1. TESTARE PSIHOLOGICĂ I
(NOTE DE CURS – PENTRU UZ INTERN)
CUPRINS
CUPRINS - 1
INTRODUCERE - 3
TESTELE PSIHOLOGICE - 4
Definirea testelor psihologice - 4
Scurt istoric al testelor psihologice - 5
Scopul testelor psihologice - 6
Funcțiile testului psihologic - 6
a. Testul ca instrument de măsurare / evaluare - 6
b. Testul ca eșantion de comportament - 7
c. Testul ca procedură standard de administrare, cotare şi interpretare a rezultatelor -7
d. Testul ca rezultat al unei colecții de itemi -7
Clasificarea testelor psihologice - 8
Particularități ale principatelor categorii de teste psihologice - 11
Părțile componente ale testelor psihologice - 12
Constucția testelor psihologice - 13
Redactarea raportului psihologic -14
CRITERII PRINCIPALE DE APRECIERE A TESTELOR PSIHOLOGICE - 14
Obiectivitatea - 14
Fidelitatea - 15
A. Consistența internă - 16
B. Stabilitatea - 16
C. Metoda formelor paralele - 17
D. Fidelitatea interevaluatori - 17
Validitatea - 17
A. Validitatea de conţinut - 18
B. Validitatea de construct - 19
C. Validitatea de criteriu - 20
 validitatea predictivă - 21
 validitate concurentă - 21
CRITERII SECUNDARE DE APRECIERE A TESTELOR PSIHOLOGICE - 22
Utilitatea testelor psihologice - 22
Durata prognosticului psihologic - 22
1

2. Evaluarea răspunsurilor - 23
 Surse de eroare în evaluare - 27
CRITICI ADUSE TESTELOR PSIHOLOGICE - 28
TESTAREA COMPUTERIZATĂ - 29
DOMENII DE APLICARE ALE TESTELOR PSIHOLOGICE - 30
PSIHOMETRIA ȘI DIAGNOZA PSIHOLHOGICĂ - 36
ASPECTE ETICE LEGATE DE UTILIZAREA TESTELOR PSIHOLOGICE - 38
TESTAREA INTELIGENȚEI - 43
Generalități - 43
Scala de inteligență Stanford – Binet 44
Scala Wechsler de Inteligență pentru Adulți (W.A.I.S.) 51
Matricele Progresive Standard MP(s) - 58
Matricele Progresive Colorate MP (c) (seriile A, Ab şi B) - 71
Matricele Progresive Avansate MP (a) - 80
Bateria de Teste pentru Aptitudini Cognitive (BTPAC) – 82
Testul Verbal de Inteligență (T.v.i.) - 90
TESTAREA ATENȚIEI - 91
Testul de atenție concentrată TOULOUSE – PIERON - 92
Testul de atenție distributivă PRAGA - 93
TESTAREA MEMORIEI - 97
Testul REY (auditiv și vizual) - 97
Figura Complexă REY 105
TESTUL DE APTITUDINI MECANICE MAC-QUARRIE 112
TESTE NEUROPSIHOLOGICE - 116
Nepsy - 116
GLOSAR - 125
ANEXA 1 - TESTUL STANFORD – BINET (SELECȚIUNI) - 126
ANEXA 2 - TESTUL VERBAL DE INTELIGENȚĂ (SELECȚIUNI) 128
ANEXA 3: W.A.I.S. (SELECȚIUNI) - 129
ANEXA 4: TESTUL PRAGA (a) - 131
ANEXA 4: TESTUL PRAGA (b) - 131
ANEXA 5: PROBA REY (15 CUVINTE) - VARIANTA AUDITIVĂ - 132
ANEXA 5: PROBA REY (15 CUVINTE) - VARIANTA VIZUALĂ- 134
ANEXA 6: FIGURA COMPLEXĂ REY- 136
ANEXA 7: IMAGINI MATRICI PROGRESIVE RAVEN - 137
2

3. INTRODUCERE
Testarea psihologică este un domeniu caracterizat prin utilizarea de mostre de comportament în
scopul de a face generalizări despre o anumită persoană. Prin mostre de comportament, se înțeleg
observaţii realizate în timp asupra sarcinilor efectuate de o persoană, care au fost, de obicei, prescrise în
prealabil. Aceste răspunsuri sunt adesea compilate în tabele statistice care permit evaluatorului să
compare comportamentul individului testat cu răspunsurile unui grup.
Testele psihologice reprezintă o rafinare sistematică a observaţiei şi a metodelor de evaluare. Ele
materializează, traduc într-un dispozitiv experimental şi de analiză psihologică o anumită concepţie sau
teorie psihologică dintr-o anumită perioadă despre o funcţie sau despre funcţionalitatea psihică. În
construcţia probei se reflectă limitele concepţiei de la care s-a pornit. Aceasta pune în discuţie valoarea de
cunoaştere a unui anumit test.
Testul psihologic se aseamănă cu experimentul psihologic, dar are o mai mai mare fineţe în
realizarea evaluărilor cu care operează. În timp ce experimentul se interesează de legitate, testul urmăreşte
sesizarea diferenţelor dintre oameni.
Termenul tehnic pentru știința din spatele testării psihologice este psihometria.
Testarea psihologică nu este același lucru cu evaluarea psihologică.
Evaluarea psihologică este un proces care implică integrarea informaţiilor din multiple surse (ex.
teste psihologice, antecedente personale şi medicale, descrierea simptomelor şi problemelor actuale – de
către subiectul investigat sau alte persoane din anturajul apropiat -, precum şi informaţii colaterale
(interviuri cu alte persoane despre persoana evaluată).
Testul psihologic este una din sursele de date utilizate în cadrul procesului de evaluare; de obicei
este utilizat mai mult de un test. Toți psihologii realizează o formă de testare atunci când furnizează
servicii către clienţii sau pacienţii lor, folosind, de exemplu, simple liste de verificare pentru a evalua
unele trăsături sau simptome.
Evaluarea psihologică este un proces mult mai complex, mai adânc și mai detaliat, care se
focalizează pe psihodiagnoză, evaluarea nivelului de funcţionalitate sau de invaliditate al subiectului, a
nivelului de ajutor direct în tratament, precum și de evaluare a rezultatelor tratamentului.
3

4. TESTELE PSIHOLOGICE
Definirea testelor psihologice
Un test psihologic este o procedură sistematică de obţinere a probelor de comportament, relevante
pentru funcţionarea cognitivă sau afectivă, precum şi pentru evaluarea şi notarea acelor probe în
conformitate cu standardele. Mii de instrumente de precizie pot fi numite astăzi teste psihologice.
De-a lungul timpului au existat numeroase încercări de definire a testlor psihologice. Adesea
aceste definiții se referă la test ca fiind o probă (frecvent - serie de probe) construită în scopul stabilirii
prezenţei (sau absenţei) unui aspect psihic, a particularităţilor de comportare sau a gradului de dezvoltare
psihică (Roşca, 1972). Tot ca o probă, folosită mai frecvent în psihologia diferențială, este definit și în
Marele Dicționar al Psihologiei (Larousse, 2006), probă ce permite” descrierea comportamentului unui
subiect într-o situație definită cu precizie prin referire la un grup definit de subiecți plasați în aceeași
situație”.
Anastasi, 1976, afirma că ”un test psihologic este în mod esenţial o măsură obiectivă şi
standardizată a unui eşantion de comportament”.
O altă definiție îi aparține lui Gregory, 1992, care apreciază testul psihologic ca fiind ”o procedură
standardizată prin care se formează un eşantion de comportamente care va fi descris prin categorii sau
scoruri și care face posibilă utilizarea rezultatelor în predicţia altor comportamente, mai importante”.
După Rey testele sunt procedee standardizate, concepute pentru a provoca la subiecţii investigaţi
reacţii înregistrabile sub aspectul intensităţii, formei, duratei, semnificaţiei, etc., datele obţinute fiind
estimate prin referirea lor la valorile etalon.
Definiţia Asociaţiei Internaţionale de Psihotehnică (transformată în 1956 în Asociaţia
Internaţională de Psihologie Aplicată), preluată de H. Pieron în '' Vocabulaire de la Psychologie'' : ''Testul
este o probă determinată, ce implică o sarcină de efectuat, identică pentru toţi subiecţii examinaţi, cu
instrumente precise pentru aprecierea succesului sau a eşecului sau pentru notaţia numerică a reuşitei''.
Pierre Pichot, considerând că definiţia de mai sus este aplicabilă numai testelor de inteligenţă, de
aptitudini şi de cunoştinţe, dă următoarea definiţie: '' Se numeşte test mintal o situaţie experimentală
standardizată, care serveşte drept stimul unui comportament. Acest comportament este evaluat printr-o
comparare statistică cu acela al unor indivizi plasaţi în acceaşi situaţie, ceea ce permite clasarea
subiectului examinat fie cantitativ, fie tipologic''.
Alain Sarton accentuează funcţia de predicţie a testelor - probă care permite, plecând de la un
comportament observat al unui subiect dat-, să se determine comportamentele uzuale, inclusiv cele
viitoare, semnificative ale subiectului considerat.
După Oleron testele sunt instrumente fundamentale ale psihologiei aplicate, utile cercetării
datorită posibilităţii de a examina numeroşi subiecţi în situaţii uniformizate.
4

5. Funcția de bază a testelor psihologice este să măsoare diferențele dintre indivizi sau între diferite
reacții comportamentale ale aceluiași individ în diferite situații cu care acesta se confruntă.
În concluzie, putem defini testul psihologic ca un instrument de evaluare ce vizează un eşantion
de comportament și implică o procedură standard privind administrarea, cotarea şi interpretarea
rezultatelor.
Scurt istoric al testelor psihologice
- Originile testării psihologice, ca de altfel ale psihodiagnozei în genere, se pierd în antichitate.
- Cu trei mii de ani în urmă Imperiul Chinez a dezvoltat un sistem de examinare a funcționarilor
publici, sistem care s-a păstrat până la începutul acestui secol. Se testau cunoștințele din cinci
domenii (Du Bois, 1966):
1) codul civil;
2) probleme militare;
3) cunoștințe de agricultură;
4) venituri;
5) cunoștințe de geografie
- în Grecia antică, testarea a fost un ajutor în procesul educațional. Testele au fost utilizate în
evaluarea deprinderilor intelectuale și a calităților fizice
- În Evul Mediu, universitățile europene foloseau o serie de teste pentru promovarea studenților în
anii superiori de studii.
- Testele psihologice construite pe baze științifice datează doar de aproximativ o sută de ani.
- Apariția lor este legată de constituirea, în a doua jumătate a secolului XIX, a psihologiei științifice
și, în cadrul ei, a metodelor psihometrice. În această perioadă creşte intersul societăţii pentru
problemele de sănătate mentală, dezvoltare mentală normală şi pentru cazurile de retard sau boală
mentală. Acestea au creat necesitatea realizării unor sisteme obiective de clasificare a persoanelor.
- În 1838 medicul Esquirol se ocupă de retardul mental stabilind mai multe grade de la normalitate
la idioţie. El considera că modul de utilizare a limbajului exprimă cel mai bine nivelul intelectual.
- În acceaşi perioadă medicul francez Seguin se ocupă de antrenarea simţurilor şi a musculaturii la
copii retardaţi.
- 1879, Wilhem Wundt înfiinţează primul laborator de testare psihologică la Leipzig, Germania
– acest moment este asimilat constituirii psihologiei ca știință independentă
- 1884, Francis Galton realizează prima baterie de teste; în acest an, la expoziţia internaţională, pt.
3 peny, în laboratorul lui Fr. Galton, se realiza testarea acuităţii auditive, a forţei musculare, a
timpului de reacţie simplu (TRS) şi a altor funcţii psihice simple.
5

