţă
- care se dobândeşte, instantaneu şi complet, din momentul naşterii
şi, limitat, chiar din momentul concepţiei -, capacitatea de exerciţiu a
persoanei fizice se dobândeşte numai în măsura împlinirii unei
anumite vârste, a existenţei unui discernământ suficient format şi
odată cu acumularea unei experienţe corespunzătoare de viaţă. Două
concluzii trebuie desprinse din cele arătate până acum.
Discernământul este o premisă a capacităţii de exerciţiu fără a
se confunda însă cu aceasta din urmă. Este concluzia care se
desprinde mai întâi din împrejurarea că existenţa discernământului şi
respectiv lipsa de discernământ sunt stări de fapt care pot caracteriza
o persoană indiferent de vârsta acesteia, în vreme ce capacitatea de
exerciţiu este o stare de drept care se dobândeşte numai de la
împlinirea unei anumite vârste. Aceasta nu însemnă însă că ar putea
avea discernământ o persoană de vârstă foarte fragedă. Dar poate
avea discernământ fără a avea şi capacitate de exerciţiu o persoană
apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi lipsită, uneori, de
discernământ o persoană majoră care are deplină capacitate de
exerciţiu, cum este, de exemplu, persoana care suferă de alienaţie
sau debilitate mintală şi nu a fost pusă sub interdicţie.
3.3. Capacitatea deplină de exerciţiu. Potrivit art.8 din
Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data
când persoana devine majoră.” (al. 1) “Persoana devine majoră la
împlinirea vârstei de optsprezece ani.” (al. 2) “Minorul care se
căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu.”
(al. 3).
33
34. Capacitatea deplină de exerciţiu conferă persoanei
îndreptăţirea de a încheia singură şi personal orice acte juridice,
pentru a dobândi astfel drepturi noi ori pentru a-şi exercita drepturile
ce le are şi de a-şi asuma obligaţii noi ori de a le executa pe acelea
care le are. În al doilea rând, capacitatea deplină de exerciţiu conferă
persoanei îndreptăţirea de a-şi stabili pe cale contractuală (deci
printr-un act juridic) un reprezentant convenţional (mandatar) prin
intermediul căruia să încheie acte juridice, atunci când nu poate ori
nu doreşte să le încheie personal. În sfârşit, capacitatea deplină de
exerciţiu îndreptăţeşte persoana să încheie acte juridice în numele şi
pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal al
acesteia (părinte sau tutore) fie în calitate de reprezentant
convenţional (mandatar).
3.4. Capacitatea de exerciţiu restrânsă.
3.4.1. Reglementare. “Minorul, care a împlinit vârsta de
paisprezece ani, are capacitatea de exerciţiu restrânsă” (art.9, al. 1,
din Decretul nr. 31/1954). ”Actele juridice ale minorului cu
capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea
prealabilă a părintelui sau a tutorelui.” (al. 2)
Ţinând seama de aceste dispoziţii legale, putem defini
capacitatea restrânsă de exerciţiu ca fiind aptitudinea persoanei, cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, de a încheia acte juridice personal
însă, de regulă, numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal
iar uneori şi a autorităţii tutelare, spre a preveni astfel posibilele
abuzuri ale terţilor.
3.4.2. Aspecte caracteristice. Atât dispoziţiile legale cât şi
consideraţiile doctrinare făcute pe marginea acestora, permit
evidenţierea unor aspecte caracteristice ale capacităţii restrânse de
exerciţiu. Dintre acestea le vom reţine, în cele ce urmează, pe acelea
care ne par mai semnificative.
34
35. A. Persoanele afectate. Singura categorie de persoane care
beneficiază de o capacitate de exerciţiu restrânsă este aceea a
minorilor având vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
B. Domeniul de aplicare. Capacitatea restrânsă de exerciţiu –
ca, de altfel şi capacitatea deplină de exerciţiu ori lipsa acesteia -,
priveşte doar actele juridice încheiate de către minor nu şi faptele
juridice ilicite al căror autor este minorul.