6. - 1890, James McKeen Cattell utilizează pentru prima dată termenul de "mental test", evaluând
aptitudinile intelectuale pe baza unor probe ce vizau timpul de reacţie şi capacitatea de
discriminare senzorială
- 1905, Scala Metrică a Inteligenței - primul test de inteligenţă elaborat de Binet-Simon
- 1914, Stern introduce termenul de coeficient de inteligenţă; (IQ) = vârsta mintală/vârsta
cronologică
- 1917, Robert Yerkes realizează testele pentru încorporarea în armata americană în timpul Primului
Război Mondial: Army Alpha şi Army Beta
- 1920 – 1940, Dezvoltarea majoră a testelor de personalitate
- 1920, Hermann Rorschach, Testul petelor de cerneală
- 1927, este elaborat primul chestionar ce viza orientarea profesională
- 1939, Wechsler Bellevue Intelligence Scale elaboarată de David Wechsler. Va fi revăzută ulterior
şi îmbunătăţită în anii 1955 (WAIS) şi 1981 (WAIS-R)
- 1942, Minesota Multiphasic Personality Inventory (MMPI)
- 1949, Weschler Intelligence Scale for Children (WISC) - revăzut şi îmbunătăţit în anii 1974
(WISC-R) şi 1990 (WISC-III)
- 1967, Wechsler Primary and Prescholl Intelligence Scale (WPPSI)
- 1969, interpretarea computerizată a testelor
Scopul testelor psihologice
 Selecţie/clasificare
 Diagnostic şi intervenţie
 Autocunoaştere
 Proiecte de evaluare a unor modificări intervenite în urma unor intervenţii educative,
psihoterapeutice.
 Instrumente ale cercetării ştiinţifice
Funcțiile testului psihologic
Pornind de la definiția dată de Anastasi, în 1976, putem urmări principalele funcții pe care trebuie
să le întrunească un bun test psihologic:
a. Testul ca instrument de măsurare / evaluare
6

7. A măsura înseamnă a atribui numere obiectelor sau fenomenelor potrivit unor reguli determinate
(Stevens, 1951). Aceste reguli stabilesc o corespondenţă între proprietăţile numerelor şi proprietăţile
obiectelor/fenomenelor. Testele psihologice vizează tocmai aceste atribute/trăsături specifice, ce pot fi
măsurate prin instrumente de tipul scalelor de măsură. Ele pot fi nominale sau ordinale, de interval sau de
proporții.
Prin scale nominale măsurarea poate fi realizată ori de câte ori caracteristica studiată permite
împărţirea în clase de elemente echivalente. Relaţia de echivalenţă vizează orice două submulţimi ale unei
clase, care nu trebuie să se intersecteze (ex. categoriile socioprofesionale, sex, vârstă, rasă etc.)
Prin scale ordinale măsurarea realizează ierarhizarea claselor; clasele sunt ordonate, dar distanţa
dintre ele nu poate fi estimată (se fac aprecieri de tipul: foarte bun, bun, slab, foarte slab), iar rezultatul
poate fi interpretat statistic prin histograme.
În cadrul scalelor de interval măsurarea presupune o unitate de măsură comună şi constantă (ex.
IQ)
b. Testul ca eșantion de comportament
Testul psihologic realizează observaţii pe un eşantion de comportamente ale unui subiect. De
exemplu, fie că se doreşte evaluarea vocabularului unui copil, a aptitudinilor sale aritmetice sau
coordonarea motrică la un pilot, psihologul trebuie să aleagă din totalitatea comportamentelor disponibile
câteva reprezentative pentru a le include într-o probă psihologică.
Eşantionarea corectă şi reprezentativă a comportamentului depinde de calitatea şi numărul
itemilor. Valoarea predictivă a testului depinde de gradul în care este acoperit comportamentul măsurat.
c. Testul ca procedură standard de administrare, cotare şi interpretare a rezultatelor
Standardizarea vizează obiectivarea și uniformitatea procedurii de testare, în toate aspectele ei
importante - de administrare, notare şi interpretare a rezultatelor.
În mod natural, timpul şi locul administrării unui test, precum şi circumstanţele în care el este
administrat, ca şi examinatorul care-l aplică, afectează rezultatele testelor. Totuși, scopul standardizării
procedurilor de testare este de a face toate variabilele care sunt sub controlul examinatorului cât de
uniforme posibil, astfel încât toată lumea care aplică testul va beneficia de aceleași condiții.
Standardizarea se raportează la toate etapele testării psihologice, respectiv la:
o modalitatea de aplicare/administrare;
o modalitatea de cotare;
o modalitatea de interpretare şi raportare la norme/etaloane
d. Testul ca rezultat al unei colecții de itemi
7

8. Itemul reprezintă un stimul specific care determină un anumit comportament ce poate fi cotat şi
evaluat independent.
Corecta ordonare a itemilor după gradul lor de dificultate - care se stabileşte în funcţie de
procentajul rezolvărilor corecte, pe fiecare item, în eşantionul pe care s-a realizat validarea - face ca
testul psihologic respectiv să îndeplinească și condiția de obiectivitate.
Există mai multe tipuri de itemi ce pot fi clasificați în:
a. Itemi de tip eseu - subiectului i se cere să răspundă liber la un item
b. Itemi cu răspunsuri date, care pot fi, la rândul lor, de tip:
b.1. "da-nu"/ "adevărat-fals“ (ex. Suntem în 30 Noiembrie ?)
Ei sunt utilizaţi cel mai frecvent în testele de cunoştinţe și uneori în testele de personalitate, dar
sunt inadecvaţi în chestionarele de atitudini sau în cele ce evaluează simptomele clinice -în aceste
domenii nu există răspunsuri corecte sau greşite.
Avantajul utilizării acestui tip de itemi este că sunt uşor şi rapid de administrat.
Dezavantajul este dat de faptul că subiectul are 50% şanse de a ghici răspunsul.
b.2. cu răspunsuri la alegere (ex. Care este capitala Olandei?)
Ei sunt utilizaţi de regulă în testele de cunoştinţe și au ca principal avantaj diminuarea procentului
ca subiectul să ghicească răspunsurile.
b.3. cu răspunsuri pe scale de tip: "da-nu-nu ştiu", "de acord-acord parţial-dezacord",
"întotdeauna-adesea-uneori-niciodată“
Ex. Sunt o persoană fricoasă în situaţii de extreme:
 întotdeauna
 adesea
 uneori
 niciodată
b4. cu răspunsuri ce trebuie alăturate după diferite criterii:
Ex:
__ 1. primul test de inteligenţă A. Raven
__ 2. test proiectiv de personalitate B. Binet-Simon
__ 3. test de inteligenţă de grup C. Rorschach
Clasificarea testelor psihologice
8

9. Se apreciază că sunt în circulaţie cca 17.000 de teste fapt care justifică o clasificare a acestora
pentru a ne putea orienata în problema valorii lor de cunoaştere şi predicţie. Asemănarea de criteriu
(măsoară acelaşi aspect psihic) nu elimină deosebirile între teste cu privire la natura itemilor, colectarea şi
cotarea răspunsurilor, prelucrarea şi interpretarea rezultatelor.
În literatura de specialitate există numeroase încercări de clasificare a testelor psihologice.
Marele Dicționar al Psihologiei (Larousse, 2006) clasifică testele psihologice în două mari
categorii:
 după caracteristicile individuale implicate în culegerea și tratarea informației venite din exterior:
teste de inteligență, de aptitudini, de cunoștințe etc
 după caracteristicile implicate în orientarea și controlul conduitelor: teste de personalitate,
temperament, interese etc.
Termenul de test are o accepţiune largă în sens de procedură de măsurare sau de evaluare, ceea ce
face să distingem în sens strict:
 teste creion-hârtie, orale şi pe aparate, care au destinaţie psihometrică
 inventare de personalitate, chestionare de interese, probe proiective, formele clinice asociate
 teste de cunoştinţe.
Luând în considerare criterii generale, putem clasifica majoritatea testelor psihologice în:
a). după obiectivul investigat:
 teste de inteligenţă
 de personalitate
 de aptitudini
 de cunoştinţe
 de sociabilitate, etc.
b). după strategia de construcţie (se referă în special la bateriile de teste):
 eterogene (itemii sau subtestele nu corelează între ele)
 omogene (grad variabil de intercorelare)
c). după materialele utilizate – deoarece există o mare varietate a materialelor utilizate, ne rezumăm la a
clasifica testele psihologice în:
 teste verbale
 teste non-verbale.
Sau - după același criteriu - în:
 teste creion-hârtie (verbale, proiectiv-spaţiale,etc)
 teste orale
 teste cu materiale (cuburi, rondele, imagini, figuri geometrice, teste pe aparate, etc.-
solicită uneori performanţa)
9

10. d). după modalitatea de administrare:
 individuale vs. colective
 cu timp limitat (impus) vs. cu timp nelimitat (liber)
e). după tipul de răspunsuri:
 cu răspuns liber, deschis
 cu răspuns la alegere
f). după tipul rezultatelor:
 teste sintetice
 teste analitice
g). după structură:
 teste prognostic : teste de maturitate psihică, de maturitate pedagogică, de dezvoltare
intelectuală, de aptitudini specifice
 teste de randament: teste de aptiduni sau de cunoştinţe
 teste diagnostic (teste analitice)
h). după funcție:
 teste de evaluare
 teste de eficienţă
 teste performanţă
 teste proiective
În 1999, Albu a realizat o clasificare destul de exhaustivă a testelor psihologice:
1. în funcţie de conţinutul testului:
a). după modul de executare a sarcinii de către subiect
 teste orale
 teste scrise
 teste de performanţă:
 teste cu manipulare de aparate şi piese
 teste administrate pe calculator
b). după utilizarea limbajului în rezolvarea sarcinii
 teste verbale
 teste nonverbale
c). după modul de procesare implicat:
 teste de eficienţă
 teste de aptitudini
 teste de dezvoltare intelectuală
10

11.  teste de cunoştinţe
 probe de lucru
 teste situaţionale
 teste de personalitate (nonintelective).
2. în funcţie de modul de administrare a testului:
a). după numărul persoanelor care pot fi examinate simultan:
 teste individuale
 teste de grup
b). după timpul de execuţie
 teste de viteză
 teste de randament:
 cu limită de timp
 cu timp de lucru nelimitat
3. în funcţie de modul de cotare a testului şi de interpretare a scorului:
a). după modul de stabilire a cotei la test:
 teste obiective
 teste subiective
b). după modul în care se interpretează scorurile testelor
 teste normative
 teste centrate pe criteriu
 teste idiografice
 teste ipsative
Particularități ale principalelor categorii de teste psihologice
Testele individuale permit un examen mai profund şi mai riguros (ex. clinic) spre deosebire de
testele colective.
Timpul impus favorizează subiecţii rapizi.
Sarcinile cele mai frecvente date în teste sunt: ordonarea, clasificarea sau serierea de obiecte,
imagini după culoare, volum, formă, greutate, asocieri de cuvinte cu înţelesuri similare, opuse, corelate.
Se solicită comparaţii sau căutare de cuvinte ascunse, rime, descifrarea de coduri verbale, coduri de cifre,
etc. Se mai cere definirea unor concepte, noţiuni să se întocmească povestiri, raţionamente, propoziţii.
11

12. Teste verbale implică comprehensiunea (înţelegerea) verbală (în testele de capacitate intelectuală).
Sunt mai rezistente la deteriorarea psihică şi la uzură.
Teste nonverbale sunt destinate subiecţilor cu handicapuri de vorbire, analfabeţi, surzi, afazici,
defavorizaţi cultural, etc. Ele se folosesc şi pentru testarea însuşirilor deosebite de cele care implică
vocabularul (inteligenţă practică, abilităţi specializate, capacitate de combinare în spaţiu, memorie
topografică, a formelor, viteza percepţiei, etc.)
Testele sintetice se adresează unor activităţi complexe ce solicită anumite aptitudini. Se finalizează
într-o notă de ansamblu care ţine seama de reuşita la diferite teste sau subteste ale bateriei.
Testele analitice se finalizează cu note distincte pentru componentele bateriei. Acestea permit
realizarea de profile psihologice (scări gradate, stelare, scatter = indice de abatere a valorii individuale
faţă de valoarea medie considerată tipică).
Părțile componente ale testelor psihologice
1. componenta statică, materială a testului, care cuprinde, la rândul ei:
a. manualul testului – conține baza conceptuală a testului, datele psihometrice aferente
construcţiei testului, indicații privind aplicarea testului, normele și standardele de interpretare
și de evaluare a rezultatelor și modalitatea de redactare a concluziilor, precum și valoarea şi
limitele testului în cauză și studii de caz, anexe cu studii de validare, studii critice etc
- reprezintă sursa principală de informații pentru aprecierea încrederii pe care putem să o
avem într-un test.
b. materialul testului – cuprinde diferite tipuri de aparate pentru evidențierea stimulilor, caietul
testului, for de răspuns, materiale pentru prelucrare și pentru manipulare. Această parte asigură
stimularea comportamentelor de răspuns.
c. materiale auxiliare (ex. grile de corectură - șabloane, folii cu orificii-, aparate de măsură)
Odată cu procesul de computerizare a testelor psihologice componenta statică a suferit mari
modificări prin condensarea acestor informații și prelucrarea lor pe calculator.
2. componenta dinamică, de realizare a unui test, care cuprinde:
a. consemnul testului = instruirea persoanei calificate profesional, care aplică testul, cu privire
la condițiile, realizarea, evaluarea testelor, precum și la instructajul ce trebuie aplicat
subiecților pe parcursul desfășurării unui test; adesea aceste informații sunt cuprinse în
manualul testului
b. partea de realizare a testului / sarcinile testului – care pot fi simple sau complexe, de
dificultăți egale sal diferite. Se poate exprima prin:
12

13. - o reacție motorie (reacție senzorial – motorie sau verbală la stimuli simpli sau
complecși, tapping )
- o percepție senzorială (tahistoscop)
- o activitate de rutină mintală sau fizică (a înșira bile, a efectua calcule după anumiți
algoritmi (ex.testul Kraepelin))
- rezolvarea unei probleme concrete sau abstracte
- răspunsuri la întrebări privind comportamentul, trăirile, dispoziția
c. evaluarea - exprimarea rezultatelor la test prin unul sau mai multe punctaje. Ea poate fi
clasificată în:
- evaluare psihometrică vs. evaluare comportamentală,
- evaluare statică vs. evaluare dinamică
Constucția testelor psihologice
Cerințele obligatorii în construirea unui test psihologic se referă la următoarele aspecte:
a. Stabilirea unei necesități – implică luarea în considerare a cerințelor formale și informale pentru
test. Trebuie analizată necesitatea reală pentru construcția testului respectiv și disponibilitatea
pieței (trebuie cercetat pentru început dacă există un test similar, pentru a nu ne repeta)
b. Definirea obiectivelor și parametrilor testelor – în această etapă trebuie stabilit scopul testului (cui
se adresează și de ce a fost ales acest test); de asemenea, trebuie clarificat modul în care
informația utilizată în test este utilă și celui care dă testul, precum și numărul itemilor și tipul de
format al itemilor și al răspunsurilor
c. Selectarea unui grup de experți în domeniul respectiv – cu care se discută obiectivele, scopul și
parametrii testului și se realizează o primă machetă a testului
d. Scrierea itemilor – fie de către experți în domeniul respectiv, fie de experți în domeniul testului,
revizuirea itemilor (din punct de vedere al conținutului) de către cel puțin o persoană sau de către
o echipă care nu a fost implicată în scrierea lor.
e. Faza de teren – itemii sunt supuși realității = un prim eșantion de itemi este utilizat pentru a fi
testați subiecți reali, dintr-un anumit grup țintă (realizat pe diferite criterii precum: vârstă, studii,
sex, pregătire profesională etc.); în urma testării se va calcula gradul de dificultate și de
discriminare al itemilor = analiza de itemi
f. Revizuirea itemilor – urmează analizei de itemi, verifică o anumită încărcătură nedorită de itemi
sau prejudecăți (ex.sexuale sau legate de minorități); se elimină itemii care pot fi incorecți,
nedrepți sau care pot leza anumite grupuri de persoane
13

14. g. Realizarea formulei finale a testului – se verifică adecvarea grilei de scorare și itemii (de regulă,
de către o persoană din exterior)
h. Constituirea normelor și calcularea finalității și validității – implică verificarea datelor tehnice ale
testului, realizarea procedurilor de eșantionare sau de constituire a loturilor de experimentare,
administrarea și scorarea formei finale a testului, construirea normelor adecvate de interpretare
Redactarea raportului psihologic
Finalizarea examinăriii psihologice se face sub forma raportului psihologic, care trebuie să aibă în
vedere atât tipul examinării, căt și cerințele beneficiarului. Raportul psihologic al unui examen clinic
diferă în amploare și profunzime a interpretărilor de raportul psihologic al unui examen de selecție
profesională, după cum raportul privind consilierea educațională diferă în conținut și tip de centrare pe
probleme de raportul de expertiză judiciară.
În general, raportul psihologic trebuie să se ghideze după următoarele principii generale:
- să corespundă solicitării beneficiarului
- să fie clar, fără ambiguități și subiectivism
- să evite termenii tehnici, neinteligibili beneficiarului
- să reflecte obiectiv situaţia
- să nu fie intruziv
- să respecte confidențialitatea
- să fie redactat cu profesionalism, fără păreri subiective / personale
- să explice semnificația rezultatelor prezente
Aceste principii sunt reglementate prin Standardele de testare educațională și psihologică.
Una din criticile aduse modalității de redactare a rapoartelor psihologice o constituie
descriptivismul exagerat al comportamentului subiectului în timpul examinării, fără a analiza și integra
aceste comportamente într-un sens anume, ceea ce lasă deschisă posibilitatea de interpretare, adesea
greșită a rezultatelor beneficiarului. În condițiile în care se obțin rezultate contradictorii este important ca
raportul psihologic să prezinte în mod obiectiv constatările și să încerce să explice inconstanțele,
incertitudinile, discordanțele dintre ele.
CRITERII PRINCIPALE DE APRECIERE A TESTELOR PSIHOLOGICE
14

15. Obiectivitatea
Obiectivitatea sau concordanța interpersonală vizează gradul în care rezultatele obținute în urma
administrării şi notării unui test psihologic sunt independente de judecata subiectivă a examinatorului. Se
poate spune că un test este pe deplin obiectiv atunci când diverși examinatori obțin aceleași rezultate cu
același subiect.
Obiectivitatea se determină prin analiza fidelităţii şi validităţii testului respectiv.
Fidelitatea
Fidelitatea unui test psihologic este definită cel mai adesea ca și calitate a unei probe (test) de a
arăta aceeași valoare atunci când se repetă măsurarea sau ca și absență relativă dintr-o probă psihologică a
erorilor de măsurare.
O altă definiție care abordează fidelitatea prin ”gradul în care scorurile testului sunt consistente
sau repetabile, adică, gradul în care ele nu sunt afectate de erorile de măsură” a fost realizată în 1985 de
Standards for Educational and Psychological Tests. Alteori la ea se face referire ca fiind precizia
măsurării realizată de un instrument.
Analiza fidelității unui test pornește de la conceptul de eroare; orice scor la un test psihologic este
rezultatul scorului real și al unei erori de măsură.
Se poate spune, în general, că orice test psihologic este fidel dacă:
1. este lipsit de erori de măsură, deci este precis
2. orice persoană obține scoruri egale la test și la o formă paralelă a acestuia
Fidelitatea unui test poate fi calculată pe baza a patru metode, și anume:
 metoda consistenţei interne → coeficienţi de consistenta internă;
 test - retest → coeficienţi de stabilitate;
 metoda formelor paralele → coeficienţi de echivalenţă;
 metoda fidelităţii interevaluatori → coeficienţi interevaluatori.
A. Consistența internă
Consistența internă vizează măsura în care toți itemii testului măsoară aceeași variabilă.
Analiza consistenței interne, respectiv analiza corelaţiei ce există între fiecare itemi, se face prin
calcularea coeficientului de consistență internă, prin mai multe modalități:
a. pornind de la scorurile observate la un test, pentru analiza consistentei interne pot fi calculaţi
următorii coeficienţi: α Cronbach; λ 3 Guttman; ρ 20 şi ρ 21 Kuder Richardson
15

16. b. prin metoda înjumătățirii, care presupune împărțirea testului în jumătate și calcularea
coeficientului de consistență internă între cele două părți, valoarea lui reprezentând valoarea
coeficientului de fidelitate. O altă formă a metodei înjumătățirii este metoda înjumătățirii item
cu item, prin care împărțirea testului în jumătate se realizează prin selectarea itemilor pari,
respectiv a celor impari.
B. Stabilitatea
Stabilitatea rezultatelor testării indică în ce măsură, la aplicări diferite în timp, un subiect obţine
aceleaşi rezultate la un test psihologic.
Calcularea coeficientului de stabilitate se realizează prin:
◦ administrarea testului la un grup de persoane;
◦ readministrarea testului după un interval de timp
◦ calcularea coeficientului de corelaţie între cele două administrări.
O valoare mare a acestui coeficient indică o bună stabilitate în timp a rezultatelor. Se poate spune
despre acel instrument că este fidel deoarece relevă aceleaşi valori ale unei variabile la măsurători diferite
în timp
Există o multitudine de factori care pot influența stabilitatea testului. Unul dintre aceștia este
intervalul de timp între test – retest: dacă intervalul de timp este prea scurt există pericolul reamintirii
răspunsurilor date anterior, iar dacă acest interval este prea lung apare posibilitatea maturizării
eșantionului. În consecință, rezultatele obținute în urma testării psihologice pot fi diferite, motiv pentru
care se impune întotdeauna precizarea intervalului de timp dintre testări, ca și condițiile aplicării.
Un alt factor care poate influența stabilitatea unui test îl constituie gradul de dificultate al itemilor:
în condițiile în care itemii sunt fie prea ușori, fie prea dificili se obțin coeficienți de stabilitate ridicați.
În plus pot apărea schimbări ale subiectului de la prima aplicare determinate, fie ca urmare a
efectului învățării răspunsurilor la itemi, fie ca urmare a schimbărilor de atitudine față de o anumită
problemă de la momentul primei testări.
C. Metoda formelor paralele
Această metodă este utilizată în situaţii practice ce necesită aplicări repetate ale unui test
psihologic la un interval foarte scurt de timp. În aceste situații aplicarea aceluiaşi test fiind improprie, este
16