C. Caracterul prealabil şi special al încuviinţării.
Încuviinţarea pe care este chemat să o de a ocrotitorul legal sau/şi
autoritatea tutelară pentru încheierea unor acte juridice de către
minor trebuie să fie prealabilă actului, aşa cum prevede expres art. 9,
al . 2, din Decretul nr. 31/1954, precum şi art. 133 C. fam.
Potrivit art. 130, al. 2, C. fam. “Încuviinţarea se va da pentru
fiecare act în parte”. Textul art. 130 se referă în mod expres doar la
încuviinţarea care se dă de către autoritatea tutelară. Este însă lipsit
de îndoială faptul că şi încuviinţarea dată de ocrotitorul legal va
trebui să aibă tot caracter individual, adică se va trebui dată pentru
fiecare act în parte. Prin urmare, o încuviinţare globală şi anticipată
va fi lipsită de eficacitate, fiindcă ea ar avea practic semnificaţia unei
înlăturări parţiale - printr-un act unilateral - a capacităţii restrânse de
exerciţiu.
D. Ocrotitorul legal şi reprezentantul legal. Atât art. 9 din
Decretul nr. 31/1954 cât şi art. 133 C. fam., prevăd că părinţii şi
tutorii încuviinţează actele juridice pe care le încheie minorul cu
vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani; iar din dispoziţiile art. 105, al. 1, C.
fam. şi ale art. 124, al. 1, C. fam. rezultă că tot părinţii şi tutorii sunt
aceia care îl reprezintă, la încheierea actelor juridice, pe minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Deosebirea dintre cele două situaţii în care se află părinţii şi
tutorii este vădită şi ea nu ţine doar de modul de exprimare al
legiuitorului Aceasta deoarece, în primul caz, părintele sau tutorele
se mărgineşte doar să încuviinţeze actele pe care le încheie personal
minorul, pe când, în cel de al doilea caz, părintele sau tutorele
încheie el însuşi acte juridice în numele şi pe seama minorului. De
35
36. aceea, în primul caz (acela al minorilor cu capacitate de exerciţiu
restrânsă), părintele sau tutorele este doar un ocrotitor legal al
minorului, în schimb, în cel de al doilea caz (acela al minorilor lipsiţi
de capacitate de exerciţiu), părintele sau tutorele este şi un
reprezentant legal al minorului.
E. Acte pe care minorul le poate încheia singur. Exemple.
a. Actele de conservare, care au un caracter necesar şi urgent,
şi ca finalitate păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea pierderii lui şi
presupun cheltuieli neînsemnate faţă de rezultatul lor; asemenea acte,
care prin excelenţă nu pot fi vătămătoare pentru minor, sunt de
exemplu: înscrierea unei ipoteci în registrul de publicitate, trimiterea
unei somaţii sau notificări ş.a.
b. Actele mărunte, necesare satisfaceri trebuinţelor curente ale
minorului, caracterizate prin faptul că au o valoare relativ redusă, se
execută de îndată ce au fost încheiate şi, de asemenea, nu pot fi
păgubitoare pentru minor; astfel de acte sunt: cumpărăturile obişnuite
din magazine făcute în scopul satisfacerii trebuinţelor minorului,
achiziţionarea unor bilete de spectacol, de călătorie etc.
c. Actele de administrare a bunurilor şi a patrimoniului în
măsura în care nu sunt lezionare, adică în măsura în care nu produc
minorului o pagubă datorită disproporţiei vădite dintre prestaţia
proprie şi prestaţia celeilalte părţi; sunt, spre pildă, acte de
administrare: actele prin care se închiriază anumite bunuri ale
minorului, actele de înstrăinare a anumitor bunuri aflate în pericol de
a pieri sau a se strica, actele prin care se angajează anumite lucrări
pentru repararea bunurilor minorului ş.a.
F. Acte pe care minorul le poate încheia numai cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal. În această categorie
sunt cuprinse numai actele de administrare a bunurilor sau a
patrimoniului, la care am făcut deja referire în legătură cu categoria
anterioară. .
G. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
le poate încheia numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului
legal şi a autorităţii tutelare. Potrivit art. 133, al.2, C. fam., “Dacă
36
37. actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe
care tutorele (minorului lipsit de capacitate de exerciţiu p.n. I.R.) nu
le poate încheia decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare, va fi
necesară şi prealabila încuviinţare a acesteia”. Iar potrivit art. 129, al.