17. necesară aplicarea de forme echivalente sau paralele ale unui test, prin măsurarea coeficienților de
echivalență.
Două teste sunt paralele dacă pentru un subiect erorile de măsură la cele două administrări sunt
variabile aleatoare independente. În acest caz itemii celor două teste trebuie să fie logic izomorfi (adică să
aibă acelaşi nivel de dificultate)
Utilizarea în practică a acestei forme de testare psihologică are atât avantaje, cât și dezavantaje.
Avantajele rezultă din faptul că utilizându-se forme paralele ale testelor nu mai este posibilă
reamintirea răspunsurilor de către subiecți. În plus, această metodă face inutilă căutarea răspunsurilor la
întrebările la care subiecții nu au ştiut răspunde.
Dezavantajele acestei metode vin din faptul că pentru realizarea celor două administrări este
necesar un consum mai mare de timp, este greu de realizat fiind dificilă şi costisitoare, iar subiecţii se pot
plictisi dacă testările sunt prea lungi.
D. Fidelitatea interevaluatori
Pentru testele care nu au o cotare obiectivă (testele proiective de personalitate) la care scorul este
influenţat şi de interpretarea pe care o dă persoana care face cotarea este necesar de calculat de calculat
fidelitatea între mai mulți evaluatori.
Se cere de la diferiţi evaluatori să calculeze scorurile la test după care se realizează un coeficient de
corelaţie interevaluatori, care exprimă măsura în care testul este independent de erori datorate modalităţii
de cotare a răspunsurilor subiectului.
Interpretarea coeficienților de fidelitate
Atunci când avem de ales între o mulțime de teste, având toate celelalte caracteristici egale (foarte
rar), este de preferat testul care are cea mai mare fidelitate, dar, de regulă, testul cel mai fidel este și testul
cel mai scump.
Cu un bun test se obțin indici care variază între 0,80 – 0,90 (ex. 0,85 pentru testul Binet-Simon).
În general, se cer nivele înalte de fidelitate testelor folosite în luarea de decizii importante asupra
persoanelor și celor ce împart indivizii în mai multe categorii, pe baza unor diferențe relativ mici între
aceștia (ex. în selecția profesională – teste cu coeficient de fidelitate mai mari de 0,90).
Se acceptă nivele scăzute de fidelitate când testele se utilizează pentru a lua decizii preliminare –
nu finale - și în cazul testelor care împart persoanele într-un număr mic de categorii, pe baza unor
diferențe individuale mari.
17

18. Dacă un test este folosit pentru compararea grupelor de persoane, coeficientul său de fidelitate
poate fi mic (0,6 – 0,7). Dar dacă testul se folosește pentru compararea persoanelor între ele, coeficientul
de fidelitate trebuie să fie mai mare de 0,84.
Validitatea
Validitatea testului se referă la măsura în care testul măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi cât
de bine realizează acest lucru (Anastasi, 1976) sau la “măsura în care testul îşi îndeplineşte funcţia”
Lindeman (1978)
Atunci când ne referim la validitatea unui test trebuie să ne punem următoarele întrebări:
◦ ”Testul măsoară cu adevărat ceea ce dorim să măsurăm?”
◦ “Eşantioanele de comportament incluse în test sunt reprezentative pentru constructul
vizat?”
Nici un test nu este valid pentru orice scop sau în orice context sau pentru orice categorie de
subiecţi. Validitatea trebuie determinată făcându-se referinţă la:
◦ funcţia testului,
◦ scopul utilizării lui,
◦ condiţiile în care va fi utilizat
◦ caracteristicile persoanelor cărora li se administrează testul (Standards for Educational
and Psychological Tests, 1974)
Validarea unui test este procesul prin care se investighează gradul de validitate a interpretării
propuse de test. Pentru fiecare din funcţiile testelor (decizie, predicţie) au fost formulate condiţii şi
strategii corespunzătoare de validare. Aceste strategii se referă la trei mari categorii de validitate:
◦ Validitate de conţinut;
◦ Validitate de construct;
◦ Validitate de criteriu.
A. Validitatea de conţinut
Validitatea de conținut are în vedere examinarea sistematică a conţinutului testului, pentru a se
verifica dacă testul acoperă un eşantion reprezentativ din domeniul care se cere a fi evaluat prin test
(Anastasi, 1976). Pentru a putea vorbi de o validitate de conţinut ridicată trebuie ca itemii care alcătuiesc
testul să fie reprezentativi pentru ceea ce testul doreşte să măsoare.
Analiza validităţii de conţinut a unui test trebuie să surprindă următoarele aspecte:
18

19. ◦ definirea şi descrierea domeniului de conţinut a testului (trebuie să fie foarte clară şi să
includă toate faţetele domeniului care se doreşte a fi evaluat)
◦ analiza itemilor care sunt incluşi în test
◦ compararea structurii testului cu domeniul de conţinut.
Acest tip de validare nu reclamă metode şi modele statistice, ea făcându-se doar pe bază de
raţionamente. Adesea apare în literatura de specialitate şi sub denumirea de validare logică sau raţională.
Validarea referitoare la conţinut se impune a fi calculată în următoarele situații:
◦ în cazul testelor de cunoştinţe, atunci când nu există un criteriu extern adecvat pentru
analiza validităţii de criteriu;
◦ în cazul testelor utilizate la măsurarea unui atribut ce nu poate fi exprimat printr-un
construct
◦ în cazul testelor care evaluează performanţa în muncă în scopuri de selecţie şi clasificare a
angajaţilor.
B. Validitatea de construct
Validitatea de construct se referă la măsura în care se poate susţine că testul măsoară o variabilă
sau o trăsătură specifică. În termeni generali “constructul” este sinonim cu acela de concept / noțiune,
fiind utilizat pentru a desemna o serie de fenomene într-un cadru ştiinţific.
Vorbim de validitate relativă la construct în cazul testelor de personalitate.
Pentru a putea fi utilizat şi evaluat, un concept trebuie corect şi precis operaţionalizat, adică
descrierea constructului trebuie să fie realizată în termeni comportamentali concreţi.
În operaţionalizarea unui construct trebuie să urmărim următoarele etape:
◦ identificarea comportamentelor care au legătură cu constructul;
◦ identificarea altor constructe, pentru fiecare decizându-se dacă au sau nu legătură cu
constructul măsurat de test;
◦ alcătuirea pentru fiecare construct a unei liste de comportamente prin care acestea se
exprimă. Pentru fiecare comportament, pe baza relaţiilor dintre constructe, se decide dacă
are sau nu legătură cu constructul măsurat de test.
În consecință, spunem despre un test că are validitate convergentă dacă evaluează aceleaşi
constructe ca şi alte teste, adică dacă între scorurile sale şi scorurile altor teste există o relaţie funcţională.
Pe de altă parte, un test are validitate de discriminare dacă evaluează altceva decât alte teste
despre care se ştie că se referă la constructe ce nu au legătură cu constructul măsurat de test. Acest lucru
înseamnă că între scorurile la test şi scorurile la alte teste sau variabile nu există o relaţie funcţională.
19

20. Validarea convergentă a unui test este necesară, dar nu şi suficientă pentru a dovedi că testul
măsoară ceea ce şi-a propus. Corelaţia mare între două teste înseamnă că testele măsoară aceeaşi lucru,
însă nu se poate spune că itemii cuprinşi în teste sunt reprezentativi pentru constructul pe care testele
intenţionează să îl măsoare.
Etichetele atribuite testelor reprezintă trăsăturile sau caracteristicile pe care testele ar trebui să le
măsoare.
Analiza factorială sau analiza de clusteri efectuată asupra itemilor din testele care evaluează
aceleaşi constructe poate ajuta la explicarea corelaţiilor dintre scorurile testelor.
C. Validitatea de criteriu
Validitatea de criteriu se referă la măsura în care testul este un bun predictor pentru un eşantion de
comportamente viitoare. În acest caz performanţa la un test trebuie raportată la o altă performanţă pe care
o numim criteriu.
Criteriul este o măsură directă şi independentă a ceea ce testul doreşte să prezică (ex.pentru un test
de aptitudini mecanice criteriul reprezintă performanţa în munca de mecanic, în timp ce pentru un test de
cunoştinţe criteriul îl reprezintă notele şcolare).
Criteriul trebuie să îndeplinească câteva condiţii:
◦ să fie relevant pentru activitatea sau caracteristica la care se referă, adică ordinea
subiecţilor la test să coincidă cu ordinea performanţei la criteriu;
◦ să fie fidel, adică să fie congruent cu evaluări diferite ale performanţelor la care se referă,
evaluări realizate la momente diferite.
◦ să fie practic, adică să nu coste mult;
◦ să fie exprimat în aceleaşi unităţi pentru toate persoanele (ex. dacă valorile variabilei
criteriu sunt dependente de vârsta subiecţilor atunci aceste valori trebuie transformate în
cote standard (de exemplu: z sau T);
Exemple de criterii utilizate frecvent în analizarea validităţii testelor care vizează constructe:
◦ vârsta – se foloseşte ca şi criteriu în cazul constructelor ce vizează procese care cunosc o
maturizare (ex. inteligența, funcţiile perceptive, etc.). Nu este un criteriu bun pentru testele
care vizează aspecte invariabile în timp (ex. variabilele ce ţin de temperament);
◦ performanţele şcolare – sunt un criteriu bun pentru testele de cunoştinţe sau pentru testele
care evaluează aptitudini şcolare;
◦ performanţele la diverse programe de instruire specială (muzică, sport, etc.) sunt criterii
adecvate pentru testele de aptitudini speciale;
20

21. ◦ rezultatele altor teste se utilizează adesea ca şi criteriu în construirea de noi teste (ex. Scala
Metrică a Inteligenţei construită de Binet-Simon (1905) a folosit drept criteriu pentru teste
ulterioare construite în scopul evaluării inteligenţei);
◦ grupele contrastante - pentru un test de inteligenţă acestea ar fi constituie din copiii ce
frecventează şcoala de masă, respectiv, copiii integraţi în şcoala ajutătoare.
Tipuri de validitate de criteriu
Asociația Psihologilor Americani a identificat încă din 1974 exstența a 2 tipuri de validitate de
criteriu, și anume:
 validitatea predictivă
 validitatea concurentă
Validitatea predictivă
Termenul de predicţie poate fi utilizat fie în sens larg - când se referă la predicţia unui test pentru
orice situaţie -, fie în sens restrâns când se referă la predicţia într-un interval de timp. Validitatea
predictivă vizează cel de-al doilea sens și presupune existenţa unui interval de timp între test şi verificarea
criteriului.
Ex: Pentru un test care are ca scop predicţia reuşitei şcolare la scris-citit în clasa I testul va fi
aplicat la intrarea în clasa I, iar criteriul (performanţe la citit) va fi verificat fie după un semestru, fie la
sfârşitul clasei I.
Studiul de validare al unui test care vizează prognoza reuşitei la citire în clasă, trebuie să parcurgă
următoarele etape (Kulcsar, 1980):
 analiza psihologică a activităţii de citire; indicarea premiselor psihologice ale reuşitei la citire;
 alegerea unui test sau a unor teste psihologice care explorează tocmai acele aspecte psihologice
care condiţionează reuşita la citire;
 aplicarea testului sau a testelor psihologice destinate predicţiei reuşitei la citire;
 măsurarea criteriului, adică evaluarea gradului de însuşire a deprinderii de citire pe baza notelor
şcolare sau a unor probe de citire elaborate în acest scop;
 analiza cantitativă şi calitativă a rezultatelor la test şi la criteriu; studierea legăturii între cele două
categorii de rezultate
Validitatea concurentă
21

22. Validitatea concurentă presupune obţinerea scorurilor la criteriu aproximativ în acelaşi timp cu
scorurile la test. Distincţia logică între validitatea predictivă şi cea concurentă nu se bazează pe relaţia
temporală dintre test şi criteriu, ci pe obiectivele testării:
◦ validitatea concurentă are ca scop rezolvarea unei probleme privind starea actuală a
subiectului
◦ validarea predictivă vizează evoluţia sa în viitor.
Pentru a exemplifica diferenţa dintre cele două tipuri de validitate utilizăm întrebări de tipul:
“Este X furios?” (validare concurentă)
“Este posibil ca X să devină furios?” (validare predictivă)
CRITERII SECUNDARE DE APRECIERE A TESTELOR PSIHOLOGICE
Utilitatea testelor psihologice
Testele şi-au dovedit utilitatea în diverse domenii, precum în clinică, justiţie, şcoală, selecţia
personalului, armată, consiliere privind linia vocaţională sau problemele de viaţă, în general.
Utilitatea testelor ca metodă de psihodiagnostic este susţinută de faptul că permite cunoaşterea
sistematizată şi condensată a subiectului, prin obţinerea de informaţii relativ precise, obiective, într-un
timp realtiv scurt. Mai mult de 85% din cazuri de psihodianoză a capacităţilor intelectuale sunt investigate
cu teste şi chiar mai mult în cazul aptitudinilor.
În psihodiagnoză nu trebuie să primeze metoda, testul, ci persoana, testul fiind doar un instrument
printre celelalte metode de psihodiagnostic.
Testele provoacă comportamente care, la rândul lor, sunt expresia unor caracteristici psihologice.
Comportamentul provocat este un eşantion din repertoriul comportamental al subiectului. Între acest
comportament cuantificabil şi caracteristicile din viaţa de zi cu zi ale subiectului există relaţii
cuantificabile exprimate prin coeficienţi de corelaţie. Există cazuri de falşi necorespunzători şi falşi
corespunzători. R. Zazzo scria: ''Câţi copii, adolescenţi, adulţi au fost prost consiliaţi de prestigitatorii
testelor''. De asemenea, S. Pacaud citează cazul unui tânăr care promovând examenul psihologic de
selecţie, a fost angajat ca strungar, dar a trebuit să fie reorientat spre altă profesie în cursul instruirii de
scurtă durată deoarece era stângaci, iar strungurile solicitau dominanţa lateralităţii drepte.
Cu toate acestea testele îşi dovedesc utilitatea prin obiectivitate. Anastasi (1976) sugerează că ele
sunt indiferente (imparţiale) la statutul social al subiectului; în plus, sunt superioarere aprecierilor
profesorilor sau superiorilor pentru că nu sunt influenţate de subiectivitatea evaluatorilor (profesorii au
22

23. tendinţa să îi evalueze mai bine pe copii simpatici, cuminţi, conformişti). Meilli arată că estimaţia
empirică este foarte aproximativă şi nu se îmbunătăţeşte decât foarte puţin chiar și în cazul în care un
subiect este cunoscut de-a lungul unui an.
În plus, pe lângă domeniul psihodiagnozei, testul permite efectuarea de cercetări ştiinţifice asupra
caracteristicilor grupurilor culturale, profesionale, de vârstă, etc, graţie caracterului lor standardizat.
Durata prognosticului psihologic
Condiţia incertitunii în utilizarea testelor psihologice ca instrumente de psihodiagnoză este dată de
funcţionarea principiului dezvoltării şi al involuţiei proceselor şi funcţiilor psihice, precum şi a
principiului determinării complexe, multifactoriale a comportamentului uman. Thorndike a remarcat, în
urma unui studiu longitudinal, că după 20 de ani prognosticurile formulate pentru 1000 de subiecţi
examinaţi psihologic au fost slab validate de evoluţia acestora. Această situaţie pune în discuţie durata
valabilităţii unui prognostic psihologic: el este valabil la copii mici până la trei luni, în timp ce la adulţii
tineri durata se poate întinde până la doi ani, cu acceptarea caracterului probabil al previziunii.
Evaluarea răspunsurilor
Evaluarea este un domeniu specific psihologiei, cu conotaţie atât metodologică, cât şi aplicativă, ea
având în vedere explorarea, aprecierea şi măsurarea unor evenimente psihologice (Fernández-Ballesteros,
1993). Evaluăm performanţele profesionale ale unui manager, aptitudinile unei persoane, dimensiunile de
personalitate sau performanţele şcolare ori profesionale etc. Evaluarea este o practică ce presupune
efectuarea unor judecăţi asupra calităţilor sau particularităţilor individuale sau ale comportamentului
organizaţional. După efectuarea unei evaluări în baza unui standard, o persoană poate fi notată, promovată,
sancţionată etc.
Evaluarea răspunsurilor se poate realiza prin mai multe modalități: evaluarea psihologică, evaluarea
comportamentală, evaluarea statică și evaluarea dinamică.
Evaluarea psihologică are drept obiectiv aprecierea unui individ, în general în legătură cu una sau
mai multe probleme specifice, cum sunt: funcţiunile intelectuale, trăsăturile de personalitate, aptitudinile
speciale, problemele de sănătate, dificultăţile de învăţare, comportarea şcolară, diverse variabile emoţionale
şi sociale. Dacă evaluarea este făcută în funcţie de un standard sau criteriu, spunem că ea este realizată ca
fiind raportată la un criteriu. Când comparăm oamenii între ei, evaluarea este efectuată printr-o raportare la
normă.
În general, evaluarea are în vedere examenul psihologic, motiv pentru care mulţi psihologi o asociază
examenului prin teste psihologice, deși problema evaluării s-a dezvoltat ca arie de preocupări pe măsură ce
au apărut testele de inteligenţă, testele de personalitate, educaţionale şi profesionale (vocaţionale), din
23

24. necesitatea de a se pune la punct proceduri statistice care să permită crearea, analizarea şi optimizarea acestor
instrumente psihodiagnostice.
Teoria şi tehnologia instrumentelor propuse în acest scop a fost denumită "psihometrie", iar evaluarea
bazată pe aceste instrumente, evaluare psihometrică (Albu, 2000; Pitariu & Albu, 1996). Psihometria se
ocupă de problemele matematice ale construcţiei de probe psihologice, de studiul validităţii şi al fidelităţii şi
de etalonarea sau standardizarea testelor. Contribuţia ei la dezvoltarea metodei experimentale în psihologie
sau la fundamentarea ştiinţifică a intervenţiilor psihologice, nu poate fi diminuată.
În jurul anilor 1960, în evaluarea psihologică şi-a făcut apariţia o nouă orientare: evaluarea
comportamentală, al cărei obiectiv era măsurarea directă a comportamentului subiecţilor. Ea încearcă să
descopere ce fac indivizii, unde, când şi în ce circumstanţe. Importanţa observării comportamentului
subiectului pe parcursul susţinerii unei examinări aptitudinale a fost subliniată de Holban (1970): "dacă
psihologul se apropie de subiect, dacă îl urmăreşte în modul său de lucru, dacă distinge procedeele prin care
subiectul a realizat performanţa, dacă încearcă aprecierea valorii acestor procedee în diagnosticul aptitudinii,
judecata sa, în condiţiile experimentului, este suficientă şi este adeseori superioară oricărei indicaţii
cantitative" (Holban), subliniindu-se faptul că simpla consemnare a rezultatului nu spune prea mult, uneori
putându-ne chiar orienta greşit.
Criticile aduse acestei forme de evaluare se referă la faptul că ea introduce subiectivitatea în
apreciere, uitându-se faptul că ”obiectiv” înseamnă o cunoaştere cât mai adecvată a realităţii. În orice
cercetare ştiinţifică există un fond de date pozitive, de fapte, peste care se suprapune o interpretare, o
concluzie, o teorie.
Se poate vorbi de mai multe modelele de evaluare comportamentală, ce pot fi însă reduse la două,
principale (Pitariu & Albu, 1996):
• abordarea nomotetică a trăsăturii - are ca obiect de studiu trăsături sau sindroame (ex.
anxietatea socială, depresia, agorafobia), dezvoltă instrumente pentru evaluarea lor deductivă şi
stabileşte adecvanţa acestor instrumente pe baza modului în care variază scorurile lor între
indivizi; instrumentele sunt folosite pentru a măsura efectele variabilelor independente în cadrul
grupelor de subiecţi sau pentru a evalua efectele intervenţiilor aplicate indivizilor;
• abordarea idiografică a comportamentului - are ca obiect de studiu un comportament specific,
dezvoltă procedee pentru evaluarea sa inductivă şi stabileşte adecvanţa acestor proceduri pe baza
modului în care variază scorurile aceluiaşi individ.
În teoria psihometrică scorul observat la un test este compus dintr-un scor real şi o eroare de măsură.
Scorul real reflectă o entitate internă stabilă, deci nu se schimbă (cel puţin într-un interval scurt de timp). Din
acest motiv, un instrument de măsură este apreciat ca fiind bun, dacă scorurile observate la o aceeaşi
persoană, în două ocazii, nu diferă prea mult.
24

25. În concepţia evaluării comportamentale, comportamentul nu este, în mod necesar, stabil. Variaţia
scorurilor observate la un test pentru un acelaşi individ, poate fi cauzată de schimbările produse în
comportamentul acestuia şi nu neapărat de imprecizia intrumentului de măsură. Atunci când apelează, totuşi,
la teste, evaluarea comportamentală caută să explice cauzele schimbării, să determine variabilele
responsabile de aceasta şi nu face nici o presupunere asupra erorii de măsură. Deoarece evaluarea
comportamentală susţine dependenţa de situaţie a comportamentului, ea nu utilizează validarea concurentă
ca mijloc de predicţie şi nici nu pretinde să se obţină valori mari ale coeficientului de fidelitate test-retest
(Albu, 2000).
Evaluarea psihologică este realizată în baza unor obiective bine determinate, putând avea loc într-un
cadru devenit clasic de administrare a unor probe psihologice la un moment dat, caz în care discutăm despre
o evaluare statică sau într-un cadru mai complex în care suntem interesaţi de predicţia capacităţii de
dezvoltare / învăţare a unui individ, caz în care ne referim la o evaluare dinamică.
Evaluarea statică
Implică o evaluare psihologică în scop de orientare sau selecţie profesională, adică o determinare a
nivelului aptitudinal sau constelaţiei aptitudinale la un moment dat în istoria dezvoltării unui individ. În acest
context sunt evaluate achiziţiile aptitudinale, trăsăturile de personalitate aşa cum s-au format ele până în
momentul examenului psihologic respectiv (ex. un patron care doreşte să angajeze un număr de agenţi
comerciali pe care să-i utilizeze în distribuirea produselor pe care le fabrică, este interesat să selecţioneze
persoane care să corespundă standardului aptitudinal pe care l-a specificat în fişa postului respectiv).
În această categorie includem și examinările psihologice de orientare profesională/vocaţională, în
care, pe baza rezultatelor obţinute de un tânăr la o baterie de teste de orientare profesională, psihologul poate
determina existenţa sau nonexistenţa aptitudinilor necesare integrării într-un program de formare
profesională pentru o anumită profesie.
Evaluarea dinamică
Este frecvent utilizată în domeniul psihopedagogic, unde sunt întâlnite frecvent evenimente legate de
obţinerea unei situaţii slabe la învăţătură, caz în care examenul psihologic este orientat pe găsirea cauzelor
notelor slabe, dacă acestea aparţin elevului sau altor factori de mediu familial ori şcolar. Probele psihologice
administrate vor fi orientate pe determinarea potenţialului de învăţare al subiectului/elevului, pe capacitatea
sa de a profita de ajutorul primit în rezolvarea sarcinilor propuse de test. Se măsoară viteza cu care subiectul
învaţă, capacitatea sa de conservare şi de transfer a celor învăţate.
Evaluarea dinamică este mult mai analitică, studiază raportul dintre competenţă şi performanţă, fapt
ce permite o valorificare corectă a potenţialelor latente ale individului (Kulcsar, 1980). Are o largă
aplicabilitate în acţiunile de reorientare profesională sau reconversie profesională unde la cursurile de
25