2, C. fam., “Tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a
autorităţii tutelare, să facă valabil înstrăinarea ori gajarea bunurilor
minorului, renunţarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum
şi să încheie orice alte acte care depăşesc dreptul de a administra”.
H. Acte pe care minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă
nu le poate încheia valabil chiar dacă ar exista încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. Este o
categorie restrânsă şi cu un conţinut expres determinat de lege.
Aceasta deoarece ea cuprinde doar câteva acte care, în mod vădit,
pot periclita interesele patrimoniale ale minorului. Astfel, potrivit art.
133,al. 3, C. fam., “Minorul nu poate să facă, nici cu încuviinţare,
donaţii şi nici să garanteze obligaţiile altuia”
I. Sancţionarea actelor încheiate fără respectarea
dispoziţiilor legale privind capacitatea de exerciţiu restrânsă.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă şi rigorile ei privitoare la
încheierea actelor juridice, au caracterul unor măsuri de protecţie
dispuse de legiuitor pentru ocrotirea minorului. Ca atare, sancţiunea
care se impune în cazul nesocotirii lor este aceea a nulităţii relative.
În acest sens, art.133 C. fam., după ce în al. 1, 2 şi 3, stabileşte
regulile ce trebuie urmate în cazul încheierii de acte juridice de către
minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dispune în al. 4 că “
Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor de mai sus ( adică cele din
al. 1, 2 şi 3 p. n. I. R.) sunt anulabile.”, ceea ce înseamnă că sunt
sancţionate cu nulitate relativă.
J. Încetarea capacităţii restrânse. Capacitatea de exerciţiu
restrânsă a fost concepută de legiuitor ca o stare tranzitorie între lipsa
capacităţii de exerciţiu şi capacitatea deplină de exerciţiu. De aceea,
în modul cel mai firesc, capacitatea restrânsă de exerciţiu va înceta
fie odată cu ajungerea persoanei la majorat şi dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu, fie odată cu punerea sub interdicţie
37
38. judecătorească şi dobândirea statutului de persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu.
Pe de altă parte, deoarece femeia care a împlinit vârsta de 16
ani se poate căsători, iar prin excepţie, atunci când s-a obţinut
dispensă de vârstă, se poate căsători şi femeia care a împlinit 15 ani
(art. 4, al. 2 şi 3, C. fam.) şi deoarece femeia căsătorită dobândeşte
deplină capacitate de exerciţiu, se poate spune că încetarea capacităţii
restrânse de exerciţiu are loc şi ca urmare a căsătoriei femeii minore.
În sfârşit, pare de la sine înţeles că şi capacitatea restrânsă de
exerciţiu încetează odată moartea persoanei, fizic constatată sau
judecătoreşte declarată.
3.5. Lipsa capacităţii de exerciţiu.
3.5.1. Enunţare. Cazuri. Potrivit art. 11 din Decretul nr.
31/1954, “Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit
vârsta de paisprezece ani; b) persoana pusă sub interdicţie”.
În ambele cazuri, lipsirea de capacitatea de exerciţiu apare ca
o măsură de protecţie a persoanei faţă de propriile sale acte. Aceasta
deoarece atât minorii care nu au împlinit 14 ani cât şi cei puşi sub
interdicţie sunt, de regulă, lipsiţi de discernământ - cei dintâi datorită
vârstei fragede iar ceilalţi datorită alienaţiei ori debilităţii mintale - şi,
în consecinţă, fără să-şi dea seama, pot încheia acte juridice care să le
fie defavorabile.
Prin urmare, şi într-un caz şi în celălalt, lipsa capacităţii este
determinată de lipsa discernământului, ceea ce nu face însă ca lipsa
capacităţii de exerciţiu să se confunde cu lipsa discernământului. Este
ceea ce rezultă şi din faptul că există persoane capabile dar care
temporar sunt lipsite de discernământ, la fel cum există persoane
puse sub interdicţie şi, ca atare, lipsite de capacitate de exerciţiu dar
care, temporar, pot avea discernământ. Trebuie însă să precizăm şi în
acest context, că în cazul actelor juridice încheiate de persoanele
lipsite de capacitate, prezenţa sau lipsa discernământului nu are nici o
38
39. relevanţă, întrucât aceste acte sunt oricum anulabile pentru lipsa
capacităţii de exerciţiu.