26. instruire populaţia care se prezintă este eterogenă tocmai sub aspectul acelor calităţi psihologice care ar
facilita învăţarea.
O sinteză a elementelor care deosebesc evaluarea dinamică de evaluarea statică a fost realizată de
Havârneanu, 2000).
Evaluarea statică Evaluarea dinamică
Urmăreşte ce poate face subiectul în timpul Încearcă să surprindă ce poate să înveţe
evaluării. subiectul.
Se bazează pe ceea ce subiecţii au învăţat Nu se bazează pe ceea ce subiecţii au
înaintea evaluării, adică măsoară un nivel de învăţat înaintea evaluării, ci propune
performanţă intelectuală deja dobândit. sarcini de învăţare specifice, iar din modul
în care subiectul le rezolvă, deduce profitul
cognitiv pe care acesta îl poate obţine.
Evaluarea nu conţine o fază de învăţare Evaluarea cuprinde şi o fază de învăţare,
cu rolul de egalizare a situaţiilor de pornire
pentru toţi subiecţii.
Subiectul nu este ajutat să rezolve sarcina care Subiectul este ajutat pe parcursul rezolvării
i-a fost dată în vederea evaluării. sarcinii primite în vederea evaluării. Se
urmăreşte modul în care el valorifică acest
ajutor sub forma profitului cognitiv.
Evaluarea potenţialului de învăţare dinamică, utilizează trei procedee fundamentale (Hăvârneanu,
2000):
1. antrenamentul pe parcursul procesului de testare: subiectul este antrenat şi corectat continuu când
comite o eroare; la final, se face o evaluare prin solicitarea rezolvării individuale a unei sarcini
2. procedeul pre-test – învăţare – post-test.
a. Faza pre-test este similară cu testarea psihometrică obişnuită. Scopul ei este de a evalua
nivelul aptitudinal la care se găseşte subiectul. Foloseşte teste psihometrice obişnuite.
b. Faza învăţării constă în ajutarea subiectului să rezolve itemii nerezolvaţi în faza precedentă,
precum şi alţi itemi de test noi.
c. Faza post-test este destinată evaluării efectelor învăţării prin măsurarea transferului învăţării
şi integrării în structurile operatorii cognitive a cunoştinţelor induse în faza de învăţare
3. modelul complex al evaluării dinamice. Acesta conţine cinci faze:
a. Faza pre-test
b. Faza de egalizare a cunoştinţelor. Are în vedere aducerea la acelaşi nivel a cunoştinţelor
subiecţilor.
c. Faza formării (învăţării).
26

27. d. Faza post-test.
e. Faza de aplicare a noilor cunoştinţe în probe cu caracter specific
Cuantificarea performanţelor se poate face cantitativ (numărul ajutoarelor acordate care se pot
standardiza) sau calitativ (ajutoare adaptate contextului de testare).
Domuţa (1999) menţionează patru obiective ale evaluării dinamice:
• Optimizarea evaluării inteligenţei – datele obţinute în urma examenului psihologic sunt mai complete
şi mai valide. Astfel, evaluarea dinamică are avantajul că:
o Realizează măsuri multiple ale performanţelor eliminând răspunsurile redundante
o Evită distorsiunile de natură socio-culturală prin procedura de egalizare a cunoştinţelor
o Evaluează două componente importante ale inteligenţei: rapiditatea învăţării şi eficienţa
transferului.
• Evaluarea modificărilor cognitive – este vorba de posibilitatea subiectului de a-şi construi noi
structuri cognitive în vederea adaptării la cerinţele sarcinii de rezolvat. Aceasta înseamnă şi
implicarea nemijlocită a subiectului în procesul de învăţare şi de schimbare
• Predicţia privind achiziţiile ulterioare – este utilizată capacitatea de învăţare a subiectului, implicarea
lui într-o situaţie reală de învăţare. Validitatea ecologică a acestor probe este superioară prin
surprinderea profitului realizat de subiect în urma interacţiunii cu proba (în mod normal, viaţa
cotidiană ne implică în permanenţă în activităţi care fac apel la experienţa anterioară).
• Obţinerea de informaţii utile pentru realizarea unei intervenţii psihologice – ne referim la finalitatea
imediată a evaluării dinamice prin construirea de programe eficiente de dezvoltare cognitivă.
Surse de eroare în evaluare
Considerând activitatea de evaluare ca un tip de activitate cognitivă, care implică participarea
gândirii, memoriei, reprezentărilor, etc, Landy și Farr (citați de Pitariu, 1994) au elaborat un model
conceptual al evaluării în care analizează atât sursele de influenţă datorate evaluatorului (factori
demografici, psihologici, profesionali şi de status), cât şi interacţiunile evaluator - evaluat, precum şi
mecanismele cognitive, de achiziţionare şi de procesare a informaţiei observația, clasificarea, stocarea şi
reactualizarea. Autorii acordă o importanţă specială procesului sintetic de apreciere finală.
Modelul prezintă avantajul că evidenţiază influenţele pe care, deopotrivă procesele şi
caracteristicile evaluatorului, evaluatului, şi obiectivele urmărite de evaluator, le exercită asupra calităţii
evaluării, sugerând şi căile de ameliorare ale acesteia.
Blum și Naylor (1968) au clasificat erorile sistematice (acele erori datorate evaluatorului care apar
constant, deci nu aleator) în: erori ale indulgenţei, efectul halo, erori de logică în evaluare, erori de
contrast şi similaritate, erori ale tendintei centrale şi erori ale proximităţii.
27

28. Erorile indulgenţei se datorează unor cadre individuale de referinţă pe care evaluatorii le
utilizează în formularea aprecierilor, astfel încât unii sunt mai indulgenţi, alţii mai exigenţi. O indulgenţă
excesivă se soldează, într-un eşantion neselecţionat de aprecieri, cu distribuţia acestora într-o curbă cu
media mult deplasată spre dreapta (comparativ cu modelul curbei normale). O deplasare în sens opus a
curbei, se obţine în cazul aprecierilor unui evaluator prea exigent. Evitarea acestor erori se realizează prin
următoarele procedee: utilizarea scalelor cu ancore bine formulate, utilizarea scărilor cu distribuţie
forţată, utilizarea scalelor bazate pe comparaţia perechilor.
Efectul halo este definit prin tendinţa de ne lăsa influenţaţi, când apreciem o trăsătură, de
evaluarea altor trăsături ale aceluiaşi individ. Pitariu (1994) defineşte efectul halo ca fiind acea aureola
creată în jurul personalităţii unui individ sau ca extensie a unei insuşiri asupra altor însusiri. Efectul
acestor erori constă în exagerarea intercorelaţiilor subcriteriale şi, drept urmare, în ponderea scăzută a
acestora în varianţa generală a sistemului de apreciere.
Corecţia acestor erori se realizează cerând evaluatorilor să aprecieze întreg lotul pentru o singură
trăsătură şi numai după aceea să treacă la un alt item al scalei, pe care îl va rezolva în acelasi mod. O altă
tehnică recomandă inversarea câtorva scale în economia sistemului de evaluare, astfel încât polul negativ
să ia locul polului pozitiv. O variantă a acestui tip de erori o constitiue erorile de logică în evaluare.
Bazaţi pe o falsă logică, evaluatorii, plecând de la nivelul unei anumite trăsături, atribuie acelaşi nivel şi
altor caracteristici.
Erorile de contrast şi similaritate sunt consecinţa percepţiei de sine a evaluatorului ca un etalon
(Pitariu, 1994) în raport cu care emite toate aprecierile. Dacă este un om foarte onest va avea tendinţa de
a-i nota pe ceilalţi mai sever şi de a spori exagerat numarul oamenilor fără onestitate într-un lot de
evaluaţi.
Erorile tendinţei centrale sunt expresia lipsei de curaj în emiterea de aprecieri. Nevoind să-şi
asume responsabilitatea unor aprecieri tranşante unii evaluatori evită să folosească extremele scalei de
evaluare, atribuind exagerat note medii. Consecinţa acestei erori o constituie îngrămădirea valorilor în
partea centrală a distribuţiei gaussiene şi reducerea masivă a dispersiei.
Erorile de proximitate se datorează construcţiei sistemului de apreciere, respectiv neluării în
consideraţie a efectelor pe care vecinătatea unor itemi le-ar putea avea asupra evaluatorului. Aceste erori
sunt prevenite prin introducerea, una dupa alta, a unor scale diferite ca tip şi conţinut şi cu notare inversă.
Măsura corectivă cea mai eficientă, indiferent de tipul de eroare, rămâne formarea eficientă a
evaluatorilor.
Critici aduse testelor psihologice
28

29. Criticile aduse în general, testelor psihologice pot fi clasificate în două mari grupe (Pieter Drenth,
1975, apud Şchiopu, 1976):
1) critici privind aspectele tehnico-ştiinţifice
2) critici de ordin etic
La rândul lor, obiecţiile de natură tehnico-ştiinţifică vizează următoarea problematică:
 testele de cunoştinţe conţin prea multe probleme banale
 testele de inteligență sunt adesea greșit numite astfel, deoarece, de fapt, ele nu măsoară inteligența,
ci, mai degrabă mediul cultural (cultural background)
 testele cu răspunsuri la alegere produc mai degrabă o antrenare a capacităţilor de recunoaştere
decât a acelora de aprecire sau de alegere creatoare.
 testele servesc un model de om mediu şi mediocru şi deformează personalităţile creatoare,
excepţionale (Anastasi, 1976).
 operează după vechiul model experimental behaviorist stimul - răspuns (V. Ceauşu, 1988)
 condiția de a fi examinat poate crește gradul de anxietate al unei persoane, ceea ce poate duce la
influențarea comportamentului și, implicit, a performanței la teste, rezultând interpretări incorecte
ale rezultatelor
Obiecţiile de natură etică se referă la:
 confidenţialitatea rezultatelor investigaţiei,
 mascarea intenţiilor funcţionale ale testelor,
 intruziune în viaţa privată,
 discriminarea persoanelor dezavantajate cultural
 discriminarea persoanelor (cu precădere a copiilor) dezavantajate de calasa socială (copiii care
provin din clasele sociale periferice vor obţine performanţe mai slabe la test )
 interpretarea greșită la o etichetare incorectă (retard mental)
 utilizarea neprofesionistă a informațiilor
 imaturitatea și nesiguranța emoțională a examinatorului
Testarea computerizată
Computerul a devenit o prezență obișnuită în laboratoarele de psihologie. Dacă la început
calculatorul a fost utilizat doar pentru prelevarea, corectarea și evaluarea rapidă a testelor psihologice, în
prezent aria sa de utilizare a crescut foarte mult. De asemenea programele statistice au constituit una
dintre primele aplicații în psihologie.
29

30. În prezent subiectul răspunde la întrebări derulate pe monitor, manipulează o tastatură, un mouse
sau un creion optic. Concomitent, se înregistrează informații privind activitatea mentală, respectiv:
numărul și natura erorilor, timpii de reacție la prezentarera stimulilor, durata rezolvării, ordinea
operațiilor efectuate. Aceste informații permit reconstruirea strategiilor utilizate de subiecți și de rafinare
a diagnosticului psihologic.
Avantajele utilizării calculatoarelor în psihologie şi psihodiagnostic au în vedere în special viteza,
obiectivitatea şi flexibilitatea acestora. După Gregory, 1992, calculatoarele în domeniul psihodiagnozei:
• prezintă testul/chestionarul şi instrucţiunile de lucru
• administrează stimulii sau itemii chestionarului
• optimizează examenul psihologic prin utilizarea, de pildă, a testelor adaptative
• înregistrează răspunsurile la teste şi chestionare
• calculează cotele testelor şi chestionarelor pe scale şi subscale
• convertesc automat scorurile brute în scoruri standard
• efectuează concomitent prelucrări statistice, operând cu baze de date de dimensiuni mari
• diagnostichează şi prezic comportamentul uman
• bazate pe rezultatele la teste, calculatoarele pot redacta raportul psihologic
• pot constitui bănci de date, cu actualizarea permanentă a etalonării
Criticile aduse computerizării examenului psihologic pornesc de la diferenţele şi similarităţile
dintre diagnoza clinică şi diagnoza bazată strict pe date statistice.
Cele mai serioase critici îndreptate asupra computerizării examenului psihologic, vizează
următoarele aspecte:
• testele computerizate sunt un foarte slab substitut al psihologului şi al evaluării
psihologice.
• rapoartele psihologice computerizate nu sunt valide, ele sunt produsul unei analize
empirice cantitative şi a facilităţilor artificiale oferite de un produs informatic şi versatilitatea
tehnică a calculatorului. Unor astfel de rapoarte le lipseşte tocmai fineţea interpretării
calitative, clinice.
• interpretările computerizate nu sunt personalizate (nu sunt semnate de un psiholog).
DOMENII DE APLICARE ALE TESTELOR PSIHOLOGICE
Diagnoza psihică capătă particularităţi distincte în funcţie de scopul urmărit şi de domeniul unde
este exercitată. În acest sens distingem psihodiagnoza de instruire şi educaţie, psihodiagnoza aplicată în
domeniul muncii, diagnoza psihică clinică sau în scop de consiliere. Aceste tipuri de diagnoză sunt
corelate cu trei domenii distincte ale psihologiei aplicate, psihologia educaţională, psihologia muncii şi
30

31. psihologia clinică. Preocupările specifice ale acestor domenii ale psihologiei aplicate îşi pun amprenta
asupra specificului tipurilor de diagnostic. De altfel, tehnicile concrete de psihodiagnoză au fost
dezvoltate în sînul acestor domenii şi ca o consecinţă a comenzilor sociale adresate acestor domenii.
Domeniul psihoeducațional
Domeniul psihoeducațional constituie unul dintre cele mai vaste câmpuri de aplicație pentru testul
psihologic.
Aplicarea măsurătorilor caracteristicilor psihice prin teste în domeniul școlar este frecventă atât în
activitatea de învățare, cât și în cea de cercetare, unde sunt evidențiați factorii care condiționează
randamentul școlar.
Testele psihologice sunt folosite în domeniul şcolar pentru alegerea celor mai adecvate mijloace
de educare şi instruire, precum şi a unor mijloace de bilanţ şi de stimulare a dezvoltării capacităţilor şi
talentelor, a activităţilor creative. În acest context testarea psihologică reprezintă o etapă importantă a
activităţii de orientare şcolară prin care, la sfârșitul unui ciclu educațional, se încearcă o punere de acord a
profilului aptitudinal, a aspiraţiilor copilului, cu acel segment al universului profesiunilor în care el poate
avea cel mai mari şanse de succes.
Un domeniu vast de aplicare a testelor urmăreşte optimizarea procesului educativ în dublul sens,
evaluând disponibilităţile copilului de a se adapta la sarcinile şcolare şi depistând gradul de adaptare a
condiţiilor de instruire la caracteristicile elevilor. În acest scop testarea psihologică evaluează nivelul
individual al aptitudinii şcolare şi al componentelor ei - intelectuale şi atitudinal-motivaţionale. Se
urmăreşte evaluarea copiilor cu cerinţe speciale și depistarea cazurilor de deficit mental, precum şi
evaluarea nivelului de severitate al acestuia; sunt depistate diversele cazuri de tulburări şi dizarmonii ale
personalităţii în formare. Pe de altă parte, sunt evaluați copiii supradotați în scopul individualizării
măsurilor educative.
O direcție de prim rang în aplicarea instrumentelor de măsurare psihologică în mediul şcolar este
reprezentată de evaluarea maturităţii şcolare, de măsurare a progresului randamentului în procesul
instructiv-educativ, care sondează caracteristicele memoriei, atenţiei, înţelegerii, strategiile de abordare a
problemelor logice prin care se realizează formele înalte de învăţare, precum și evaluarea potenţialului de
învăţare.
O amploare deosebită în activitatea şcolară o are testarea cunoştinţelor, de nu mai mică importanță
fiind evaluarea comportamentului relaţional-social al copiilor.
În domeniul cercetării testul este util pentru probarea eficacității metodelor de predare, pentru
formarea grupurilor de randament, pentru optimizarea utilizării mijloacelor audiovizuale în prezentarea
materialului de învățat, pentru verificarea efectelor instruirii programate și automatizate. Pentru realizarea
31

32. acestor cercetări este necesară realizarea mai întâi a unui psihodiagnostic de bună calitate, stabilit
conform unui metodologii corespunzătoare nevoilor speciale din domeniul învățământului (ex. dacă un
școlar nu are un progres corespunzător la lectură, calcul etc. cu ajutorul testelor psihologice se poate
evidenția natura dificultăților, dacă dificultățile de învățare sunt generate de o dificultate senzorială sau
dacă îi lipsește o aptitudine specială necesară pentru un progres normal).
Domeniul psihologiei clinice
Testarea psihologică în domeniul clinic se preocupă de abaterile de la parametrii psihici de
normalitate ai proceseleor psihice şi ai personaltăţii în general. În acest domeniu se utilizează cu
precădere probe proiective și chestionare de personalitate, dar se pot folosi și teste de randament motrice,
senzorial și intelectual. Scopul aplicării chestionarelor și testelor de personalitate este de a preciza
diagnosticul și, ulterior, de a stabili tratamentul.
Testarea psihologică în domeniul clinic vizează testarea stării prezente a pacientului şi a modului
în care se adaptează la situaţiile concrete, a problematicii comportamentelor simptomatice, a situaţiei
somatice a pacientului, a dinamicii şi structurii personalităţii, a comportamentului interpersonal, a
principiilor morale şi atitudinilor sociale, a funcţiilor şi identităţii eului, a mecanismelor defensive şi de
coping, a conflictelor şi dinamicii lor, a identităţii şi imaginii de sine, a inteligenţei, abilităţii competenţei
determinanţilor sociali şi situaţiilor curente de viaţă, a problemelor de ecologie socială şi familială, a
controlului şi autocontrolului comportamentului etc.
Prin investigarea tuturor aspectelor de mai sus, psihologul clinician concură alături de psihiatru la
precizarea diagnosticului şi la alegerea măsurilor psihoterapeutice adecvate, luînd în considereare totodată
rezervele compensatorii de care dispune persoana afectată. Balint (1976) consideră că psihologul
clinician, în calitate de colaborator al psihiatrului, are următoarele roluri în clinica psihiatrică:
- pregătirea pacientului (în scopul adaptării la situația de examinare prin test)
- administrarea testelor (ex.pentru evaluarea inteligenţei, a psihopatologiei)
- înregistrarea răspunsurilor pacientului
- evaluarea răspunsurilor
- validarea testelor
Domeniul psihologiei industriale și organizaționale
Testarea psihologică în domeniul psihologiei industriale și organizaționale îşi propune să
descifreze potenţialul individual al persoanei pornind de la cerinţele posturilor de muncă şi să evalueze
gradul lor de compatibilitate. Scopul final este acela al unei adaptări optime la solicitările postului de
32

33. lucru. Ca şi în domeniul psihologiei şcolare, psihologul face o predicţie asupra reuşitei profesionale a
persoanei evaluate, pe baza nivelului însuşirilor investigate, respectiv, în urma evaluării aptitudinilor
cognitive şi psihomotorii, a potenţialului managerial etc.
Adaptarea profesională este un concept larg care vizează nu doar randamentul şi calitatea muncii
unui om, dar şi gradul de satisfacţie legat de munca prestată şi nu în ultimul rând nivelul de siguranţă cu
care îşi desfăşoară munca faţă de un potenţial de accidentabilitate implicat de activitatea respectivă.
Activitatea de psihodiagnoză, prin rezultatele ei în evaluarea psihologică a persoanei, urmăreşte
fundamentarea deciziilor corecte de orientare, de selecţie şi de repartiţie. Pe de altă parte, rezultatele
examenului psihologic fundamentează activitatea de consiliere a persoanelor în traversarea unor etape
imporatante ale curriculum-ului lor profesioanl: shimbarea profesiei, întreţinerea profesională în condiţiile
perimării profesionale, accidente, înbolnăviri etc.
Psihologia muncii/organizațională include mai multe domenii în care se utilizează o gamă variată
de instrumente psihodiagnostice, care au fost grupate (Muchinsky, 1990) în:
- Psihologia personalului: selecția personalului, instruirea profesională și repartiția profesională;
măsurarea performanțelor profesionale; proiectarea și analiza muncii
- Consilierea profesională și orientarea în carieră: evaluarea intereselor profesionale și abilităților în
vederea recomandării recompenselor și estimarea gradului de mulțumire vizavi de drumul parcurs în
carieră
- Psihologia organizațională: analiza mecanismelor funcționarii grupurilor, schimbarea și dezvoltarea
organizațiilor pentru a deveni mai eficiente
- Psihologia consumatorului: reclama și marketingul produselor și serviciilor prin prisma evaluării
consumatorului
- Psihologia inginerească (ergonomia): evaluarea performanțelor umane în contextul sistemelor om-
mașină; proiectarea mașinii astfel încât să sporească productivitatea și sănătatea muncitorilor
Domeniul psihologiei forensice
Domeniul psihologiei judiciare (forensice) îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se
îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată (Bogdan & colab., 1983).
Tehnicile şi instrumentele de investigare utilizate în psihologia judiciară sunt: observaţia,
experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi
interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii, sondajul de opinie etc. În cadrul
acestora testul psihologic are o mare importanță, în special prin intermediul testelor de personalitate.
33

34. Studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar ridică
serioase probleme psihologilor, cu precădere atunci când sunt folosite în domeniul probațiunii, caz în care
sunt important de evidențiat erorile de măsurare datorate intervențiilor unor factori sistematici.
Domeniul psihologiei militare
Armata SUA utilizează testele psihologice din anul 1917, odată cu intrarea în război. Robert M.
Yerkes si colaboratorii săi au testat psihologic cu testele Army Alpha si Army Beta peste 1.7 milioane de
recruți, incluzând și 42 000 ofițeri. Din acel moment se poate spune că s-a născut psihologia militară
americană. Începând cu anul 1939 a crescut interesul pentru psihologia militară, în special pentru
problemele de selecție, clasificare și repartiție a militarilor. Astfel a fost proiectat Army General
Classification Test (AGCT), care a fost utilizat în al doilea razboi mondial pentru testarea a 12 milioane
militari. În paralel au fost construite și alte baterii de teste pentru a fi utilizate la selecția pentru diferite
arme speciale.
În România în 1918, doctorul militar Victor Anastasiu a introdus, pentru prima dată în armata
română, selecția și controlul medical al personalului navigant.
Aplicațiile evaluării psihologice în armată au în vedere trei domenii majore:
1. managementul personalului și repartiției la diferite specialități militare.
2. evaluarea socio-psihologică
3. evaluarea clinică
Odată cu intrarea României în NATO aria utilizăriii testelor psihologice în domeniul militar a
cunoscut o puternică extindere, testele fiind folosite în diverse domenii precum:
- selecția pentru instruire primară - se aplică diferit de către diferite națiuni, în funcție de dezvoltarea
serviciilor psihologice ale armatei; acolo unde serviciul militar este obligatoriu, evaluarea psihologică o
suplimentează pe aceea medicală. Probele psihologice la care se apelează sunt: The Computerized
Adaptive Screening Test (CAST) și Armed Forces Qualification Test (AFQT).
- screening și testare pentru instruirea primară - constituie domeniul cel mai important de aplicare a
testelor psihologice și de mare interes cu privire la orientarea recentă de computerizare a examenului
psihologic; una din bateriile de teste computerizate cu cele mai extinse cercetări este Armed Services
Vocational Aptitude Battery (ASVAB).
- selecția și screening-ul specialiștilor – ex. controlori de trafic aerian, piloți, artileriști, trupele speciale
etc.
- cunoașterea factorilor generali în recrutare - utilizează instrumente de cercetare psiho-sociale și
economice pentru a obtine un profil general informativ despre recruți.
34

35. - proceduri de repartiție la diferite arme – optimizează repartiția pe câteva specialități militare
maximizând performanțele, stabilitatea personalului militar și potențialul de reâncadrare în forțele armate
- selecția candidaților pentru corpul de ofițeri - tehnicile utilizate pun accentul în prezent pe structurarea
unor teste derivate din activitate, pe construirea unor situații simulate (teste situaționale) și probe de
personalitate. OSS-ul, precursorul CIA, a proiectat o baterie de teste complexă, care investighează:
motivația pentru acțiuni informative, energie și inițiativă, inteligență, stabilitate emoțională, conducere și
siguranță. Ca instrumente de selecție sunt utilizate teste creion-hârtie, interviul, teste situaționale,
evaluarea colegilor și observarea în situații extra profesionale.
- analiza muncii – cuprinde analize ale posturilor pentru fiecare specialitate militară. Analiza muncii este
orientată pe aspecte ca: identificarea sarcinilor, evaluarea importanței și cât de critică este sarcina
respectivă, analize comportamentale, frecvența performanței cerute, dificultatea învățării sarcinii
respective etc. US Air Force utilizează un sistem computerizat de analiză psihologică - Comprehensive
Data Analysis Program (CODAP).
- sisteme de măsurare și evaluare a performanțelor recruților în perioada de instruire și evaluarea
periodică – utilizează sisteme eficiente de evaluare diferențiate pe specialități militare.
- dezvoltarea carierei militare – se realizează prin intermediul diferitelor sisteme de orientare
profesională (militara) computerizate: US Navy vocational information system (NVIS), US Army
education information system (AREIS), US Army Officer career information and planning system
(OCIPS) etc.
Domeniul psihologiei transporturilor
Testarea psihologică în domeniul psihologiei transporturilor are o tradiție respectabilă, ce începe
în anul 1910, când Munsterberg a creat un test de aptitudini profesionale pentru vatmani, test considerat a
fi primul procedeu de selecție a participanților la circulația rutieră. Această activitate a cunoscut ulterior
o importantă dezvoltare, în prezent testele fiind utilizate masiv în laboratoarele de testare psihologică din
transporturi.
Examinarea în acest domeniu este permanentă și se realizează cu numeroase teste, fie ele de tip
creion – hârtie, fie pe aparate (foarte costisitoare). Datorită costurilor, timpului îndelungat pentru
aplicarea, dar și pentru interpretarea testelor psihologice în ultimii ani s-a extins la scară largă utilizarea
testării computerizate, ceea ce a făcut posibilă și organizarea laboratoarelor în rețea, cu precădere în
domeniul transporturilor aeriene și feroviare.
Domeniul psihologiei sportive
35

36. Testarea psihologică este utilizată atunci când se ridică problema conturării profilului psihologic al
jucătorilor de echipă sau al celor care practică atletismul și este urmată de diagnoza psihologică. Acest
proces este obligatoriu înaintea începerii pregătirii psihologice. Astfel se pot îmbunătăți performanțele
sportive, pentru evaluarea cărora sunt utilizate în special teste de randament psihic și teste de
personalitate.
Domeniul cercetării științifice
Elaborarea unui test psihologic poate fi considerată o activitate de cercetare în sine din cauza
numeroaselor date care trebuiesc colectate, selectate pe baza ipotezelor elaborate, verificate și ulterior,
evaluate, prin realizarea unor demersuri experimentale. După elaborarea și verificarea criteriilor de
apreciere a testului acesta poate fi utilizat în cercetarea științifică, ca insrument valid de investigație.
Cercetarea științifică este utilizată cu precădere în domeniul psihologiei diferențiale, prin
compararea randamentelor diferitelor grupuri de subiecți, din punct de vedere al abilităților senzitiv-
motrice, cognitive, afective, motivaționale, psihosociale etc.
Psihometria și diagnoza psihologică
Psihometria este ansamblul de metode cantitative utilizate în psihologie care pun în corespondență
anumite proprietăți ale numerelor cu anumite proprietăți ale faptelor psihice.
La crearea psihometriei în afară de psihologi au contribuit, chiar dacă nu în mod direct, și filozofii.
O serie de lucrări apărute în secolele XVII, XVIII și XIX cuprind idei ce vor influența foarte mult
cercetările și formulările din domeniul științelor comportamentale. Unul dintre aceștia este filozoful și
matematicianul Rene Descartes, care s-a ocupat de problema modului în care sunt relaționate procesele
mentale și procesele fizice. Psihometria are o istorie mult mai complexă, înainte de sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului XX existând preocupări intense în acest sens ale multor autori
(ex.W.Wundt, Fr.Galton, E.Weber, J.Cattel etc.), fiecare având o parte de contribuție la crearea acestui
domeniu extrem de important, dar și mult controversat al psihologiei.
Indiferent de disputele privind “paternitatea” unei noțiuni sau a alteia, la trecerea dintre ultimele
două secole ale mileniului 2 s-a produs în domeniul psihologiei un salt deosebit prin promovarea
metodelor cantitative în știința psihologiei. Astfel, fenomenele psihice, prin excelență subiective, au putut
fi măsurate și evaluate matematic, răspunzandu-se uneia dintre cele mai serioase acuze, din cauza căreia
mult timp psihologiei nu i-a fost acordat statutul de știință.
36

37. Începutul secolului XX se caracterizează prin apariția primei categorii de teste - testele de
inteligență. După ce A. Binet și T. Simon au alcătuit prima “Scală metrică a inteligenței” ce cuprindea 30
de itemi, a avut loc o intensificare fără precedent a interesului practicienilor pentru aceste instrumente ce
încep a fi aplicate în școli, închisori, tribunale pentru copii etc.
Aplicarea unor teste psihologice simple, colectarea unor informaţii prin observaţie, interviu
anamnestic, metoda biografică reprezintă abia începutul procesului de psihodiagnoză. Desprinderea
semnificaţiilor datelor brute, printr-un proces compelx de punere în relaţie a faptelor pentru a descifra
invarianţii personalităţii, este adevăratul proces de psihodiagnoză. Instrumentele principale utilizate în
psihodiagnoză sunt testul psihologic, observația comportamentului verbal sau nonverbal și interviul.
Diagnoza psihică este o radiografie a atributelor personalităţii, o acţiune complexă de colectare şi
sistematizare a informaţiilor despre o anumită persoană în scopul ameliorării adaptării acesteia la mediul
şcolar, familial, al muncii şi la contextele de viaţă.
Psihodiagnoza este deopotrivă disciplină didactică şi disciplină aplicată în concertul ramurilor
psihologiei, nefiind posibilă în afara teoriei ştiinţifice, deoarece ar degenera într-o activitate ce nu are
nimic comun cu practica ştiinţifică.
Psihodiagnoza are multe puncte de intersecţie cu psihologia experimentală. Multe din metodele şi
tehnicele experimentale au devenit, prin standardizare şi etalonare mijloace de psihodiagnoză. De
asemenea, este de dorit ca întotdeauna examenul psihologic diagnostic să împrumute rigoarea şi
exactitatea experimentului. Nu mai puţin adevărat este că munca de psihodiagnoză, dat fiind obiectul său
în continuă schimbare, dată fiind unicitatea şi caracterul individual al relaţiei subiect-psiholog, reprezintă
de fiecare dată, prin ipotezele avansate şi prin verificarea lor, un proces asemănător experimentului. Pe de
altă parte, multe din mijloacele de psihodiagnostic sunt utilizate ca mijloace antrenate în experimente
(testele psihologice).
Este de aşteptat ca odată cu informatizarea şi cibernetizarea mai tuturor domeniilor activităţii
umane ponderea pregătirii şcolare şi profesionale să ocupe din ce în ce mai mult spaţiu în durata medie de
viaţă. Ca atare, rolul testării psihologice în domeniul psihodpedagogic este de aşteptat să joace un rol tot
mai important în ameliorarea randamentului şcolar şi, în general, în creşterea nivelului de adaptatbilitate
la exigenţele şcolare.
Mobilitatea din ce în ce mai crescută a profesiilor, generată de căutarea permanentă a unor noi
surse de rentabilitate şi a noi nişe de piaţă, va spori cerinţele de adaptare rapidă, de reconversie
profesională, de întreţinere continuă a competenţei profesionale, solicitări care nu vor rămâne fără ecou
asupra echilibrului psihic general, asupra sănătăţii mentale. Prin urmare va creşte tot mai mult rolul
testării psihologice și al diagnozei în consilierea persoanelor pe tot parcursul vieţii pentru a crește gradul
de adaptabilitate la noile și tot mai solicitantele cerințe ale vieții.
37