Prima categorie de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu,
aceea minorilor care nu au împlinit paisprezece ani nu ridică nici o
problemă sub aspectul determinării ei. De aceea ne vom opri, în cele
ce urmează, doar asupra celei de a doua categorii, aceea a
persoanelor puse sub interdicţie.
3.5.2.Punerea sub interdicţie judecătorească.
A. Noţiune. Reglementare. Punerea sub interdicţie este o
măsură de ocrotire a persoanei fizice, caracterizată de faptul că, prin
efectul unei hotărâri judecătoreşti, o persoană lipsită de discernământ
datorită alienaţiei sau debilităţii mintale este privată de capacitatea de
exerciţiu şi, în consecinţă, i se numeşte un tutore care să o ocrotească
şi să o reprezinte în actele juridice. debilităţii mintale. Punerea sub
interdicţie este reglementată atât în Codul familiei, prin textele
cuprinse de la art. 142 la 151 (sub titlul “Interdicţia”), cât şi în
Decretul nr. 32/1954, în textele cuprinse de la art. 30 la 35 (sub titlul
“Procedura interdicţiei”). Competenţa instanţelor de judecată cât
priveşte soluţionarea cererilor de punere sub interdicţie este
reglementată de Codul de procedură civilă în art. 2, lit. g.
B. Condiţii. Art. 142, al. 1, C. fam. dispune că: “Cel care nu
are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza
alienaţiei mintale ori a debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie”.
Prin urmare, s-a apreciat că cerinţele ce trebuie întrunite
pentru ca o persoană să poată fi pusă sub interdicţie, cerinţe
prevăzute expres şi limitativ de art. 142, al.1, C. fam., sunt: a) o
persoană să fie în neputinţă de a se îngriji de interesele sale; b)
această neputinţă să se datoreze lipsei de discernământ; c) lipsa de
discernământ să fie cauzată de alienaţia sau debilitatea mintală de
care suferă acea persoană
C. Aspecte procedurale şi de publicitate. Punerea sub
interdicţie a unei persoane se face printr-o procedură judecătorească,
39
40. deci ca urmare a unui proces finalizat de o hotărâre judecătorească
irevocabilă. Competenţa de a soluţiona cererea de punere sub
interdicţie revine Tribunalului (art. 2, lit. g, C. proc. civ.) în
circumscripţia căruia se află domiciliul celui care urmează a fi pus
sub interdicţie.
După ce a devenit irevocabilă, hotărârea de punere
sub interdicţie se comunică, fără întârziere, de către instanţa care a
pronunţat-o sau, dacă este cazul, de către instanţa care a respins calea
de atac exercitată împotriva hotărârii de admitere a cererii de punere
sub interdicţie (instanţa de apel sau de recurs), instanţei locului unde
naşterea celui pus sub interdicţie a fost înregistrată, spre a fi
transcrisă în registrul anume destinat (al. 3). Transcrierea hotărârii de
punere sub interdicţie în registrul anume destinat este o măsură de
publicitate şi are o importanţă practică deosebită deoarece, potrivit al.
4, “Incapacitatea celui pus sub interdicţie nu va putea fi opusă unui al
treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de
al treilea a cunoscut interdicţia pe altă cale”.
Aceasta înseamnă că dacă cel pus sub interdicţie încheie un
act juridic - după ce hotărârea judecătorească de punere sub
interdicţie a devenit irevocabilă, dar înainte ca ea să fie transcrisă -,
tutorele interzisului va putea cere anularea acestui act, pe motiv de
lipsă a capacităţii de exerciţiu, numai în cazul în care va dovedi că
cel cu care interzisul a contractat a cunoscut interdicţia pe o cale
oarecare. Dacă o astfel de dovadă nu va putea fi făcută acţiunea în
anularea actului nu va putea fi admisă decât dacă se va proba că cel
pus sub interdicţie a fost lipsit de discernământ în momentul
încheierii actului juridic. În schimb, dacă hotărârea de punere sub
interdicţie a fost transcrisă atunci ea devine opozabilă terţilor,
întrucât aceştia pot lua cunoştinţă despre ea consultând registrul în
care a fost transcrisă şi, ca urmare, tutorele celui pus sub interdicţie
poate cere anularea actului pe considerentul lipsei de capacitate a
interzisului.
3.5.3. Consecinţele lipsei capacităţii de exerciţiu.
40
41. A. Nevalabilitatea actelor încheiate de persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu. Legea prevede implicit interdicţia ca cei
lipsiţi de capacitate de exerciţiu să încheie acte juridice personal.
Astfel, art. 11 din Decretul nr. 31/1954, dispune în al. 2 că “Pentru
cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de
reprezentanţii lor legali”; iar art. 25, al. 2, din Decretul nr. 32/1954
dispune că “Actele juridice, ce se încheie de către minorii care nu au
împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt anulabile pentru incapacitate ,
chiar dacă nu este leziune”. După cum se poate observa textul art. 25
se referă în mod expres doar la minorii care nu au împlinit
patrusprezece ani, însă, pentru identitate de raţiune, el se aplică şi în
cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu datorită punerii sub
interdicţie judecătorească.
Întrucât legea foloseşte exprimarea “anulabile” şi întrucât
incapacitatea minorului şi a interzisului este o incapacitate de
protecţie, nu încape îndoială că sancţiunea aplicabilă actelor
încheiate personal de cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu este
nulitatea relativă. Aceasta poate fi invocată numai de către incapabil,
prin reprezentantul său legal şi nicidecum de către persoana capabilă
care a contractat cu un incapabil.
În acelaşi sens, art. 43 (2) C. proc civ. dispune actele de
procedură îndeplinite de cel ce nu are exerciţiul drepturilor
procedurale sunt anulabile.
Totuşi, din raţiuni practice, se admite că atât minorul cât şi cel
pus sub interdicţie pot încheia personal două categorii de acte
juridice. Este vorba despre actele mărunte, necesare satisfacerii
trebuinţelor curente ale incapabilului şi despre actele de conservare,
la care am făcut referirile ce se cuvin atunci când ne-am ocupat de
capacitatea restrânsă de exerciţiu.
B. Reprezentarea legală a celor lipsiţi de capacitate de
exerciţiu. În legătură cu această formă de reprezentare, trei probleme
socotim necesar a fi abordate, cu precădere. Este vorba despre:
noţiunea de reprezentare legală; determinarea celor care au calitatea
41
42. de reprezentant legal; determinarea limitelor reprezentării legale a
celor lipsiţi de capacitate.
Persoanele şi autorităţile care au calitatea de reprezentant
legal. Calitatea de reprezentant legal o au, după caz: părinţii; tutorele;
curatorul, atunci când acesta îi înlocuieşte pe părinţi ori pe tutore;
Comisia pentru protecţia copilului.
Limitele puterilor reprezentantului legal. Atunci când ne
referim la aceste limite avem în vedere determinarea categoriilor de
acte pe care, în numele celui lipsit de capacitate de exerciţiu,
reprezentantul legal le poate ori nu le poate încheia, după cum
urmează: a) singur; b) cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare; c) în urma unei decizii a autorităţii tutelare; d) este oprit să
le încheie chiar dacă ar exista încuviinţarea autorităţii tutelare.
a. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia singur.
În primul rând, cu toate că legea nu conţine nici o dispoziţie în acest
sens, trebuie să admitem că reprezentantul legal va putea să încheie
singur, în numele incapabilului, acele acte pe care incapabilul însuşi
le poate încheia personal. Este vorba despre actele de conservare a
bunurilor minorului sau interzisului şi actele necesare satisfacerii
trebuinţelor curente ale acestuia.
În al doilea rând, potrivit art. 129, al. 2, C. fam. tutorele - şi
pe cale de consecinţă, oricare dintre ceilalţi reprezentanţi legali -, nu
poate fără încuviinţarea autorităţii tutelare să încheie “acte care
depăşesc dreptul de a administra”. Per a contrario, înseamnă că atât
tutorele cât şi ceilalţi reprezentanţi legali pot să încheie acte de
administrare a bunurilor incapabilului, fără încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare.
În al treilea rând, reprezentantul legal poate să încheie singur
şi acte de administrare a patrimoniului incapabilului, acte care se
caracterizează prin faptul că, deşi implică înstrăinarea unor bunuri şi,
ca urmare, sunt prin natura lor acte de dispoziţie, beneficiază de
regimul actelor de administrare datorită rezultatului lor. Este cazul
actelor de înstrăinare a bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii,
precum şi a celor devenite nefolositoare pentru minor (incapabil),
42
43. acte pe care reprezentantul legal le poate încheia, potrivit art. 129, al.
4, C. fam., fără a fi necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare.
b. Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia doar cu
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. În această categorie
trebuie cuprinse potrivit art. 129, al. 2, art. 131 şi art. 126 C. fam.,
următoarele acte:
- acte prin care se înstrăinează bunurile incapabilului, mai
puţin cele supuse pieirii sau stricăciunii, care pot fi înstrăinate
de către reprezentantul legal fără încuviinţarea autorităţii
tutelare (art. 129, al.4, C. fam.)
- acte prin care se gajează sau se ipotechează bunuri ale
incapabilului pentru garantarea unor datorii personale ale
acestuia;
- acte prin care se renunţă la drepturile patrimoniale ale
incapabilului;
- acte care depăşesc dreptul de a administra, adică, în general,
actele de dispoziţie asupra bunurilor incapabilului;
- ridicarea sumelor de bani, pe care reprezentantul legal este
obligat să le depună, pe numele incapabilului, la o “casă de
păstrare de stat”, în măsura în care întrec nevoile întreţinerii
incapabilului şi ale administrării bunurilor acestuia (art.131,
al.1, C. fam.);
- plata creanţelor pe care le au faţă de incapabil tutorele, soţul,
o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui (art. 126,
al. 2, C. fam.).
c. Acte a căror încheiere poate fi impusă reprezentantului
legal prin decizia autorităţii tutelare.
- potrivit art. 127, al. 2, C. fam., “În cazul în care veniturile
minorului nu sunt îndestulătoare pentru întreţinerea şi administrarea
bunurilor acestuia autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor
acestuia”, vânzare care se va realiza, desigur, de către reprezentantul
legal;
43
44. d. Acte pe care reprezentantul legal este oprit să le încheie.
Potrivit art. 129, al. 1, C. fam. şi art. 128, al. 1, C. fam.,
reprezentantul legal nu poate, în numele incapabilului, să încheie
următoarele acte:
- donaţii şi alte contracte cu caracter de liberalitate, făcute în
numele incapabilului şi din bunurile acestuia;
- acte prin care se garantează cu bunurile incapabilului
obligaţiile altuia (fidejusiune, gaj, ipotecă);
- acte juridice care s-ar încheia între tutore, soţul, o rudă în
linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, de o parte şi
incapabil, de alta (art. 128).
C. Sancţionarea nerespectării prevederilor privitoare la
reprezentarea legală. Abaterile de la dispoziţiile legale privind
reprezentarea incapabililor se sancţionează în aceleaşi condiţii ca şi
cele care privesc nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la
încheierea de acte juridice de către cei cu capacitate de exerciţiu
restrânsă. a ocroti, cu precădere, interesele personale ale
incapabililor.
3.5.4. Incapacităţile speciale de exerciţiu. Uneori, legea
civilă instituie prohibiţii privitoare la încheierea anumitor acte
juridice de către persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu,
prohibiţii care sunt reunite sub denumirea generică de incapacităţi de
a contracta sau de a încheia acte juridice. Aşa, de exemplu, soţii nu
pot încheia între ei contracte de vânzare-cumpărare (art. 1307 C. civ);
tutorii nu pot – nici direct nici prin persoane interpuse -, să cumpere
bunuri de la cei aflaţi sub tutelă (art.1308, pct. 1, C. civ.), iar
mandatarii însărcinaţi să vândă bunurile unei persoane nu pot - nici
direct nici prin persoane interpuse -, să cumpere aceste bunuri
(art.1308, pct. 2, C. civ); medicii nu pot primi donaţii de la
persoanele tratate de ei în cursul bolii care a pricinuit moartea acelor
persoane, la fel cum preoţii nu pot primi donaţii de la aceia pe care îi
asistă spiritual în timpul celei din urmă boli (art. 810, al. 1 şi 3 C.
civ.); minorul ajuns la vârsta majoratului nu poate dispune, prin
donaţie sau testament, în favoarea fostului său tutore, “dacă
44
45. socotelile tutelei n-au fost prealabil date şi primite (art. 809, al. 2, C,
civ.) etc.
Întrebări.
1. Ce este capacitatea de exerciţiu?
2. Prin ce se caracterizează capacitatea de exerciţiu restrânsă?
3. Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate
restrânsă de exerciţiu? De ce trebuie făcută distincţie între
reprezentantul legal şi ocrotitorul legal?
4. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu?
5. Care sunt persoanele puse sub interdicţie?
6.Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicţie în
45
registrul anume destinat?
7. În ce situaţii curatorul are calitatea de reprezentant sau
ocrotitor legal?
8. Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de
exerciţiu?
9. Ce sunt incapacităţile speciale de exerciţiu?
Cuvinte şi expresii cheie.
Tutore; curator; reprezentant legal; ocrotitor legal; acte de
conservare; acte de administrare a bunurilor; acte de administrare a
patrimoniului; acte de dispoziţie; autoritatea tutelară; comisia pentru
protecţia copilului; donaţii; liberalităţi; acte dezinteresate.
46. Capitolul III
Identificarea şi localizarea persoanei fizice.
& 1. Identificarea persoanei prin codul numeric personal.
Acest mod de identificare a persoanei fizice este reglementat de
Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate,
precum şi de Metodologia Nr. 1 din 13 octombrie 1997 pentru
aplicarea unitară a Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, pe care o vom evoca, în continuare, prin denumirea
“Metodologie”.
Potrivit art. 5, al 2, Din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa
populaţiei şi cartea de identitate, codul numeric personal reprezintă
un număr semnificativ ce individualizează o persoană fizică şi
constituie singurul identificator pentru toate sistemele informatice
care prelucrează date nominale privind persoana fizică.
Pentru cetăţenii români a căror naştere s-a înregistrat în
România, codul numeric personal se atribuie de către ofiţerii de stare
civilă, odată cu întocmirea actului de naştere şi completarea
buletinului statistic pentru “născuţi vii” şi se consemnează integral în
actul de naştere, certificatul de naştere, buletinul statistic şi
comunicarea de naştere pentru luarea în evidenţa populaţiei.
Codul numeric personal nu se poate schimba decât în cazurile
în care se modifică, potrivit legii, datele privind sexul şi data naşterii.
Totodată, codul numeric personal poate fi modificat dacă a
fost atribuit greşit ori a fost înscris greşit în actele de stare civilă.
& 2. Identificarea persoanei prin starea civilă.
46
47. 2.1. Noţiune. Lipsa unei definiţii legale a făcut, pe de o parte,
ca, în literatura noastră de specialitate, starea civilă să fie definită
diferit şi, pe de altă parte, ca tot diferite să fie şi părerile privitoare la
cuprinsul stării civile.
Astfel, într-o definiţie lapidară se arată că starea civilă este “
mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea
calităţilor personale având această semnificaţie.” În starea civilă a
persoanei putem şi trebuie să includem doar acele calităţi (atribute)
ale persoanei care interesează nu numai individul dar şi societatea şi,
în consecinţă, au fost reţinute prin lege ca fiind determinante pentru a
individualiza o persoană în raport cu familia şi societatea. Este vorba
despre calităţi care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul că nu
pot fi modificate decât în condiţiile stabilite de lege cât şi despre
calităţi unice. Aşa fiind, este nevoie de un criteriu care să permită
decelarea acelor atribute sau calităţi care ţin de starea civilă de acelea
care nu ţin sau nu ţin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de
reunire a acelor calităţi ale persoanei care pot fi reţinute ca fiind
elemente ale stării civile îl constituie actele de stare civilă, prin care
se dovedeşte însăşi starea civilă a unei anumite persoane, astfel cum
prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin
urmare, starea civilă poate fi definită, după părerea noastră, ca fiind
ansamblul de calităţi (atribute) personale - de fapt şi juridice -, care
potrivit legii trebuie evidenţiate prin actele de stare civilă, în scopul
individualizării persoanei în familie şi în societate .
2.2. Conţinutul stării civile. Enunţare. Într-un prim înţeles,
starea civilă este, aşa cum am arătat, o sumă de atribute sau calităţi
personale. Având în vedere acest înţeles, s-a apreciat că starea civilă
cuprinde următoarele elemente: “din căsătorie, din afara căsătoriei,
născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit,
divorţat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie
(sexul), o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.”
În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de
atribute ale persoanei - asupra cărora vom reveni pentru a le prezenta
47
48. pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiaţia; numele; starea conjugală;
cetăţenia.
Într-un al doilea înţeles, starea civilă este privită ca un drept
subiectiv de individualizare a persoanei, drept al cărui conţinut este
dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv: a)
posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b)
posibilitatea de a pretinde să fie individualizat de alţii prin starea sa
civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forţa de constrângere a
statului.
2.3. Caracterele stării civile.
2.3.1. Legalitatea stării civile. Acest caracter rezultă din
faptul că de la început (de la naştere) şi până la sfârşit (la moarte)
starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziţii cu
caracter imperativ, deci mai puţin de voinţa titularului ei.
2.3.2. Naţionalitatea stării civile. Tocmai datorită faptului că
are o reglementare imperativă şi de ordine publică, starea civilă are şi
un caracter naţional, în sensul că este determinată de legea naţională
a persoanei. Aceasta înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se
schimbă în funcţie de deplasarea acesteia dintr-un stat în altul ci
rămâne supusă legii naţionale a respectivei persoane. Este ceea ce
rezultă din art. 11 din Legea nr. 105/1992, care dispune că ”Starea,
capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de
legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se
prevede altfel.”
2.3.3. Indivizibilitatea stării civile. Starea civilă - chiar dacă
este alcătuită din mai multe elemente, care se bucură de o relativă
independenţă -, este indivizibilă atât în ansamblul ei cât şi din punct
de vedere al fiecărui element privit separat. Aceasta înseamnă, pe de
o parte, că o persoană nu poate să accepte şi să folosească doar
anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele şi, pe de
altă parte, că o anumită persoană are aceeaşi stare civilă faţă de toate
celelalte persoane şi nu numai faţă de unele dintre acestea.
48
49. 2.3.4. Indisponibilitatea stării civile. Indisponibilitatea stării
civile şi a elementelor sale trebuie înţeleasă în sensul că ele nu pot fi
cedate nici prin acte între vii nici pentru cauză de moarte, nu pot fi
obiect de tranzacţie, renunţare sau revocare. În consecinţă, oricare
dintre actele, convenţionale sau unilaterale, menţionate în cele ce
preced, va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
2.3.5. Imprescriptibilitatea stării civile. Starea civilă este
imprescriptibilă atât extinctiv cât şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că
oricât timp o persoană nu exercită un element al stării civile acesta nu
se pierde (stinge). Aşa spre pildă, dacă o persoană nu se prevalează
vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că
această stare încetează; tot astfel, dacă o persoană îşi ascunde filiaţia
şi nu se prevalează vreme îndelungată de ea, nu înseamnă că ea
pierde această filiaţie ca urmare a nefolosirii.
Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se
concretizează în faptul că nici starea civilă şi nici vreunul dintre
elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt,
oricât de îndelungată ar fi aceasta.
2.4. Sursele stării civile.
2.4.1. Legea. Caracterul legal al stării civile face ca, în cele
din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna, determină starea civilă
a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobşte,
condiţionată de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuşi,
uneori corelaţia dintre lege şi starea civilă este atât de strânsă încât
faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea ce
îndreptăţeşte concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct
din lege. Este, spre pildă, cazul filiaţiei faţă de tată a copilului din
căsătorie, filiaţie care rezultă din prezumţiile legale de paternitate
prevăzute de art. 53 C. fam.
2.4.2. Faptele de stare civilă. Faptele de stare civilă sunt
naşterea persoanei şi moartea acesteia.
49
